Coincidenţă - patafizică - căutare

Acum mulţi, mulţi ani, era prima zi de pace după cel mai mare război al lumilor, prin această zi de pace vă arăt cartea:

în carte este fragmentul, scriere personală, politică, dar foarte aproape de ceea ce înseamnă azi graffiti, căci am pomenit destul de el pe acest blog.

fragment

citiţi cu răbdarea, pe care eu chiar v-o cer, această jumătate de pagină a părţii de jos a imaginii, vă opriţi prima dată la:

"Pe una din coloane am citit următoarele cuvinte scrise în grabă cu creta: ..."

după aceasta îi invit pe prietenii mei cunoscători de limba rusă, neaoşi ca şi noi, de la Braşov, de la Chişinău, să se aplece cu răbdare, asupra acestor "rupestre" (acest cuvânt îl pot explica la cerere) înscrisuri, eu scriu sublime, ele sunt de fapt slavone, unde este rima? în "avione", adică nu tot ce zboară se mănâncă! :)

o coloană din Reichstag

interioare ale clădirii Reichstag-ului pline cu înscrisuri ale soldaţilor sovietici după 9 mai 1945.

Deci ce căutăm?

P.S.
Am uitat cireaşa de pe tort !

9 Mai - Ziua Victoriei

sergent M. Egorov, sergent Kantaria ... cu steagul roşu pe Reichstag

Tanc sovietic IS-II, cu tun de 122 mm

Mareşalul Jukov, în centru, în picioare, în sala unde se pregătea armistiţiul

Reichstagul - mai 1945

Bord

A trebuit să plec şi văd din nou lumea prin parbrizul uşor mat al maşinii de trei zile. Ce contează, m-a dus unde am dorit, ce dacă se mai oprea din când în când, veselia mea nu putea fi curmată de rateurile ei. La întoarcere, aproape de casă m-a întrebat: "Eşti fericit?" să pun frână nu alta!

Am întrebat-o şi eu atunci: "Tu citeşti?" şi-am schimbat viteza; eram asemeni unui bombardier cocoşat şi ameninţat de antiaeriană, care vrea în ultima clipă să cabreze.

- Ai înnebunit?! unde ai auzit tu maşină să citească! reluă vocea ce parcă venea din dreptul bordului, din aerisitoarele pentru ventilaţia parbrizului. M-am înspăimântat prima dată numai la gândul că acea gură neagră, dintr-o parte în alta a maşinii, plină cu dinţi de plastic, sar putea înălţa, lăţi, de m-ar putea hali. A doua oară a fost că înnebuneam, auzeam voci.

Trăiam un remake după Stephen King, atât mai trebuia ca maşina în care eram acum să se prezinte ca fiind Christine. Nu s-a întâmplat asta fireşte, dialogul a continuat, obositor în felul în care veneau întrebările:

-Am auzit să scrii despre fericire, deci?!

Trebuia să răspund, efortul meu de a nu-mi băga în seamă gândurile sau vocea era extenuant, mai bine jucam această penibilă scenă, înaintea atacului cerebral ce sigur avea să vină, sau a celui de cord! Să-ţi cânte cineva un concert de coarde cu neuronii era pentru mine ceva nou.

- Mă gândesc doar la posibilitatea ei prin asta, nu o invoc şi nu o... dezavuez! am răspuns eu fiind atent şi la trafic.

- Nu trebuie să te dai mare cu aceste cuvinte, auzi, dezavuez... hai mai bine să-ţi arăt ceva, ceva demn de fericire.

Am lăsat maşina să mă conducă, cu câţiva zeci de metri înainte de fiecare intersecţie sau drum lateral semnaliza, o coteam precum mi se părea că vrea. Am mers undeva în afara oraşului, eram relaxat, ca înainte de operaţia chirurgicală numită lobotomie, orice ce ar urma după, n-ar mai avea nici o importanţă.

Fără să-mi spună am oprit şi-am privit.

- Vezi, aia este sora mea!

- Fugi d-aici, acum vrei să-mi şi desenezi te pomeni! De unde şti?

- A fost cu mine pe aceaşi bandă, am ieşit cu cinci minute după ea, ne-am întâlnit ani buni la semafoare.

