O vedere cosmică asupra intrării

sursa necunoscută

O privire asupra ființei

Unghiurile din care privim ființa ne dau renumita privire de ansamblu, ne fac fericiți. Am ales bine unghiul, uite ce bine se vede, mai un pic și se vedea și coada, deh, a zburat.

Ființa se vede cel mai bine sub diferite unghiuri, de aceea confuzia dispare.
Ființa vânătoare care sunt, a vânat ființa ciocănitoare.
Vânătoarea s-a încheiat acasă când toate imaginile, din toate unghiurile vânătorii au fost vizibile, ceea ce a fost ilizibil a fost șters. A fost șters în sensul ființei, ființa nu se vedea, imaginea nu era în neascundere. Așa am citit că metafizicieni materialiști antici greci vedeau ființa. [Asta cu metafizicienii este ca și cu muzicienii (sic!)]

Nu este un secret al lui Janus cu ființa trădată ce se ascunde în cealaltă parte.
Ceea ce ar fi interesant pentru contemporani, nu că am fi curioși, este că ființa nu subexistă. Ființa, chiar cuprinsă de nebunie, de autism, de schizofrenie, ea există. Ființa este de fapt cea care lasă urme.

Ființe vânătoare

≪ [...] Parmenide spune în epoca timpurie a gîndirii ἔστι γὰρ εἶναι „Este într-adevăr ființă”.
În vorba aceasta se ascunde misterul originar pentru întreaga gîndire.
Probabil că „este” nu poate fi rostit în mod propriu decît despre ființă, așa încît tot ce ființează nu „este” de fapt, și nici nu poate vreodată să fie.
Însă deoarece gîndirea trebuie să ajungă să rostească ființa în adevărul ei, în loc de a o explica, pornind de la ființare, ca pe o ființare, se cuvine ca pentru scrupulozitatea gîndirii să rămînă deschisă problema dacă ființa este și cum anume este ea. 
Ἔστι γὰρ εἶναι al lui Parmenide rămâne astăzi încă negîndit.
În acest fapt se poate vedea ce înseamnă progres în filosofie.
Cînd își respectă propria-i esență, filosofia nu progresează defel.≫

Heidegger, Scrisoare despre „umanism”, 335.

http://www.playdar.co.uk/media/Review%20images/resonance_of_fate_game-HD.jpg

Din mașină am văzut autobuzul oprit. Era oprit pe celălalt sens și șoferul coborâse cu un carnețel în mână, își nota grăbit orarul de pe tabela ridicată pe-un stâlp în față. Am încetinit cuprins doar de curiozitate, puteam să văd clar buzele cum înșiruiau timpul, așezându-l în orele evenimentelor ulterioare, brusc am crezut că omul chiar știa ce face, dar m-am liniștit gândindu-mă repede că de fapt copia ceva. În față, mai departe, am făcut dreapta trecând pe lângă cimitir. A trebuit să încetinesc mult în spatele unei căruțe; este curățenia de primăvară. Țiganii, cu toate că nu au voie cu atelajele pe drumurile din interiorul orașului, intră pâș-pâș. Bântuie măcar periferia, căută fier vechi și cartoane, orice ce se poate revinde. Căruța are câte-un cal în față, cal slab și năpădit de boli. Sunt câte doi-trei pe capră, unul lateral ține biciul, ceilalți se uită-n toate părțile.
Am depășit repede. În spatele meu am văzut prin oglindă că țiganul cu biciul în mână îmi făcea semne și cu cealaltă mână.Am privit în față și brusc a trebuit să încetinesc din nou; o căruță imensă, ce părea a fi mama tuturor căruțelor, venea din față. Căruța asta avea gabarit depășit.

