Îngerul de la Olympia

Messenienii împreună cu aliații lor din Naupaktos i-au învins pe Spartani. Poate că amănuntele plictisesc, locul, anul, împrejurările... cert este că Nike -cea înaripată, a venit la Olympia pe-o coloană triunghiulară; secțiunea transversală este un triunghi echilateral.

Apariția victoriei este asemeni unui înger -în ceea ce credem noi astăzi.
Văd pe terenurile sportive cum cei ce repurtează victorii privesc în sus, fac semnul, se închină chiar.
Acest fel este natural, este crezul personal. Și totuși, în lipsa culturii personale, a educației, a ideii de victorie, majoritatea clachează atunci când apar primele semne ale dezastrului, zorii decadenței.

Sportivii de performanță, în majoritate posedă un nivel de trai ce poate să-i determine să includă excesele în pregătirea lor. Să includă viciile mai degrabă decât excesele datorită efortului fizic.

Ceea ce nu se știe, chiar și pentru jucătorii profesioniști de poker (aici cred că greșesc), este că victoria este înaripată, pentru că ea zboară. Este subtil să explic cum zboară, dar se pare că bâzâitul ei deranjează și depărtează șansa celui ce nu respectă acest stindard pe care scrie multe și nevrute, referitoare la om.

Zborul, asemeni visului durează puțin. Anii sunt clipe, mai mult nu se poate, căderea urmează vârstei, dar cine este pregătit pentru asta? Ce trebuie? Este vreo pastilă?!

Unii cad mult mai repede, de aceea există expresia; „în floarea vârstei”...
Când te gândești mai mult și constați că religia următoare a inventat ușor îngerii, cei victorioși.

Despre îngeri... atât de puțin de fapt. Asta, faptul că nu știm și nu cunoaștem esențialul, se datorează necălătoriei, neprivitului, neliberatului.

Confuzia lui Platon

Am înțeles confuzia în care mulți văd omul lipsit de pene.
Am înțeles efortul filosofului de-a găsi în om ceea ce în orice ființă se poate găsi.
Am înțeles ceea ce eu nu pot fi.
Am înțeles că nu pot zbura, că nu pot lua altitudine, chiar dacă am pene pe acele mâini numite aripi.

Aripa

Pasărea -iubita mea plutitoare, a privit albastrul și și-a luat zborul. Penele ei calde cărămizii, îndreptate în direcția sosirii au parcurs un timp scurt: umbra.
Umbra fiind trecutul, fiind poate singura amprentă pe care o plutitoare, asemenea ei, o poate lăsa pentru un timp foarte scurt. Timp ce pentru unii poate însemna un an și pentru alții o secundă, o arsură; o urmă de fapt.
Trupul păsării este sus, nu se vede, deasupra ei este altă aripă, nu se vede, dar sub ea este aripa pe care o vedeți și direcția acum o ghiciți cu ușurință; este atât alb și albastru în drumul ei, este o căldură în aripile ei.