duminică, 23 decembrie 2012

Hai la Olt

Templul lui Poseidon de la Sunio, Grecia

≪Burghezii din veacul trecut n-au uitat niciodată prima lor seară la teatru,
iar scriitorii lor și-au luat sarcina să relateze împrejurările.≫
Jean Paul Sartre, Cuvintele *

Înainte de Crăciun, pe-o vreme ce nu vestea nici o promoroacă, nici măcar un soare veșted, pe o ceață în care  nu se vedea malul celălalt, mătușa mea Ana strigă de pe locul ce desemna râul în aval înainte de Câineni;
„Hai la Olt, hai la Oooolt!”

După un timp, după ce umerii mei strânși de brațul mătușii, slabi datorită vârstei mele copilandre, înghesuiţi datorită frigului umed, am auzit slab, odată cu sloiurile ce se frecau, glasul omenesc ce pătrundea negura și mai mult decât atât, glasul ce ne întărea încrederea că vom traversa în noaptea asta pe malul celălalt.

Ne-am îmbarcat șase persoane, eu cu mătușa mea Ana fiind în spate. Barca cu cioc de rață, față largă și optimă unghiular pentru a urca obstacolele s-a dat la vale în icnetele barcagiului, om între două vârste, cu experiență și veteran după cum am aflat mai târziu. Ușor, cu pietrele ce icneau apăsat sub noi, între sloiuri de gheață, barca largă s-a întors spre amonte în umbra celui ce zvâcnea repede vâsla curbată și lată. O vreme ne-am strecurat pe lângă mal, ici colo ocolind mici plauri încălecați de crengi. Apoi, fără nici o prevedere, barca se-ntoarse spre aval, mătușa se ridică, vâslașul se-ntoarse și privi spre ea, chiar clipi mărunt din ochi.  Mătușa, cu o mână sprijinită pe ambrazura bărcii, acolo unde ar putea să intre o vâslă, aplecată oarecum, iar cu cealaltă mână pe umărul meu, mână ce mă apăsa groaznic, mână ce ținea de punct de echilibru -de parcă se născuse în barca aceea, mână ce reușea să ne țină clar împotriva apei împovărate de bucăți largi de gheață asemeni unor stânci plutitoare ce se împotriveau cursului nostru. Eu aveam starea că voi vomita din clipă-n clipă, clipă care n-a mai venit, clipă ce a urmat ajungerii noastre pe malul celălalt.

În ziua următoare, mătușa Ana a vândut daracul de lână pe care străbunicul meu îl meșteșugise , astfel iarna ce se anunța amenințătoare se înduplecă vreo lună după care plecă și ne lăsă în pace.

Fiul meu, după o zi lipsită de ninsoare, dar plină de gheață, apucă o carte după care se lansă în lungi linii ce desemnau de fapt aduceri aminte. Asemeni mătușii tatălui meu, m-am ridicat de fiecare dată pentru a vedea liniile deasupra umărului său, de fiecare dată liniile se duceau prea sus și efortul meu era mai mare, dar vedeam. Ceea ce vedeam era amintirea unui apus de soare asemeni unui râu ce vroia să ne dea la o parte -ceea ce credeam noi, râu de fapt ce ne dovedea echilibrul în ceea ce numim o clipă de viață.

Mult mai târziu am aflat că mătușa și cu barcagiul erau amanți, astfel eu n-aș fi existat. Fiul meu nu desena nimic. Sunio fără nici un apus de soare, ce tragedie, ce teatru.

___________________________
* Jean Paul Sarte, Cuvintele-Greața, Rao, 1997, pag.98

4 comentarii:

  1. Vrei să spui că arta ne oferă un vis?

    RăspundețiȘtergere
  2. motto-l de la „Calea regală” a lui Malraux este:
    „Cel care privește mult visele ajunge asemeni umbrei sale.
    Proverb malabar

    RăspundețiȘtergere

mesajele anonime nu se citesc