Prima primăvară colhoznică în Ucraina

http://www.business2community.com/social-buzz/kievs-independence-square-photo-goes-viral-0786348#!wKOzc

„
[...]
Acum, când mă gândesc la deschiaburire, văd totul cumva altfel, m-am eliberat de vrăjitorie și am văzut oamenii. De ce eram atât de împietrită? Păi am văzut cum erau oamenii chinuiți, ce se făceau cu ei! Și se spunea: ăștia nu-s oameni, ăștia-s culăcime. Mă tot gândesc, vreau să-mi aduc aminte - cine a inventat cuvântul acesta, nu cumva Lenin? Ce blestem au luat asupra lor? Pentru a-i omorî trebuia mai întâi declarat: culacii nu sunt oameni! Nu-i adevărat. Oameni sunt  și ei, oameni! Asta am început să înțeleg. Toți sunt oameni!
Și așa, la începutul lui nouă sute treizeci au început să deschiaburească familiile. Toiul nebuniei a fost februarie-martie. Raionul te zorea: să nu mai fie până la vremea semănatului culaci, ca să înceapă mai repede viața nouă. Așa și spuneam: prima primăvară colhoznică.

Strămutarea o făcea, desigur activistul. Dar instrucțiuni pentru felul cum să faci strămutarea nu existau. Câte un președinte dădea atâtea căruțe, că n-aveau ce pune în ele - se chemau culaci, dar căruțele plecau pe jumătate goale. Din satul nostru însă i-au mânat pe deschiaburiți pe jos. Numai cu ce-au apucat să ia în brațe - ceva haine și așternut. Și era un noroi de-ți smulge cizmele din picioare.
[...]
Noi ne gândeam că mai rea decât soarta de culac nu poate fi. Am greșit! Cu toporul au dat în săteni, în toți la grămadă, de la mare la mic.
A urmat execuția prin înfometare.
Pe vremea aia nu mai spălam podele, ajunsesem socotitor. În calitate de activistă m-au trimis în Ucraina pentru întărirea unui colhoz. Ni s-au explicat că acolo, la ei, spiritul proprietății particulare e mai puternic decât în resefer (RSFSR -Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă). Și într-adevăr, la ei lucrurile mergeau mai prost ca la noi. M-au trimis undeva nu prea departe, că doar satul nostru e la granița cu Ucraina -cam trei ore de mers de la noi până acolo. Locuri frumoase. Am ajuns eu acolo -oamenii ca toți oamenii- și m-au numit la ei în conducere, socotitor.
[...]
Cum a fost?
După deschiaburire terenurile arabile au scăzut simțitor și recolta s-a micșorat foarte mult. Dar se dădeau informări cum că, fără culaci, viața noastră a înflorit așa dintr-odată. Sovietul sătesc mințea la raion, raionul -la regiune, regiunea -la Moscova. Și se dădeau rapoarte despre viața noastră fericită ca să se bucure Stalin, cum că toată țara o să se scalde în grânele colhozurilor. S-a copt prima recoltă și Moscova a dat cifrele colectărilor. Totul precum se cuvine: centrul -regiunilor, regiunile -raioanelor. Ne-au dat și nouă în sat cifra pentru colectări -nici în zece ani n-o puteam îndeplini! De frică, la sovietul sătesc s-au îmbătat și cei care nu beau niciodată. Se vedea că Moscova își punea mari nădejdi în Ucraina. După aceea, tot pe Ucraina s-a abătut și furia cea mare. Motivul era bine cunoscut: dacă n-ai făcut planul, înseamnă că ești culac încă nelichidat.

Evident, livrările nu puteau fi îndeplinite -terenurile se reduseseră, producția de cereale scăzuse, de unde să iei marea aceea de grâne? Asta înseamna însă că grânele au fost ascunse! Culaci nelichidați, trântori. Culacii au fost duși, dar spiritul culăcesc a rămas. Proprietatea particulară nu-i ieșea, chipurile, hoholului (denumire dată țăranilor ucrainieni -pop.) din cap.