- V-aţi întâlnit, - cred că o iau razna, şi mă rog aţi şi filosofat, nu?

- De unde ştii, numai despre fericire vorbim noi maşinile, alt subiect nu există, motivul este simplu, deosebit de simplu: când cineva ne cumpără este extrem de fericit, n-am întâlnit contrariul, să-ţi traduc aaacum?!

Am privit maşinile, eram într-un cimitir neoficial al maşinilor vorbitoare, cel puţin una o vedeam mai încolo, peste un gard aplecat şi el ca mine, cu geamul lăsat, peste portieră.

- După stâlp este o rudă mai îndepărtată, oooo! ce ţanţoş era când a apărut prima dată pe străzile oraşului, erau rari cei ca el, apoi s-a obişnuit şi-a devenit la fel de vechi ca noi toţi.

Fiindcă avea chef de vorbă, am lăsat-o să bocească, oricum îmi ajungea privitul.

- Văd că taci, îţi mai ciripesc ceva şi pe urmă plecăm; am ales să-ţi vorbesc pentru că ai fost fericit să mă conduci, ştiu că nu sunt maşina ta, ştiu că sunt veche, demodată, greu de condus, scârţâi din volan şi din scaun, în schimb efectul produs de zâmbetul tău m-a făcut să fiu şi eu puţin doar, căci anii nu mă lasă, să fiu puţin fericită.

- Da, mi-am amintit de mine, de vremurile când conduceam o asemenea maşină, de vremurile când tinereţea mă îmboldea să fiu fericit, mă durea splina de atâta fericire - auzi, tu mă vezi?

- Da, prin ochelarii din faţa ta.

- Deci voi intraţi în lumea asta cu acest sentiment de fericire...

- Da şi murim cu el, oricum nici eu nu mai am mult, sunt deja prea-reparată, prea-obosită!

- Hai acasă! Îmi promiţi ceva?!

- Da.

- Data viitoare să nu-mi mai vorbeşti în aldine, aud aşa de greu!

O poveste

Povestea de mai sus este minunată şi farmecul pe care actorul John Travolta îl are povestind, face ca povestea să devină mai mult de atât; o naraţie, ea este chiar o lecţie.

Filmul "A Love Song for Bobby Long" de unde este această secvenţă este bun, cu mult peste medie şi merită văzut.

http://www.imdb.com/title/tt0369672/

Pe pereţi nu se scrie

Str. Alba Iulia, Timişoara; spre Piaţa Libertăţii

Dacă fenomenul graffiti atacă peretele într-o mişcare a tinerilor, o refulare grafică ce s-a dovedit a fi culturală până la urmă, reflexul de apărare devine absurd, acelaşi absurd care se manifestă în media prin prezentarea violentă a societăţii. Societatea a dovedit că majoritatea vrea ca violenţa ei să nu fie emancipată, majoritatea societăţii doreşte ca efortul cultural, ştiinţific, economic, să fie adus pe ordinea de zi, totuşi prin faptul că media aparţine unei minorităţi lucrul acesta nu se întâmplă astfel.

Trăim un secol de democraţie în lume în care minoritatea de fapt comandă, minoritate aculturală, bănuită a fi orientată numai spre profitul pecuniar, care se bucură că lumea nu vede scrisul negru pe zidul alb: "Pe pereţi nu se scrie", ferice atunci de cei orbi, mai târziu ne vom dori să nu mai auzim.

Drumul spre fericire

Vechea cetate a Timişorii - pasaj ce trece prin zidul acesteia

Căutarea oamenilor fericiţi s-a amânat; înainte de prânz, două telefoane, unul după altul, ca trenurile expres întârziate, au traversat gara liniştii mele într-o sâmbătă destul de friguroasă pentru luna mai. Aşa că n-am mai ieşit din casă, atât cât să las seara nişte bani la supermarket; am mai tras cu ochiul prin cărucioarele celorlalţi, am citit doar etichetele de pe sticlele scumpe de vin - aici este ideea de cultură (sic!). Oameni fericiţi, sincer n-am văzut. Acum nu despre asta doream să povestesc, ci despre drumul pe care-l poate face cineva spre fericire, drum care este un drum cam de căcat şi plin de întuneric sau în întuneric poţi călca oricând într-un căcat.