Căruța avea niște roți imense, iar calul din față la fel, era la fel de pricăjit ca toți ceilalți pe care-i întâlnisem. În spatele atelajului stătea mecanismul unui ceas de catedrală -cel puțin așa l-am aproximat eu. Axul aproape că mă atingea și deschizând geamul să spun ceva, am auzit clar, asemeni zgomotelor unor pedale de pian cum respira ceasul. Peste acest zgomot de burduf greu ce alunecă, am auzit tic-tac-ul ce se suprapunea asemeni unui metronom. Fața înnegrită de fum a unui țigan ieși brusc de după ax:
„Ce face conașu'?!”
„Unde duceți ceasul ăsta mare?”
„Cum unde, la fer vechi conașu'!”
De sus capul unuia de pe capră se-ntoarse și-i strigă:
„Întreabă-l de ăla, băîî!”
„Da măi, - auzi conașule, n-ai văzut pe unul zgâindu-se la cer?”
„Nu, n-am văzut” și căruța trecu de mine. În oglinda șoferului am văzut cum capul celui din ceas începu să tremure și ceva lucitor s-a ivit în mâna lui, după care dispăru în gură, după care umerii parcă primiră capul ca pe-o minge, după care să mă ia dracu', că am întors mașina.

În fața mea căruța o făcu la stânga, nu era departe. Mai târziu, când am făcut și eu stânga, căruța era departe. Am accelerat și-am ajuns în spatele autobuzului aflat în stație. În fața autobuzului era căruța și tot de acolo veneau zgomote. Când am depășit -cu grijă, am văzut pe cei trei țigani -care deja cred că nu erau țigani, cum îl luau pe sus pe șoferul autobuzului și-l aruncau în căruță lângă ceas -sau ce naiba era. Lumea din autobuz gesticula și făcea scandal, câțiva călători s-au dat jos, degeaba, căruța plecase. Eu după ea.

Căruța mergea repede, în fața ei, venea râul, perpendicular, unde căruța ar fi trebuit să facă ori stânga, ori dreapta, nicidecum să-și ia zborul. Căruța căzu în râu și mecanismul de ceas zbură asemeni unei mingi aruncate de mâini puternice. Pe marginea unor roți dințate stăteau țiganii -care nu erau țigani. Unul îmi făcu semne cu mâna, cu cealaltă îl ținea pe șofer. Șoferul nu făcea nimic.

http://www.gamesradar.com/resonance-of-fate-review/

motto:
Martin Heidegger, Repere pe drumul gîndirii, Ed. Politică, 1988, pag.316

A_Voye-ur

sursa necunoscută

Paznicul voyeur

Paul Horton - Voyeur

≪14 octombrie [1966] – Ieri, lungă discuție cu un paznic de vânătoare, lângă Bordes (la patru kilometri de Cernay). Îmi povestește că pădurea a devenit ceva de neimaginat, că vin perechi care, în plină zi, se dezbracă la piele, și că a surprins destui pe cale , cum zice el, să „și-o pună”. Îi detestă pentru că are o fată de șaisprezece ani care a nimerit de mai multe ori peste amorezi în plină acțiune. Din răzbunare, a întocmit mai multe procese-verbale.

Odată, un industriaș i-ar fi oferit  o sută de mii de franci vechi ca să închidă ochii. El ar fi refuzat: industriașul a fost condamnat la două luni cu suspendare, femeia la o lună. Altă dată, un domn l-a implorat să-și retragă procesul-verbal, pentru că soția lui, mamă a doi copii de liceu, fusese prinsă cu amantul în pădure. „Ce-ar spune copiii mei dacă ar afla?” –Lucrurile se petrecuseră astfel. Paznicul trecea în civil. Îi vede pe cei doi mai mult sau mai puțin dezbrăcați, îi ocărăște. Bărbatul îi spune să-și vadă de drum. Paznicul pleacă acasă, își ia uniforma și pușca după care se-ntoarce. Cei doi îl imploră, dar el rămâne surd. Soțul înșelat vine și el la rândul lui să-l implore, ca să evite un scandal. Prea târziu.

Grav e că paznicul, care pare un ins cumsecade, a prins gust pentru acest gen de spectacol: cu siguranță că pândește cuplurile, că spionează mașinile oprite pe drumeagurile de pădure. A devenit voyeur. Cu câtă voluptate îmi repeta: „Atentat la pudoare!” E clar că era excitat. Pare totuși un ins de treabă, dar e vicios, neîndoielnic. Casa în care locuiește cu nevastă-sa și cu fiică-sa e în plină pădure, destul de departe de sat. Probabil că se plictisește. Și se distrează pe socoteala acestor bieți parizieni care nu vor să riște să comită un adulter la hotel. Habar n-au ce-i așteaptă în sânul naturii. Este de necrezut ce puteri îi dă legea acestui pârlit, care, cu un simplu proces verbal, poate distruge o carieră și chiar o existență. Ar trebui să aibă dreptul să încaseze o amendă, nu să dea pe mâna justiției niște nevinovați, fie ei și industriași. Dar oamenii din popor nu au mai mult suflet decât ceilalți.≫ 

Cioran, Caiete II, 1966-1968, Humanitas, 2010, pag.119.