Cine a iscălit omorul acela în masă? Mă gândesc deseori -oare chiar Stalin? Cred că așa un ordin n-a mai fost dat de când este pe lumea asta Rusia. Nu numai țarul, dar nici tătarii, nici ocupanții nemți n-au iscălit vreodată un asemenea ordin. Iar ordinul a fost: să fie omorâți prin foamete toți țăranii din Ucraina, de pe Don, din Cuban, omorâți cu copiii mic cu tot. Indicația era să se rechiziționeze totul, până la fondul de însămânțare. Căutau grâne de parcă nu pâine căutau, ci bombe, mitraliere. Au răscolit pământul cu baionetele, toate beciurile le-au săpat, toate podelele le-au smuls, toate grădinile le-au scormonit. Unora le-au luat și grâul pe care îl aveau în casă -în câte o ulcea, în câte o covată. Unei femei i-au confiscat o pâine gata coaptă, au încărcat-o în căruță și au dus și pâinea la raion.

Carele scârțâiau zi și noapte, praful se ridica în nori deși deasupra pământului, silozurile nu existau, grânele se depozitau pe pământ și erau păzite de santinele. Spre iarnă, de la ploi grâul s-a umezit, a început să se încingă -n-avea Puterea Sovietică nici pânză de cort destulă, ca să acopere pâinea luată de la mujici.
Și după ce au adus încă grâne de prin sate, s-a ridicat un praf, de parcă totul era în fum: și sat, și câmp, și luna în toiul nopții. Unul și-a ieșit din minți: ardem, striga, arde cerul, arde pământul. Nu, cerul nu ardea, viața noastră se mistuia în foc.

”

Vasili Grossman, Panta Rhei, Humanitas, 2007, pag.143-148.

Viață și destin - Vasili Grossman

http://www.yaplakal.com/forum3/topic720773.html

Partea a II-a 

16 (Binele)

≪„Cei mai mulți dintre oamenii trăitori pe pămînt nu își pun în gînd să definească ≪binele≫. În ce constă el, binele? Binele cui? De la cine provine binele? Există oare un bine general, aplicabil la toți oamenii, la toate neamurile, la toate situațiile vieții? sau cumva binele meu se află în ceea ce e rău pentru tine, binele poporului meu se află în răul pentru poporul tău? Este oare binele veșnic, mereu neschimbat, sau binele de ieri devine astăzi viciu, iar răul de ieri este astăzi bine?

Se apropie vremea Înfricoșătoarei Judecăți, iar despre bine și rău încep să gîndească nu numai filosofii și propovăduitorii, ci toți oamenii, fie ei cu știință sau fără știință de carte.

Dar au propășit oamenii, o dată cu mileniile, în reprezentările lor despre bine? Este comună oare această noțiune pentru toți oamenii, fie ei eleni sau iudei, cum presupuneau apostolii evangheliști? Indiferent de clase, națiuni, state? Ori poate că noțiunea este și mai cuprinzătoare, general valabilă și pentru animale, pentru copaci, mușchi, adică acel ceva, deosebit de cuprinzător pe care Buddha și ucenicii săi l-au cuprins în sfera noțiunii de bine? Acel Buddha care, pentru a îmbrățișa cu binele și dragostea întreaga viață, a fost dator să ajungă la negarea acesteia.

Dar eu văd că reprezentările conducătorilor de orientare moral-filosofică ai omenirii, apărute pe parcursul mileniilor, duc la restrîngerea noțiunii de bine.

Reprezentările creștine, distanțate în timp cu cinci secole de cele budiste, restrîng universul viului la care este aplicabil binele. Se are în vedere nu tot ce este viu, ci doar oamenii!

Binele primilor creștini, binele tuturor oamenilor, a fost înlocuit cu binele doar pentru creștini, iar alături exista binele pentru musulmani, binele iudeilor.

