Deasupra cuibului

The guardian

Undeva în spate, mai încolo, este cuibul de mierlă.
Câinele amușină, mierla-i pe ouă.
În sălbăticie mirosurile predomină. Mirosurile sunt parole, prin care oricine le cunoaște, poate intra în altă lume; în cazul de față, în cea a creației.
Cățeaua se simte, ar crea și ea ceva, ceva primitiv, atavic; pui, pui de cățea.

Oamenii ocolesc instinctiv sălbăticia creatoare, acolo pericolul este mai mare ca oricând; o ursoaică cu pui, un șarpe spre apă, un stup de albine sălbatice în roi.
Dimineața devreme mă îndrept tiptil spre tufișul de lămâiță, mierla mă vede, văd și eu ceva, prin încrengătura deasă îi trasez geometric ciocul, apoi întreg căpșorul, stă în cuib. Sunt vizibil, atât fizic, cât și mental; sunt săturat, nu-mi este foame și asta pasărea o știe. Ceea ce nu știu eu, este că din lumea din care eu fac parte, se vede foarte puțin și ea -mierla, prin rămurele așa zis protectoare vede foarte mult, mai mult ca mine.

Mierla este grea, ocupă  un spațiu interzis, acolo se petrece creația și noi toți oamenii trăim stresul acestei creații în sensul cel mai negativ cu putință. Creația ne sperie, este o piatră de moară, o cam porți tot restul vieții, este adevărat. Dar ceea ce este cu adevărat de speriat, este că cei care n-au creat niciodată nimic nici nu vor asta, nici măcar o poezie.

În fine, să nu uităm că tot timpul există un gardian, dar nu este Dumnezeu, suntem noi cu ceilalți, într-o ogradă strâmtă și mică despre care n-am aflat mare lucru, nici măcar unde ar fi gardurile.

Mierloi

În curte, aproape de pompă, în arborele mimoză, stă mierloiul.
Pe alte ramuri, aproape de el, un porumbel, un guguștiuc mai bine scris, îi privește umbra.
Mierloiul este stresat. Undeva aproape -noi știm unde, într-o tufă de lămâiță aspră, mierla s-a așezat pe cuib: sunt pisici ce traversează meteoric zona, sunt oamenii curioși, dar mai sunt și răpitorii cerului, ce traversează pe înserat acoperișurile, șoimii mici și ageri.

Mierloiul se asigură și guguștiucul îi dă dreptate. Ce lapidar acest sens; de așteptare în a avea dreptate. Dreptate în sensul dreptului la existență, al supraviețuirii ca specie. Cuibul este în siguranță. În noaptea asta plină de meteori, mierloiul încearcă singurătatea.

Poporul meu naiv condus în prostie de cei mai proști aflați în fruntea lui

„Cuibul berzei din Schitu Golești a devenit celebru după ce s-a aflat că pentru mutarea lui a fost nevoie de o serie întreagă de documente și aprobări, inclusiv de la Academia Română.”
http://www.ziare.com/gratiela-gavrilescu/ministrul-mediului/aberatia-zilei-epopeea-berzei-continua-inaripata-nu-vrea-sa-se-mute-1353554


Se-ntâmplă ziua în amiaza-mare ca în orice sat sau comună din țara noastră să apară zilnic câte-un om prost, el nu caută lumina ci unul mai prost ca el astfel că cei doi au ceva în comun, spre seară grupul se mărește la mult mai mulți.

Fiindcă se înserează, grupul se grăbește și propune ca a doua zi să se trimită o delegație la județ pentru ca cei de acolo să afle despre prostia lor. De la județ ajunge la capitală, prostia fiind contagioasă, atacă până și Academia. Nu există o maturitate necesară la nici un nivel. Nimeni nu-și pune problema că poate astfel de încercări mai dovedesc o dată -pe lângă alte dăți, cât de proști suntem. Amănuntele ne omoară. Sarea și piperul vieții, ne intoxică de fapt.

Dacă ar fi să rescriem istoria violentă a umanității, gâștele de pe Capitoliul din Roma antică ar fi trebuit să aibă statui închinate lor mai mari pe coloane mai înalte decât cea a lui Traian; cele ce au salvat Roma prin larma lor, anunțând o invazie nocturnă a galilor.

