Ceață

Brazi în ceață

≪Oboseala, întunericul și viscolul nu-i alungară lui Platon Ilici acea stare uimitoare de bucurie și vioiciune pe care o căpătase astăzi de la vitaminderi.

„Uite ce mai întâmplare!” își spuse el mergând greu, gâfâind prin zăpadă. „O să am ce să-mi aduc aminte. O să- povestesc lui Sielberstein, să dea de băut, calicul ăsta...”

Începu să ocolească tufanul, dar se împiedecă de ceva, căzu. Căciula îi zbură de pe cap. Doctorul se așeză și stătu așa o vreme, cu capul descoperit în bătaia vântului. Apoi își puse căciula, pipăi prin zăpadă. Se împiedecă de un bolovan mare.

„Ghețari... ghețari mari... au trecut prin toată Rusia și au adus pietre. Și a început o nouă eră omenească: omul a luat în mână un topor de piatră...”

Sprijinindu-se de pietroi, se ridică. Și porni înapoi, pe urmele sale. Dar în curând se rătăci și, nu știe de ce, veni din nou spre piatră.

„Am mers în cerc”, își spuse doctorul.
Și deodată întrebă:
- De ce?

Holbându-se în întuneric, își distinse urmele. Porni din nou pe drumul proaspăt săpat. Și din nou reveni la piatră.
„Ce aiureală!”

Începu să râdă, își dădu jos pince-nez-ul, îl șterse a o suta oară cu fularul său alb, legănat de vânt. Din nou ocoli tufișul enigmatic. După urme se vedea că mersese tot timpul în cerc.
„Nu se poate. Totuși am venit de undeva la tufa asta!”≫

Vladimir Sorokin, Viscolul, Curtea Veche, 2012, pag.134.

Tsar - 2009

Deții puterea pentru a avea dreptate.
Orice legătură cu exteriorul rezumă dorința.
Poți fi așa cum ești pentru că-ți permiți.
Ceilalți te privesc așa pentru că o religie te acoperă.
În rugăciunile lor Dumnezeu este înlocuit cu Tine.
Tine în Vechiul Testament este Yahweh.
Tu în Noul Testament este Isus.
Ori Tu trebuie să-l omori pe Tine pentru a deveni Dumnezeu.
Ori lucrurile acestea se-ntâmplă rar și Tu ratezi asta.
În Tine cineva îl crucifică pe acel Tu visat.
Asta este crima.
Asta este ratarea.

În așteptarea tătarului

Russian President Vladimir Putin, France's President Francois Hollande, German Chancellor Angela Merkel and Ukrainian President Petro Poroshenko (L-R) attend a meeting on Feb. 11, 2015 in Minsk.
© Mykola Lazarenko

≪Era o seară de octombrie cu o vreme nedefinită, cu pete de lumină roșiatică presărate ici-colo pe pământ, reflectate nu se știe de unde, și înghițite încet-încet de amurgul plumburiu.

Ca de obicei pe-nserat, sufletul lui Drogo era cuprins de o tulbure însuflețire poetică. Era ceasul speranțelor. În închipuirea lui febrilă începeau să se înfiripe din nou fanteziile eroice construite de atâtea ori în lungile ceasuri de gardă și îmbogățite zi de zi cu noi amănunte. De obicei, își imagina o bătălie disperată purtată de el doar cu o mână de oameni împotriva unui mare număr de inamici.

În noaptea aceea se făcea că Reduta Nouă e asediată de mii de tătari. El rezista zile și zile în șir, aproape toți camarazii erau morți sau răniți; și el fusese lovit de un proiectil, avea capul bandajat, dar rana, deși gravă, îi îngăduia încă să dețină comanda. Iată însă că munițiile sunt pe sfârșite, el încearcă o ieșire în fruntea ultimilor oameni care i-au mai rămas și atunci, în sfârșit, sosesc ajutoarele, inamicul se împrăștie și o ia la goană, iar el se prăbușește fără simțire strângând la piept sabia plină de sânge.

În timpul acesta însă îl strigă cineva — „Locotenent Drogo, locotenent Drogo!” — îl strigă, îl scutură pentru a-l readuce la viață. Iar el, Drogo, deschide încet-încet ochii; regele, regele în persoană stă aplecat asupra lui și-l felicită, spunându-i: „Bravo!”


Era ceasul speranțelor și el visa la întâmplări eroice care, probabil, n-aveau să se petreacă niciodată, dar care-l ajutau totuși să-și mai dea puțin curaj. Uneori se mulțumea chiar și cu mai puțin, renunța la ideea de a mai fi el singurul erou, renunța la rană, renunța până și la rege, care-l felicita. În fond, i-ar fi fost de ajuns și o simplă bătălie, dar adevărată, să se arunce în luptă plin de avânt, iar pe buze să-i fluture un surâs în timp ce se năpustește asupra unor dușmani cu chipuri ermetice. O bătălie doar, și apoi ar fi fost poate mulțumit pentru tot restul vieții.