Dar au trecut secole și binele creștinilor s-a divizat în binele catolicilor, protestanților, binele ortodoxiei. Ba chiar și în binele ortodoxiei s-a ivit binele credinței vechi și al celei noi. Iar alături mergeau binele celor bogați și binele celor săraci, alături se năștea binele oamenilor galbeni, negri și albi.

Și mereu divizîndu-se, iată că se năștea binele în cercul unei secte, rase, clase, încît toți cei ce se aflau în afara unei asemenea curbe închise nu mai intrau în cercul binelui.

Și oamenii au văzut că mult sînge s-a vărsat din pricina acestui bine mic și nu tocmai bun bine, în numele luptei acestuia împotriva a ceea ce el, binele cel mic, considera a fi rău.

Iar uneori noțiunea unui asemenea bine a devenit un bici al vieții, un rău mai mare decît răul.

Un asemenea bine este o coajă goală din care a căzut, pierzîndu-se sămînța cea sacră. Cine va readuce oamenilor sămînța pierdută?

Deci ce este binele? Unii spuneau așa: binele este o intenție și acțiunea legată de această intenție, care vizează triumful, puterea omenirii, a familiei, a națiunii, a statului, a clasei, a credinței.

Cei care luptă pentru binele lor particular caută să-i confere acestuia aparența de generalitate. De aceea ei spun: binele meu coincide cu binele general, binele meu nu îmi este doar mie necesar, el este de trebuință tuturor. Făcînd un bine particular, eu slujesc binele general.

În acest fel binele, pierzîndu-și universalitatea, deci binele unei secte, al unei clase, al unei națiuni, al unui stat, tinde să-și aroge o falsă universalitate ca să-și justifice lupta împotriva a tot ceea ce pentru el constituie răul.

Dar pînă și Irod a vărsat sînge nu în numele răului, ci în numele binelui său, al lui Irod. O nouă putere venise pe lume amenințîndu-l cu pierirea pe el, familia lui, favoriții și prietenii săi, domnia lui, oastea lui.

Dar se născuse nu un rău, se născuse creștinismul. Niciodată nu mai auzise omenirea asemenea cuvinte: ≪Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci... cu judecata cu care judecați, veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura... Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvîntați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc. Și astfel întru totul, precum voiți să vă facă oamenii, faceți-le și voi asemenea; căci în aceasta se află legea și prorocii≫ (Fragmente din Predica de pe munte (Matei, Cap.5; Luca, Cap.6). Dar ce a adus oamenilor această învățătură a păcii și dragostei?

Iconoclasmul bizantin, torturile inchiziției, lupta împotriva evreilor din Franța, Italia, Flandra, Germania, lupta dintre protestantism și catolicism, perfidia ordinilor călugărești, lupta dintre Nikon și Avvakum, asuprirea de veacuri care a apăsat asupra științei și libertății, exterminatorii creștini ai populației păgîne din Tasmania, bandiții care au incendiat satele negrilor din Africa. Toate acestea au costat un număr mare de suferințe mai mare decît fărădelegiile tîlharilor și ticăloșilor care făceau rău în numele răului.

Astfel arată destinul cutremurător și pîrjolitor pentru mintea omenească, al celei mai omenești învățături a omenirii; ea n-a putut evita soarta generală și s-a descompus în cercuri de bine particular, restrîns. Asprimea vieții generează binele în inimile mari: ele poartă binele înapoi, spre viață, animate de dorința de a schimba viața după asemănarea binelui ce sălășluiește în ele. Dar nu cercurile vieții se schimbă după chipul și asemănarea ideii de bine, ci ideea de bine, împotmolindu-se în mlaștina vieții, se fărîmițează, își pierde valoarea generală, slujește vieții de astăzi, fără a o modela după minunatul, însă imaterialul ei chip.≫

Vasili Grossman, Viață și destin, ed, Univers, 2000, pag.344-346

...frenzy of fire and fighting ...