A trebuit să duc maşina la reparat, de fapt un bun prieten mi-a luat-o ca să-i facă el un face-lift general şi să-i dea o vopsea; trebuia să o vopsesc demult. Mi-a lăsat în schimb maşina lui, a luat-o pe a mea şi a lăsat-o pe a lui. Maşina lui, o Dacie de prin anii '80, şi cu butelie de gaz în spate. Am refuzat categoric că o voi conduce, am refuzat să iau vreun act de la el; totuşi el mi-a lăsat cheile în perspectiva că se întîmplă ceva pe stradă şi trebuie să o mut, am acceptat mut.

La prânz, la ora telefoanelor care mă anunţau că am de lucru în această sâmbătă, soarele dădea semne că va reuşi să înfrângă frigul anunţat, însă spre după-masă norii s-au interpus şi un vânt ce-a epilat lalelele de ultimele petale m-a făcut să închid ferestrele şi să dau drumul la căldură. Ori nicicând să mă duc pe jos la micile cumpărături ce fac duminica mai veselă, aşa că am luat cheile de Dacie şi-am urnit-o din loc; bineînţeles că mi s-a oprit motorul de câteva ori până să reuşesc să ghicesc marşarier-ul iar schimbătorul de viteze are raza de acţiune ca a unui bombardier strategic. La primul semafor mi s-a oprit motorul.

Am condus această maşină fără frică, amintirea că timp de zece ani am condus la fel maşina lu' tata, care era chiar din anii '70, mi-a trezit o mare remuşcare vis-a-vis de fericire; m-am gândit imediat la prietenul meu, la fericirea lui. Am parcat în schimb cu frică, în stânga şi în dreapta mea mă umbreau turismele de zeci de mii de euro şi Dacia mea nu are servo nici pe direcţie, nici pe frână.

La întoarcere maşina părea că mă ascultă, până când, fără să vreau, din a treia am ajuns la prima şi motorul supraturat s-a supărat pe mine, în jurul meu mirosea deja a benzină; acest miros, venit pe neaşteptate mi-a străpuns amintirea, acolo unde a ajuns străpungerea a izvorât nostalgic fericirea. Nostalgic pentru acea fericire nu mai există, nu mai există acei ani şi totul se leagă de fapt de posesia anilor ce-ţi dau vârsta meritată fericirii momentane: căci fericirea ţine strict de momentul în care are loc străpungerea.

Am descris fenomenul de fericire ca fiind ceea ce-mi face aprigă viaţa şi această maşină, ca un cal nestrunit, neînţeles de mine a reuşit să mă educe şi să-mi arate ce este fericirea. Efortul meu de-a mă întoarce în trecut a fost tardiv, fericirea nu este acolo, în faţa ta în orice moment, în urma unui stimul pe care de cele mai multe ori îl trecem cu vederea, ea poate apare sau dispare. Absenţa fericirii nu este nefericirea cum limpede se crede, absenţa fericirii dă naştere angoasei, nefericirea este doar poleiala acesteia din urmă şi toată dorinţa celor nefericiţi este de-a avea o maşină nouă, tare şi frumoasă; cei angoasaţi crează.

Yukio Mishima - un erou japonez

Marquerite Yourcenar scrie cel mai bine despre Yukio Mishima, este uşor de înţeles, este fragil de neînţeles, dar acum contează mult mai mult cele scrise de ea: eseul despre Mishima începe cu trei motto-uri, lucru mai rar. Yukio Mishima se poate vedea în acest rar interviu, pentru cei ce doresc mai mult se poate accesa YouTube. Las să vedeţi dacă aveţi răbdare şi să citiţi.

motto şi începutul eseului

Pornirea este deliciul etern

William Blake,

Căsătoria Cerului cu iadul.

Dacă sarea îşi va pierde gustul,

Prin ce îşi va căpăta iarăşi

Puterea de a săra?

Evaghelia după Matei,

cap. IV, versetul 13.

Mori în gînd în fiecare dimineaţă,

Şi n-o să te mai temi de moarte.