Dar în seara aceea nu era ușor să se simtă erou. Întunericul nopții învăluise lumea, podișul dinspre nord își pierduse orice culoare, dar încă nu ațipise cu desăvârșire, presimțind apropierea unei nenorociri.≫ *

http://articulo.mercadolibre.com.mx/MLM-474985775-disco-lp-los-carinosos-cha-cha-cha-_JM

≪El se așază pe divan și o privește, înspăimântat și pierdut. Ca vânătorul care se pregătește să împuște iepurele, și vede balaurul. Ca soldățelul încrezător care se trezește pe neașteptate dinaintea unei armate aliniate împotrivă-i cu infanteriști, tunuri și călăreți în armură.  Precum cel ce-și dă seama că a sfidat pe cineva de o sută de o ri mai puternic decât el.

Dansând, ea credea poate că se joacă, nu-și dădea seama de ceea ce se întâmplă. O făcea dintr-un impuls copilăresc, din surplusul de energie, din plăcerea de a fi admirată. Știa, asta, da, să danseze cha-cha-cha în mod uimitor, cu o stăpânire absolută, încât, din cochetărie se prefăcea uneori că se împiedică. Nu-și dă seama însă, dansând, de ceea ce i se petrece în suflet.≫**

_______________________________________
* Dino Buzzati, Deșertul tătarilor, Polirom, 2011, pag.80-81;
** Dino Buzzati, O dragoste, Polirom, 2013, pag.82.

Imaginea unei toleranțe

Tablou semnat de Viorel Cosor

Ar trebui să respirăm împreună asemeni ierbii și frunzelor, înghesuiți în aerul încins al unei zile de vară ce-i pe terminate. Lucrul acesta nu-i ușor, ține de toleranță, de fabrica gândurilor din capul nostru, de zgomotul pe care-l face fiecare care trece pe lângă noi, un huruit cerebral ce ne parazitează. Pun pariu că și celălalt simte la fel. Împărțim doar priviri și înțelesurile se lasă colorate. Un gând vegetal ne taxează, neproducând clorofilă ne surmenează. În final rămâne doar să privim; tabloul.

Insolența directa

Candelabru stradal din Kopaonik

Tot timpul există o legătură ce nici o furtună nu o poate elibera. Totuși, o linie verticală, fără nici o lumină, poate trezi o privire.

Este o stampă japoneză în care omul aflat în stânga -principiu, privește lumina. Adăpostul sau lampionul; cugetul sau religia?!

Citindu-l pe Dino Buzzati la schi

Kapaonik (Serbia) - Ski Cafe „Skituljo” - Mali Karaman

episodul 1

„În rest, după o zi, plecă cu Soranza, prietenul lui, să schieze. Rămase o săptămână la Sestriere. Era acolo Dede, o fată de familie foarte bună, pe care o cunoscuse anul trecut la Cortina. Mergeau să schieze ziua întreagă. Laide nu existase niciodată.” *

episodul 2

„ — Atunci, spuse el, ne putem vedea?
  — Cum să nu? Vrei să ne vedem azi?
  — Azi nu pot. Merg la schi. Dar mă întorc duminică.
  — Ah... Bine, atunci îți telefonez luni.
  — La ce oră? 
  — La prânz.
  — De acord. La revedere! Și mulțumesc pentru telefon.
  — N-ai pentru ce. La revedere! spuse ea și lui Dorigo i se păru că distinge în vocea ei o nuanță de dezamăgire, ca și cum Laide ar fi sperat ca el să renunțe la schi numai ca s-o revadă imediat.” **


Dino Buzzati, O dragoste, Polirom, 2013, pag 37 jos,
idem, pag. 65 sus.

Gândiri șezute pe telescaun (somnul coniferelor)

Brazi de la Kopaonik, photo din teleski Mali Karam A -stânga

Suntem asemenea păsărilor colibri și zgomotul nostru uman le dă cele mai angoasate coșmaruri, lor brazilor ce dorm aplecați și covârșiți de zăpada iernilor încărcate.
Ne strecurăm și tăiem cu canturile schiurilor noastre comunicațiile terestre trezite de neaua coborâtă aerian.
Atunci ei, brazii vârstei mele, ajutați de vânt, mai scutură din aripile crengilor lor maiestuoase, trezind lin câte-o pasăre.
Și pasărea asta vestește venirea noastră.
A oamenilor.

Brazi de la Kopaonik, photo din teleski Mali Karam A -dreapta