Dimensiunea unei otrăviri ratate de crucificare

Tinerii sunt aici, dorința este mare. În centru două lesbiene, sigur că Sappho ne-ar contrazice imediat, dar ce contează ce părere au cei morți.
Imaginea unui dezmăț general i-a apărut și lui Isus în Cana Galileii și a preschimbat repede vinul în apă. O nouă Sodoma (sau Gomora) nu era chiar de așteptat. La rugămințile fierbinți ale localnicilor, Isus a transformat apa în vin, a readus valoarea -pe ultima sută- a unei imagini. Imaginea este ceea ce vedem imediat, când aceasta devine amintire, executăm un fals (ideea nu-mi aparține, Gabriel García Márquez era entuziasmat de falsul amintirii) .

În fapt, orice adunătură umană este un dezmăț.
Oamenii sunt aici din cauza unui motiv. Ne poate spune cineva imediat acest motiv?

În fapt la Kiev, oamenii se strâng datorită unui motiv.
Acum, mai contează acest motiv?

Orice imagine devine falsă privitorului pentru că acesta nu are adâncime, nu cunoaște eposul, locul, emoția, traversarea. Orice revoluție este falsificată prin imagine. Mesajele adevărate nu transpar sau mai degrabă, în graba revoluției imaginile nu transperizează mesajul. De aceea, ceea ce trebuie să apară mai degrabă dispare datorită reporterilor grăbiți să decupeze, să arate central ceea ce toată lumea știe. Și lumea se plictisește. Îl crucifică, pentru că numai asta știe.

Rânduri vii din cărți moarte

Woman who sees the Danube (!), Budapesta-2011

Claude Lévi-Strauss:

≪Unele societăți își lasă morții să se odihnească. În schimbul unor omagii periodice aceștia nu-i vor tulbura pe vii. Dacă vor reveni să-i vadă, o vor face la intervale și în împrejurări prevăzute dinainte. Vizita va fi binefăcătoare, protecția morților garantînd succesiunea regulată a anotimpurilor, rodul grădinilor și al femeilor. Totul se petrece ca și cum s-ar fi încheiat un contract între morți și vii. În schimbul cultului -rezonabil- care le închinat, morții vor rămîne unde sînt, iar întîlnirile temporare dintre cele două grupuri vor sta întotdeauna sub semnul grijii pentru interesele celor în viață.

O temă folclorică universală exprimă bine această formulă : este cea a mortului recunoscător.

Un erou bogat răscumpără un cadavru de la creditorii acestuia care se opun înmormîntării lui și dă mortului un loc de veci. Acesta îi apare în vis, promițînd să-i asigure succesul în viață, cu condiția, însă, de a împărți echitabil cu el avantajele obținute. Și într-adevăr eroul ajunge să cîștige repede dragostea unei prințese pe care o scapă din multe primejdii ajutat de protectorul său supra natural. Va trebui oare să o împartă cu mortul? Principesa însă e jumătate femeie, jumătate dragon sau șarpe. Mortul își revendică dreptul. Eroul se supune. Satisfăcut de această loialitate mortul se mulțumește cu partea primejdioasă a femeii, pe care și-o ia, lăsînd eroului o soție umanizată.