Din toate părțile

Trebuie să mărturisesc că privind atât de mult albul scuturat de vânt, originea lui, mi-am cioplit în minte cheia cu care voi deschide încuietoarea. Însă de fiecare dată, trebuia să o modific -cheia, pentru că nu se potrivea. Nu se potrivea, nu din pricina neștiinței mele, ci din cauza lipsei de exactitate, iar atunci când am reușit să-i netezesc geometria pentru ca verturile -acei paznici obraznici ai lacătelor, să nu simtă prezența cheii, încuietoarea a fost schimbată.

Koe se simte bine, are zece zile de absență de la orele libertății. Mănâncă bine, latră -tot la semenii lui vagabonzi, se pare că a pus stăpânire pe noul teritoriu. Este atent la ce se-ntâmplă în jurul său, miroase petalele albe pe care caisul le pierde zilnic ca o remușcare. Se întremează și în mintea lui are loc o transformare. Dar vremea lui se apropie. Când căldura va cuceri ținutul îi va fi dor de cerul liber, de soarele gol, de luna despicată.

Koe este deștept, nici un gard nu-l va ține, lui nu-i trebuie cheie. Toate îi vin din toate părțile.

Balcanicul Caragiale

Am avut onoarea să primesc din Grecia, volumul bilingv „Șapte schițe” de Ion Luca Caragiale (ce a apărut în 2012).
Pe pagina tehnică (prima foaie pe stânga) scrie:

„ Prezenta ediție bilingvă a fost publicată de Editura Allotropo, la inițiativa Atelierului de Traducere Literară a Cenaclului Cultural "Balkania Contemporană"

http://balkaniacontem.ucoz.com/ ”

Sunt sigur că toată lumea a citit schițele și povestirile lui Caragiale, însă în volumul de față, din însemnările coordonatoarei, aflăm că:

≪Întâmplător, originile familiei lui Caragiale sunt, geografic cel puțin, grecești. El și-a declinat originile: începând cu satul de naștere, Haimanale, apoi orașul Ploiești, ca până în final, să se auto-mitologizeze în fraza ”...eu nu-s decât un idriot, un arvanit”; și-l ”revendică” Hydra și Kefalonia.≫
După toate mulțumirile adresate celor ce au ajutat la publicare, doamna Angela Bratsou - coordonatoarea volumului, încheie atemporal acest prolog :
≪Domnule I. L. Caragiale, îți mulțumim din inimă pentru că exiști.≫

La sfârșit, volumul are un  Postscriptum numit I.L. Caragiale: Destin.

≪Atributele conferite lui Odiseu, acelea de polytropos și polyméchanos - ”cel iscusit” în varianta lui George Murnu - sunt cele ce s-ar potrivi și marele scriitor român din secolul trecut, Ion Luca Caragiale (1852-1912); un Odiseu și el, care ”multora cunoscu orașele și mintea”.≫ 
                                                   începe Stavros Deligiorgis acest postscriptum, unde pe parcursul a peste cincisprezece pagini ne introduce într-o nouă lume a marelui Caragiale, necunoscută până acum și necercetată astfel. Astfel, autorul - profesor la Universitatea din Iowa, reușește cu precizie să descopere filoane valoroase și fără a pierde timpul, le aduce la lumină într-o critică superioară. De aceea paginile abundă de informații noi necunoscute publicului larg. Ar fi bine să-mi fac timp pentru a le copia și a le pune pe blog.

Remarcabil la acest volum este faptul că un colectiv s-a ocupat de traducerea schițelor, mai mult chiar, promovarea și munca pentru apariția sa este tot colectivă.
Volumul se încheie cu un tabel cronologic.