joi, 27 august 2020

Firul călăuzitor din spatele luminii

 


The Road Not Taken

Robert Frost - 1874-1963

Two roads diverged in a yellow wood,
And sorry I could not travel both
And be one traveler, long I stood
And looked down one as far as I could
To where it bent in the undergrowth;

Then took the other, as just as fair,
And having perhaps the better claim,
Because it was grassy and wanted wear;
Though as for that the passing there
Had worn them really about the same,

And both that morning equally lay
In leaves no step had trodden black.
Oh, I kept the first for another day!
Yet knowing how way leads on to way,
I doubted if I should ever come back.

I shall be telling this with a sigh
Somewhere ages and ages hence:
Two roads diverged in a wood, and I—
I took the one less traveled by,
And that has made all the difference.


https://poets.org/poem/road-not-taken


marți, 18 august 2020

Lumină mută

Era seară. Din cauza asta te-ai fi așteptat la o liniște. Și nu era liniște. În colțul blocului, acolo unde umbra era deasă; se sădea ceva. De acolo plecau zgomotos skate-rii. Din cauza asta lumea ocolea locul. Noi n-am ocolit și-am trecut de-a dreptul; pe lângă ceasul floral, spre parcul în renovare. O bicicletă de circ ne tăie calea răsucindu-se; ne-am ferit.

În parc totul era întors pe dos, aleile lipsite de pavaje, copaci răsuciți de excavatoare, tufișurile culcate. Undeva lângă o cracă atârnată m-am pișat; prea multă bere. În timpul diluviului m-au uitat de unde venisem și în lumina palidă a reflectoarelor stradale i-am făcut pe cei doi skateri cum venind din umbră s-au prins unul de celălalt, târâindu-se reciproc până când ea i-a făcut semn lui să se oprească.

M-am aplecat și-am ridicat din nou privirea, ea și-a dus degetul la buze, vertical; el și-a prins genunchiul cu mâinile. Ea l-a mângâiat când el deja era așezat pe vine.

Curios, m-am apropiat, și în zgomotul pe care ceilalți, oarecum asurzitor deja devenea, m-am uitat la cer, acolo unde soarele fără picioare se târa după orizont, de unde o lumină crepusculară invada priveliștea: lumină care devenea mută.



vineri, 15 mai 2020

Ochiul meu stâng

Attalos Stoa, Athina, Greece


Privind bine, doar pentru că simetria ia naștere datorită unor axe imaginare, îmi lipsește un ochi.
Am reușit să-mi pierd echilibrul estetic prin lipsa unui ochi. Și dacă era de fapt un corn, în locul unui ochi. Ochii devin coarne prin care lumea este dată la o parte.

Pierderea echilibrului ține de văz, de auz?! De fapt mi-am pierdut o ureche, dar voi nu știți asta; sunt înclinat, dar nici asta nu se vede. Spirala pe care o vedeți ține de cohlear, de labirint, de ieșire.

Dacă privești lumea cu ochiul stâng și auzi doar cu urechea dreaptă, lumea apare în echilibru? Se pare că da. Eviți astfel lateral să nu vezi ceea ce nu vrei și întorci capul la ceea ce nu dorești să auzi.

Sublim echilibru: lipsa simetriei, victoria handicapului, strecurarea de fapt.

marți, 5 noiembrie 2019

Insula Închisoare - Makronisos

Makronisos island, view from Sunio, Atica, Greece


De pe treapta templului se vede insula. Spre Răsărit.
Ține de-o superstiție antică, de pe vremea lui Alexandru cel Mare; să cunoști Răsăritul și mai târziu, Apusul.
Insula Makronisos a fost decenii închisoare politică, anul acesta am văzut-o plină de eoliene; de libertate.

luni, 4 noiembrie 2019

Prânz dezgolit

Kifissia, Athina, Greece

Vis-à-vis de Muzeul de Istorie Naturală Goulandris, în după-amiaza cea mai călduroasă din august, la ora prânzului, mesele așteptau goale, cu farfuriile întoarse; prânzul.

miercuri, 30 octombrie 2019

Alunecare

Greece, Athina, summer 2019


Orice corespondență cu realul încetează în neputința căutării. Nu încetăm să căutăm, ci intrăm în necunoscut, acolo unde realul nu există. Oboseala survine momentului neînțeles, ochiul clipește mai des, urechea urmează semnalul, nasul se ridică; ne aflăm în Zonă.

Odată cu apariția romanului scurt; „Picnic la marginea drumului” frații Strugațki au lărgit teritoriile cunoașterii. Imaginea unei Zone nu ține de teritoriu, de geografie, de GPS, ea poate apărea oriunde, așa cum fata se naște sau devine telekinetică datorită tot Zonei.

Ori Arta cu majusculă semnalizează rapid această alunecare, clivajul emoțional al celui ce pricepe.
Om fiind, nu încetez să mă mir de privire, atunci neatent alunec.

vineri, 31 mai 2019

treapta visului

mycenean gate at messenia
Dintre toate neștiutele, amintirea acelui vis îl tulbură cel mai mult în așteptarea anilor cei ofileau trupul. Și oricât încerca să-l deslușească, mai mult creșteau temerile în aflarea unui deznodământ.

Întocmai ca o poartă prin care trebuie să te strecori, să urci treptele care-ți convin, potrivit staturii tale, era acel vis. Vis care era un ghemotoc de ceață pe care călcai și acolo unde te sprijineai apăreau colțuri de piatră ce defineau un zid, jos trepte, sus triunghiuri de piatră, boltite. Portaluri. Porți una lângă cealaltă; gemene, dar nici o intrare, sau ieșire, doar ceață.

Visul l-a visat o singură dată, nu era un coșmar cel urmărea periodic sau meteoric, era un punct definit în calendarul vieții lui, de atunci, de la acea bornă temporală, viața lui s-a schimbat.

În prima lui călătorie a căutat două lucruri așa zis esențiale pentru el: trepte de piatră cu bolți triunghiulare și camere ieftine, liniștite. Greșise țara.

A doua călătorie a avut loc după zece ani de la vis. Învățase că o călătorie nu rezolvă un vis, așa cum o cană de apă nu ajunge să ude o floare.

În zece ani învățase tot ce se putea despre simbolurile distribuite în visul său, pentru asta mai învățate și vreo două limbi străine, scrise un eseu publicat în revista culturală a orașului natal.

Întâlnise oameni noi, se deprinse să-i înțeleagă. Încercă o relație. Nu reușise, visul nu-i dădea pace, lipsea mult datorită studiului individual. Călătorea din nou.

Pământul roșu, măslinii răsuciți de sute de ani, țărmul abrupt, valurile albe și ceva neliniști îi măsurară noua călătorie. Spre sud.

Găsi triunghiul, zidul și treapta. Visă din nou. Trebuia doar să urce și să spargă ceața din capul treptelor, dar asta nu putea.