Hagakure

(Codul de conduită ala samurailor),

sec. al XVIII-lea.

     E întotdeauna greu să judecăm un mare scriitor contemporan: ne lipseşte distanţarea. Iar dacă aparţine unei alte civilizaţii, este încă şi mai greu, căci intră în joc ori atracţia exotismului, ori neîncrederea în acelaşi exotism. Şansele înţelegerii greşite sporesc cînd, cum e cazul lui Yukio Mishima, elementele propriei culturi şi acelea ale Occidentului, pe care le-a absorbit cu lăcomie, adică banalul şi straniul din perspectiva noastră, se îngemănează în felurite proporţii înăuntrul fiecărei opere, avînd efecte şi reuşite diferite.

Şi, cu toate astea, tocmai acest amestec îl transformă pe autor, în multe din operele sale, într-un autentic reprezentant al Japoniei, şi ea atît de violent occidentalizată dar marcată, dincolo de orice, de unele trăsături imuabile. Modul în care la Mishima particulele tradiţional japoneze au urcat la suprafaţă şi au explodat în moartea lui fac din el, dimpotrivă, martorul şi – în sensul etimologic al cuvîntului – martirul Japoniei eroice cu care putem spune că s-a contopit în răspăr.

Marquerite Yourcenar, Mishima sau viziunea vidului, Humanitas, 2003, pag. 7

     Lucrurile ar fi bine dacă s-ar opri aici, pentru că, cel puţin în Europa, în lipsa marilor războaie, în lipsa marilor vendete, bărbatul devine jucător de paintball. Vine apoi şi extazul femeilor care în absenţa lui - a bărbatului, străbat şi ele eroici kilometrii întregi de Mall, scările rulante oricum sunt de complezenţă. Nu vom mai avea martiri multă vreme şi graba cu care sanctificăm pe bandă rulantă arată de fapt sfârşitul, ultimul volum de aer tras de pieptul celui care moare de bătrâneţe: civilizaţia aşa cum o cunoaştem din cărţile de istorie, care oricum şi ele se vor rescrie ca să asezoneze alzheimer-ul social.

    Nuclearul, aşa cum îl percepem, devine din nou o ameninţare şi asta nu pentru că Japonia a uitat tradiţia, ci pentru că lecţia îi este dată tot timpul, fără prejudecăţi, elevului care învaţă cel mai bine, asta în speranţa totală că puterea exemplului îi va duce şi pe ceilalţi la cel puţin o treaptă superioară, chiar dacă elevul cel mai bun a coborât două sau trei prin asta.

     Acum preocuparea cea mai populară devine tot mai acerbă în sânul minunaţilor noştri concetăţeni la aceea de-a trăi, nimic mai mult. Este revoltător să şti, chiar mai mult o simţi, că nu te mai poţi revolta. Repetăm lecţia elevului cel mai bun, noi fiind acum codaşii clasei europene. De unde vine asta, simplu, bărbaţii acestei ţări sunt numai în umbra privitului, adică buni de puşi în ramă şi nu la soare. Este o virtute ca fiind bărbat să lâncezeşti, am trecut deunăzi prin faţa magazinului (ce se dorea pe vremuri a fi a la Mall) şi am întâlnit încă schimbători de valută. O vreme aceştia au dispărut, dar tipi mişto doar cu maieu, cu pachete de muşchi ce alertau duduiţele, plimbau prin mâini în tactul mersului, sute de euro.

     Închei doar cu un citat din acelaşi eseu, scris în 1980, pe vremea când acest popor era la şcoală:

"Se naşte inevitabil un echilibru instabil între interesul pe care-l purtăm omului şi acela pe care-l purtăm cărţilor sale. A trecut vremea cînd te puteai bucura de Hamlet fără să-ţi pese prea mult de Shakespeare: curiozitatea grosolană pentru anecdoticul biografic este o trăsătură a epocii noastre, îngroşată violent de metodele unei prese şi ale unor media ce se adresează unui public care ştie din ce în ce mai puţin să citească."

Marquerite Yourcenar, Mishima sau viziunea vidului, Humanitas, 2003, pag.8