The martian David Bowie - Life On Mars?

:(((

Rar

Muntele Olimp - Olympus

Trec rar pe lângă Muntele Olimp.
Rar mă întâlnesc cu zeii.
Scriu asemeni unui Raport.
Citesc Kazantzakis; Raport către El Greco.
Am pozat Muntele Olimp de pe autostradă, sigur că un teleobiectiv a făcut toată povestea asta, o vedere de aproape: zeii văzuți de aproape sunt asemeni oamenilor, de departe par monștrii.
Numai Isus apare catadioptric și axonometric, lasciv și ascetic, aplecat și nedumerit.
Am dovada că trăiesc, n-am dovada că cineva îmi răspunde.
Am cheltuit 48 de lei pe-o carte, puteam fi beat două zile și mai ales călătoream în acestea.
M-am ales cu un chin lunar de-a-mi face timp să-l citesc pe Kazantzakis.
Și în toate acestea nu mă ajută nimeni.
Cum începe el periplul:

„Există trei feluri de suflete, trei feluri de rugi:

I. Doamne, sunt un arc în mâinile tale; întinde-mă, altfel voi putrezi!

II. Doamne, nu mă întinde prea tare; astfel mă vei rupe!

III. Doamne, întinde-mă cît poți de tare; cui îi pasă că mă vei rupe!”

Humanitas, 2012

Și Nikos Kazantzakis deja s-a distanțat, de noi și de Doamne Doamne.
Și asta-i ceva rar, pentru că absența divinității creează nepăsarea.
Pentru că Odiseu deja venea acasă, lipsit de zei încărcat de grijile omenești.

Bad news...

Sfârșitul lumii

o molie de Peloponez

O fantă de lumină descoperită în ultima clipă, poate însemna de fapt sfârșitul lumii.
Colțul unde se înghesuie toate, toate capetele, în 90 de grade.
Și toate țipetele mulțimii,
devin repede fade.

În fapt, sfârșitul lumii este atunci când mori, iar Apocalipsa este pentru fiecare,
așa cum pentru fiecare văzul, auzul, mirosul, pipăitul... dispare.

Să mori atât de tânăr privind în jurul tău cum ceilalți,
la fel ca tine, mor.
Sfârșitul lumii.

O clipă am murit și eu... dar pentru mine sfârșitul lumii va fi altul.
Un alt Aergistal. 

 

Hello Win

Realitatea imprevizibilă privitorului -mitul mass-mediei contemporane

Lângă marile mulțimi întâlnești singurătatea

străduță în oglindă din Arachova

Arachova este un orășel lângă Delphi (în amonte), de aici iarna se ajunge în stațiunea de schi. Am reușit să găsesc o hartă a pârtiilor; doar de curiozitate, căci nu cred că o să ajung iarna pe aici. În schimb diferența dintre cosmopolitismul de la Delphi și pensionarii greci ce străbat străzile singuratice din Arachova este evidentă. Apare un soi de invidie al locuitorilor acestui minunat loc cățărat pe coasta adâncă a râului Pleistos, față de ceea ce este mai la vale; Delphi.

Poate că de aceea în colțul clădirii, apucată și oglindită au început să apară diferite fețe umane ce aduc a sfinți nedeclarați și nedescoperiți. În timp ce la Delphi spiritul liber ocupă toată priveliștea spre mare, spre Itea (sau spre Kira, în stânga, fostul port antic), aici la Arachova, marea nu se vede, nu vine nimic de acolo, nici un delfin.

Ceva îmi spune că acest contrast trebuia să existe, altfel nimic nu pare mare față de mic, fiind deja septembrie, până și soarele se chinuia să lumineze acest loc în după-amiaza vizitei mele. Fereastra aceea spre apus lipsea, eram undeva în mijlocul munților Parnassos.

Un ultim orizont - Katafigio

Katafigio -începutul orizontului

Pe Mani coastele stâncoase amintesc de cele ale Scoției, pe cele din urmă nu le-am vizitat, le știu din „Privește înapoi cu mânie”, Thomas Hardy le-a prețuit foarte bine în opera sa literară.

Pot descrie furia mării, aproape de aceste ziduri naturale ca fiind contrară mării liniștite de la orizont. Întrebarea ce se naște din acest contrast l-a făcut pe Papillon să numere acestă furie și să tragă concluzia unui relativ zbucium, pauza în care valurile par să se odihnească, devine secunda evadării, a drumului spre orizont.

Ceea ce am reușit să arăt în imagine nu pare secunda evadării, cea pe care Henri Charrière a ghicit-o, intuit-o sau chiar a așteptat-o. De pe Insula Diavolului, înălțimile par mult mai ample decât aici, cel puțin filmul mi-a arătat asta.

Ceea ce am reușit eu să pot poza; este linia orizontului. Această linie, atât de aproape de marginea de sus a tabloului, îmi sugerează efortul fiecăruia în aflarea orizontului propriu; ce evadare, ce voință personală!

La Katafigio am primit răspunsurile unui nou început și al unui nou sfârșit, asta pentru că acolo, în așteptarea mea, în închipuirea mea, se juca piesa de teatru: „Așteptându-l pe Godot”.
Nu este firesc că primești ceea ce îți dorești, pentru că ar fi nefiresc, este nefiresc să vezi ceea ce îți închipui și astfel este firească dorința de a te simți primit în universul acesta, fie el universul tău.