Acestei concepții i se opune o alta, ilustrată și ea de o temă folclorică pe care aș fi tentat să o numesc a cavalerului îndrăzneț. Aici eroul nu mai e bogat. Singura lui avere constă într-un bob de grîu pe care, prin viclenie, reușește să-l schimbe pe un cocoș, cocoșul pe un porc, porcul pe un bou, boul pe un cadavru, iar cadavrul pe o prințesă vie. Vedem deci că aici mortul devine obiect, nu subiect. Nu un partener cu care poți trata, ci un instrument folosit într-o speculație în care minciuna și șiretlicul își au locul. Unele societăți au față de morții lor atitudini de acest tip. Le refuză odihna, îi mobilizează - uneori în adevăratul înțeles al cuvîntului - ca în canibalism și necrofagie, ambele bazate pe ambiția de a-și însuși virtuțiile și puterile defunctului. Alteori, simbolic, în societățile angajate în rivalități de prestigiu în care participanții trebuie să cheme în permanență, dacă mă pot exprima astfel, morții în ajutor, căutînd să-și justifice prerogativele prin invocări de strămoși și tot felul de falsuri genealogice. Mai mult decît altele, aceste societăți se simt tulburate de morții de care abuzează. Ele cred că aceștia le pot plăti cu aceeași monedă persecutările la care sînt supuși, că vor fi cu atît mai pretențioși și mai arțăgoși cu cît cei în viață vor profita mai mult de pe urma lor. Dar, fie că e vorba de o împărțire echitabilă, ca în primul caz, fie de o speculație fără limite, ca în al doilea, ideea dominantă este aceea că în raporturile dintre morți și vii împărțirea pe din două este inevitabilă.≫

C. Levi-Strauss, Tropice triste, ed. Științifică, 1968, pag.239-240.

Zidul - Jean Paul Sartre

First Step

Intimitate

I

Lulu dormea goală fiindcă-i plăcea să se mîngîie de cearceafuri și fiindcă spălatul costă scump.
[...]
Lulu stătea culcată pe spate, își vîrîse degetul mare de la piciorul stîng într-o găurică a cearceafului; de fapt nu era o gaură, cearceaful era doar descusut. Asta nu prea-i plăcea; mîine o să trebuiască să-l cos; pînă una alta trăgea totuși un pic ca să simtă cum se rupe ața.
[...]
Prelații sînt molcuți ca femeile, cu sutana lor, și poartă ciorapi lungi, pare-se. Cînd aveam cincisprezece ani aș fi vrut să le ridic ușor poalele și să le văd genunchii de bărbați și indispensabilii, mi se pare caraghios că au ceva între picioare; cu o mînă aș fi apucat poalele și pe cealaltă aș fi strecurat-o de-a lungul picioarelor ca să ajung știu eu pînă unde, nu că mi-ar plăcea prea mult femeile, dar o chestie de bărbat cînd e sub fustă e gingașă, e ca o floare mare. Partea proastă e că de fapt nu poți niciodată să o iei în mână; măcar dacă ar sta pe loc, dar nu, începe să se miște ca un animal, se întărește, mi se face frică, atunci cînd e tare și drept în sus e un lucru brutal; ce murdară e dragostea.
Eu una îl iubeam pe Henri deoarece chestiuța lui nu se întărea niciodată, nu-și ridica niciodată capul, rîdeam, uneori o sărutam, nu-mi era frică de ea așa cum nu-mi e de una de copil; seara o luam în mînă, drăguța de ea, dar ea nu se mișca, stătea cumințică în mîna mea, n-o strîngeam, stăteam așa multă vreme, pînă ce Henri adormea. Atunci mă întindeam pe spate și mă gîndeam la prelați, la lucruri pure, la femei și-mi mîngîiam pîntecele, frumosul meu pîntece plat, mîinile îmi coborau, coborau și găseam plăcerea; numai eu știu să-mi dăruiesc plăcere.
[...]
  

II

[...]
Lulu și-a luat haina pe braț și a pornit-o în goană; cobora în fugă scara mare de la magazinul Samaritaine. Rirette, în urma ei, era gata să cadă de mai multe ori fiindcă nu se uita pe unde calcă: nu avea ochi decât pentru silueta subțiratică îmbrăcată în albastru și galben care părea că dansează în fața ei!
„Și totuși, e adevărat că are corp obscen...”
De fiecare dată cînd o vedea pe Lulu din spate sau din profil, Rirette era șocată de obscenitatea formelor prietenei ei, dar nu-și putea explica de unde provine această impresie.
„E suplă și subțire, dar are ceva indecent în ea, n-am ce-i face. Își dă toată silința să poarte rochii strîmte, asta trebuie să fie. Zice că-i e rușine de fundul ei și-și pune fuste care crapă pe ea. E mic, de acord, are un fund mult mai mic decît al meu, dar se vede mai bine. Iese așa rotund de tot de sub șalele slăbănoage și-i umple fusta pînă la refuz, și în plus, joacă.”