În schimb la noi, după ce-au distrus cuibul berzei -fără să fi dorit asta, cei de la pompieri s-au mai lăsat induși în eroare încă o dată, construind unul nou în altă locație.

Am deja emoții la gândul că pitulicea mea nu se mai întoarce la cuibul de sub streașina bucătăriei, gândindu-mă că s-ar putea întâmpla asta, deja devin mai prost.

Zgomotul... fâlfâitul...

I'll be back

O a doua pereche de pitulice a luat cu asalt cuibul unei generații trecute. Pentru a fi prezente, au mai construit un zid de puf. Viitoarea găină-pitulice mă privește asemeni celei de dinainte ei cu o atenție maximă.

Asist, fără să vreau, la ceea ce specialiștii denumesc renașterea naturii. Sigur că ornitologia pentru mine este un nou început, dar dovezile că două perechi de pitulice au cuibărit în același loc într-un interval de trei luni de zile, sunt, irefutabile. Aparatul de fotografiat posedă un sistem GPS performant.

Ceea ce, în continuare mă face să iubesc tot ceea ce mă înconjoară.
Felul acesta de continuitate nu are de a face deloc cu o dragoste perpetuă, invenția că te naști pentru a iubi, este creștină; te naști pentru a învăța să iubești, tocmai de aceea, în partea cealaltă, o mulțime sunt care nu știu să iubească.

Despre pitulici

Patru bucăți, două cu ciocurile spre dreapta- în prim-plan, două cu ciocurile spre stânga, la stânga mai tupilați în spate.
Pitulicile stau bine, și n-am crezut că astăzi vor zbura din cuibul lor. Uneori nu realizăm că timpul nu se oprește niciodată.

Una dintre pitulici a mai venit după-masa pentru a privi la cuibul gol, puiul avea angoasa părăsirii locului natal. Penele și mai ales coada n-au atins încă proiectul final. Lumea lor pare mare, mai ales de acolo de sus, din cer. În final, un rămas bun contează cel mai mult.

Poate că mâine mă voi urca pe-o scară pentru a vedea cuibul gol.
Astăzi, spre seară, la o distanță apreciabilă de cuib am tras o masă și-am băut o bere, eram atent să le văd sosirea. Tot ciripitul lor de noapte-bună era plimbat printre pomii mei sau ai vecinului, astăzi, pentru prima dată, puii de pitulice dorm cu mama și cu tatăl lor. În cuib o perioadă a stat pitulicea, apoi nu a mai încăput. Bărbătușul nu a dormit niciodată în cuib. Auzeam numai cum dimineața, pitulicea îl chema.

Cintezoi

Priviți din satelit, s-ar putea să nu-i observăm. Cintezoii au un camuflaj aproape perfect.
Astăzi vă prezentăm cintezoii de beton, numele vine de la culoarea asemănătoare betonului vechi și uscat.

Cintezoii sunt păsări deosebit de cântătoare și de iubitoare. Umblă deseori în pereche.
O pereche de cintezoi verzi vor să-și facă un cuib la noi în curte, într-o țeavă ruginită, aflată în vița de vie. Lora, cățeaua casei, tot miroase-n vânt în jurul locului, păsările cântă de mama focului, ele cântă de undeva de sus, din arborele-mimoză. Cățeaua curioasă nu le lasă astfel să se așeze în locul unde tot vin și și-ar dori un cuib.

Se spune că dacă prinzi un cintezoi, acesta moare pe loc, făcând infarct; atât de dragă le este libertatea.
Un om face infarct înainte de a-și pierde libertatea, știe de ce. Știe de ce face infarct și de ce își pierde libertatea. Omul este ca lăcusta, o prinzi în cutia de chibrite și insecta taie cartonul și evadează. De cele mai multe ori se numește evadare driblarea legii.

Moartea unei păsări sălbatice lipsite de libertate este un ideal uman, o sinucidere admirată.

Barza

O barză se curăța alene,
Sub ea, sub cuibul ei,
erau multe păsărele.