I am BOB, do you sleep well?

Between Twin Peaks (gif source: pr0gramm.com)

În așteptarea Marelui Feribot - evadări

Capul Sunion, Grecia

≪Soarele e la orizont și curînd o să dispară. Însemnînd că e vreo șase. Să sperăm că noaptea n-o să fie prea agitată, deoarece știu ce înseamnă statul îndelungat în apă, care-mi sleiește puterile.

Beau cîteva înghițituri zdravene din burduful de piele al lui Santori, după ce-am înfulecat doi pumni de miez de nucă. Foarte satisfăcut, după ce-mi usuc mîinile în bătaia vîntului, scot o țigară și-o fumez cu încîntare. Înainte de s-a lăsat noaptea, Sylvain și-a fluturat prosopul, și eu pe-al meu, în semn de noapte bună. E tot atât de departe. Stau așezat, cu picioarele întinse. Mi-am stors cît am putut de bine bluza de lînă și-o îmbrac. Bluzele astea, chiar ude, țin de cald, și-am sințit frigul chiar în clipa în care a dispărut soarele.

Vîntul devine mai răcoros. Doar norii dinspre apus sînt scăldați la orizont într-o lumină trandafirie. Tot restul se află acum într-un semiîntuneric care se întețește din clipă în clipă. La răsărit, de unde bate vîntul, nu sînt nori. Înseamnă că deocamdată nu-i pericol de ploaie.

Nu mă gîndesc la absolut nimic decît doar să mă țin bine, să nu mă ud fără rost și mă întreb de n-ar fi cazul, dacă mă cuprinde oboseala, să mă leg de saci, sau dacă nu-i prea riscant după experiența făcută. Apoi îmi dau seama că mișcările mi-au fost stînjenite deoarece lanțul era prea scurt, unul din capete fiind împletit inutil cu frînghiile și cu sîrmele sacului. Capătul ăsta e ușor de recuperat. Așa că o să am mișcările mai libere. Potrivesc lanțul și mi-l prind iarăși la brîu. Piulița, plină de unsoare, funcționează ușor. Nu trebuie strînsă prea tare, ca prima oară. În felul ăsta mă simt mai liniștit, deoarece intră spaima-n mine la gîndul că aș putea să adorm și să-mi pierd sacul.

Așa-i, vîntul se întețește, și valurile de asemenea. Toboganul funcționează de minune, cu tot mai accentuate diferențe de nivel.

S-a înnoptat de tot. Cerul s-a umplut cu milioane de stele, iar Crucea Sudului strălucește mai tare decît toate celelalte.≫

Henri Charrière, Papillon, Volumele III-IV, ed. Meridiane, 1972, pag.168-169.

Peisaj marin grec

În tot acest peisaj, (în care) vântul, barca, marea, mașinile, sunt prezente cu o neobișnuită dinamică.
Pe țărm, niște pescari privesc liniștiți marea. Există o agitație care trece neobservată sau care este obișnuită. Așa devin toate obișnuite, pentru că există. În schimb, imaginea nu este deloc monotonă și plictisitoare, suntem în așteptarea Marelui Feribot.

Alain Resnais - in memoriam

Arta este o profilaxie a războiului.
Felul în care artiștii provoacă, ar trebui să ducă la inutilitatea violenței.
Lucrurile nu stau chiar așa, moartea poartă întreaga vină.
Fragilitatea omului în fața morții n-are legătură cu violența.
Ceea ce supraviețuiește este chiar arta.
Cam atât a făcut și Alain Resnais.

O stare curentă

https://02varvara.wordpress.com/2008/06/24/the-ukraine-torpedoes-strategic-deal-with-russia/

Georges Bataille
6. Digresiune despre ideea de bază a lui Stalin

≪Oricum, gîndirea lui Stalin însuși, departe de a putea rezolva problemele pe care imensa influență a acțiunii sale le-a pus, n-a știut să discearnă cu claritate ceea ce, în ideile lui Marx despre revoluția popoarelor avansate, se îndepărta de cursul real al istoriei. El n-a știu să vadă că o asemenea revoluție trebuia să fie preludiul unui antagonism final între țările bogate și cele sărace, opunînd, pe ruinele lumii feudale, proletarii săraci și burghezii bogați.