Lulu a întors capul și și-au zîmbit. Rirette se gîndea la corpul deșucheat al prietenei ei cu un amestec de dezaprobare și invidie: sîni mici și obraznici, o piele netedă, galbenă de tot - cînd o atingeai ai fi jurat că e cauciuc - coapse lungi, un corp lung, ațîțător, cu membre lungi:
„Un corp de negresă, s-a gîndit Rirette, seamănă cu o negresă care dansează rumba.”
Lîngă ușă, Rirette a văzut într-o oglindă imaginea formelor ei pline:
„Sînt mai sportivă, s-a gîndit ea luînd-o de braț pe Lulu, ea e mai frapantă decît mine cînd sîntem îmbrăcate, dar goală, sigur sînt mai bine ca ea.”
[...]

III

[...]
Lulu și-a ținut răsuflarea, iar scîrțîielile au încetat aproape imediat. Mă doare acolo, mă mănîncă și mă ustură, îmi vine să plîng și așa o să se întîmple în fiecare noapte, în afară de noaptea de mîine cînd o să fim în tren. Lulu și-a mușcat buza și s-a cutremurat fiindcă și-a adus aminte că gemuse. Nu-i adevărat, n-am gemut, am respirat adînc, atîta tot, și asta pentru că e atît de greu cînd stă peste mine, că nu mai pot să-mi trag sufletul. Mi-a zis: „Gemi, îți place”; am oroare să vorbească în timp ce face treaba aia, aș vrea să uit de mine, dar el nu tace o clipă și
spune numai porcării. N-am gemut, întîi pentru că nu pot să simt plăcere, afară doar dacă mi-o fac singură, e un fapt, așa a spus doctorul.

[...] am întîlnit azi după-amiază pe scară o roșcată, avea niște ochi de drogată. N-am gemut. Sigur că pînă la urmă, tot pipăindu-mă , m-a tulburat, se pricepe; am oroare de tipii care se pricep, m-aș culca mai bine cu un virgin. Mîinile alea care merg drept acolo unde trebuie, care mîngîie, apasă un pic, nu prea mult... te consideră un instrument muzical și sînt mîndri că știu să cînte la acest instrument. Nu pot să sufăr să mă tulbure vreunul, mi se usucă gura, mi se face frică și am un gust ciudat în gură și mă simt umilită, fiindcă ăștia cred că mă domină, lui Pierre îmi vine să-i trag palme cînd se dă mare și-mi zice: „Am tehnică.” Și cînd te gîndești că asta e viața, că pentru asta ne îmbrăcăm și ne spălăm și ne facem frumoase și toate romanele despre asta scriu și la asta se gîndește omul și pînă la urmă uite ce iese, te duci într-o cameră cu un tip care mai-mai să te strivească și care pînă la urmă te mînjește pe burtă.

Vreau să dorm, oh! dacă aș putea să dorm puțin, mîine o să călătoresc toată noaptea, o să fiu zdrobită. A vrea totuși să fiu cît de cît proaspătă cînd mă voi plimba prin Nisa; pare-se că e așa frumos, există străduțe italienești cu rufe colorate care se usucă la soare, o să mă instalez cu șevaletul și o să pictez, și fetițele vor veni să se uite ce fac. Spurcăciune! (se întinse un pic și se atinse cu șoldul de pata umedă de pe cearceaf).
[...]

IV

[...]
Dragul meu drag,
[...]
Îmi pare rău pentru frumoasa noastră călătorie la Nisa, dragostea mea, dar m-am gîndit că tu vei fi cel mai puțin necăjit pentru că tu mă ai totdeauna. Sînt a ta trup și suflet și ne vom vedea la fel de des ca în trecut. Dar Henri s-ar sinucide dacă nu m-ar avea, nu se poate lipsi de mine.
[...]
A dat drumul mîinii lui Piere; nu știa de ce, dar se simțea cuprinsă de un regret amar.

Jean Paul Sartre, Zidul, Rao, 1997, pag. 76-109.

La vie d'Adèle - Chapitres 1 et 2

O parte din somnul Adelei - 1-8-18-54 (min.)

Un film despre somnul unei adolescente, despre visele ei, despre dorințele ei. Un film ce trebuia să fie plictisitor, mai ales prin lungimea lui (de trei ore), sau mai ales mesajul din prima oră.

Abdellatif Kechiche, regizorul, a ales să fie altfel, să curme starea de inactivitate, să dea viață viselor și să răstoarne situația unei fete cuminți în care erotismul își face loc asemenea unui șarpe nocturn.

„Când un profesor mă face să analizez o carte, legând-o total de viața autorului, îmi blochează imaginația. Nu-mi place.”, dialoghează Adèle cu prietenul său (poate chiar primul iubit) la minutul șaisprezece. Asta pentru că și Adèle scrie, are jurnalul său adolescentin, din care nu ne va citi deloc, pe care nu-l va publica sau nu-l va da ca exemplu într-una din comparații, prin care să-l ridice la o pasiune. În starea în care se află Adèle compară, este adolescenta care știe să recunoască măsura, gradul prin care ne definim existența.

54.30

Adèle pare că știe ce vrea și felul ei calm de aș rezolva existența, în aproape toate dialogurile școlare, ne face să credem că mintea ei sclipește asemeni unui far noaptea-n furtună. Adolescența marchează clar faptele între bine și rău, între binevenit și interzis, ori acest cuțit ideatic ce taie scurt nu se poate întoarce și împotriva celui ce-l mânuie?

Una din fațetele ascunse, dar clar audibile, este lipsa oricărui fond muzical. În acest film bate vântul, uneori se aude o muzică, asta datorită faptului că personajele dansează, regizorul ne atrage atenția că filmul nu este despre oameni nebuni. Oricum ar fi, chiar și aceste pasaje muzicale, cam două-trei la număr, nu țin deloc mult. În schimb în film se aude cum cade frunza, cum se lipește buza.

De multă vreme am admis clar că nimic nu mă mai șochează (cam trufașă acestă cunoaștere din partea mea). Prin această perspectivă am văzut filmul. Prin felul în care nu trebuie să recunoaștem că alții, aici mă refer strict la personaje, pot face parte din marea umanitate, fără a fi așa de deștepți ca noi, atât de învățați și atotștiutori sau chiar atât de bogați material.

Am deprins de la existențialiști, căci și Sartre (un pic) este prezent în film, că zidul de cărămidă care este umanitatea contează prin fiecare cărămidă. Ori prezența acestei Adèle în prezent, fără ca noi să știm că ea poate locui chiar foarte aproape de noi, și felul acesta de apropiere este remarcat de multe ori, nu ne ferește să ne cadă uneori o cărămidă în cap.

Adèle, are excelențele sale, dovedește că este o bună învățătoare, are grijă de copiii preșcolari, merge cu ei chiar și în tabere, la mare. Pare că profesiunea ei îi sporește viața personală, apropierea de acești copii și întreaga socializare cu părinții și ceilalți colegi. Adèle are un secret, în neputința ei, în deruta creată de primele nereușite sexuale, devine lesbiană și aici, un cerc (vis) creat de somnul ei se închide.

Revenind la cărămizile zidului, Adèle este cărămida care se desprinde și care prin căderea ei nu ne anunță cu nimic. Ziduri găurite vedem tot timpul și degeaba căutăm jos, prin a vedea cărămizile ce au lăsat loc luminii, nu le vom vedea deloc. A trecut cineva înainte și le-a luat. Acela a fost Sartre. Și eu l-am urmat.