E chiar deosebit de oportun să observăm că fidelitatea sa față de schema marxistă l-a antrenat, într-un caz notabil, la o veritabilă ciudățenie. Este vorba de data asta de fidelitatea față de o teză a lui Lenin (însă această teză n-are sens decît dacă nimic nu vine să tulbure doctrina marxistă despre revoluția din țările industriale).

Pasajul în cauză din Problemele socialismului este, de altfel, singurul care a atras atenția generală. Paragraful șase din prima parte este intitulat: „Despre inevitabilitatea războaielor între țările capitaliste”. În mod paradoxal, Stalin afirmă aici că „teza lui Lenin, după care imperialismul dă naștere inevitabil la războaie” nu e nicidecum perimată. Chiar după cel de-al doilea război mondial, antagonismul între diversele țări capitaliste ar fi, după el, mai puternic decît antagonismul dintre capitaliști și comuniști. Toată lumea consideră că, în lumea actuală, singurele războaie previzibile ar opune burghezii și proletarii. Dar Stalin nu crede asta.

„Atunci cînd Germania hitleristă, spune el, a declarat război Uniunii Sovietice, blocul anglo-franco-american, departe de a se ralia Germaniei hitleriste, a fost obligat, dimpotrivă, să se coalizeze cu U.R.S.S. Împotriva Germaniei hitleriste. Prin urmare, lupta țărilor capitaliste pentru stăpînirea piețelor și dorința de a-și elimina concurenții s-au dovedit practic mai puternice decît contradicțiile între lagărul capitalismului și cel al socialismului.” Pentru Stalin nimic nu s-a schimbat.

Această manieră de a vedea lucrurile, care a avut un sens în epoca cînd ansamblul țărilor capitaliste era mult mai puternic decît puterea comunistă, exprimă cu siguranță o logică a situației care nu putea să nu se impună, după Stalin. El s-a străduit să „evite un nou război mondial cu mijloacele ≪luptei pentru pace≫”.
Ar fi inutil să ne îndoim de intențiile sale. Dar această mișcare, spune el, „nu urmărește răsturnarea capitalismului și instaurarea socialismului - ea se mărginește la lupta democratică pentru menținerea păcii.
„Se prea poate, adaugă el, ca... lupta pentru pace să evolueze ici și colo spre lupta pentru socialism.” Dar mișcarea pentru pace, care va evita poate un „război dat”, „să nu fie totuși de ajuns pentru a înlătura inevitabilitatea războaielor în general între țările capitaliste.”≫

Georges Bataille, Suveranitatea, Paralela 45, 2004, pag.111-112.

Copiii teribili ai lui Jean Cocteau

Fără a lăsa nimic de rezolvat, fără a opri ineluctabilul, Cocteau scrie opera vieții lui; cel puțin așa am citit eu că este romanul psihologic numit: „Copiii teribili”.

De ieri, cuprins de-o noapte prinsă-n rândurile cărții, azi la prânz am citit finalul.
Punctul este o reprezentare perfectă.
Pătratul, ignorând colțurile, devine la fel.
Cubul, repetă situația.
Ori Cocteau, în felul în care a rupt tradiția, a sfâșiat toate urmele de romantism și realism ce-au mai rămas în bogata literatură franceză, reinventează sfera, locul unde ne întâlnim cu toții, pământul.

A eliberat personajele, și vai, ce prăpăd au făcut ele.

Azi recomand:
Jean Cocteau, Copiii teribili, ed. Paralela 45, 2005.

Intangibilitatea cărților

Cărțile din rafturile librăriilor devin intangibile. Sunt atât de frumoase, pe cât sunt de scumpe.
Titlurile nu ne mai spun nimic, pentru că prea-frumosul din jurul lor le transformă în semne ce nu merită a fi interpretate, ci doar privite.

Raftul de lemn pe care stau aceste cărți minunate le face concurență, lumina subtilă la fel, totul devine o vitrină deschisă -este adevărat, dar nu-ți vine să pui mâna de teamă să nu strici ceva.

N-am îndrăznit nici măcar să scot Ciuma lui Camus ca să văd cât costă de teamă că s-ar putea în paginile ei să citesc alt sfârșit, să dau de vreun happy-end livresc. Și nici Citadela n-am stricat-o, cu toate că ascunde grozăvii pe care omul de rând nici nu le bănuiește. Este de prisos să continui, mai bine fac un pact pentru a scăpa de lumea asta atât de frumoasă și de minunată.