Sori

[...]
Lung, hornurile ningă funingini triste, care,
'N tării, asemeni unei vagante închisori,
Ar 'năbuși, -ntre sumbrii lor muri crescuți în zare,
Crepusculul atâtor agonici, galbeni sori!
[...]

Stéphane Mallarmé, Azurul -strofa a V-a, *

Un singur copil trebuia să smulgă sorii aceia și prizonieri fiind așa în mâinile lui, toată culoarea acestora să lumineze înconjurul lor. Toată această mare bătălie interstelară a cuprins nu numai galaxia noastră, dar și cea vecină, a Andromedei.
În locul ciocnirii atât de evidente astronomic, galbenul a înghețat în petale albe și planetele astfel născute poartă și astăzi viața cea născătoare de copii, aici Medusa a avut rolul ei.



__________________________________________
* Stéphane Mallarmé, Album de versuri, ed. Art, 2010, traducător Șerban Foarță, pag.73.

Spiral

„... E riscant să discuți despre o fericire care nu are nevoie de cuvinte.”

Yukio Mishima

≪

Epilog - F 104

          Un șarpe uriaș mi-a răsărit în fața ochilor, încolăcit în jurul pământului. Un șarpe care își mânca propria coadă, eliminând orice polaritate - enormul, uriașul șarpe care face orice opoziție nesemnificativă.


          Polii opuși duși pînă la extrem ajung să semene unul cu celălalt, iar lucrurile care sunt cel mai departe unul de celălalt ajung să fie cu atât mai apropiate cu cât se îndepărtează mai mult unul de celălalt. Acesta este secretul pe care mi-l revela șarpele. Trupul și spiritul, senzualul și intelectualul, ce e în afară și ce e înăuntru se vor desprinde de pământ și sus, mai sus chiar decât șarpele-inel din norii albi care înconjoară pământul, se vor uni.


          Am fost întotdeauna interesat de marginile trupului și spiritului, de regiunile mărginașe ale trupului și ale spiritului. Adâncurile nu mă interesează câtuși de puțin. Le las altora pentru că sunt prea superficiale, comune.


          Ce se află, atunci, la marginea cea mai îndepărtată? Nimic sau poate doar niște panglici care atârnă legănându-se deasupra golului.
 ≫

Yukio Mishima, Soare și oțel, Humanitas, 2008, pag. 61, pag. 95-96

Mască venețiană

made by Sardi Giampiero - articoli da regalo

Există o indiferență a măștilor, o răceală, o imobilitate care trimite la chipul implacabil al Zeului.
La Veneția măștile se vând asemeni batistelor de hârtie, sunt de toate genurile, la toate prețurile. Aceste măști aduc un trecut îndepărtat în actualul unei crize de identitate pan-europeană, sau chiar globală. Nimeni nu se mai simte sigur pe sine, dar odată pusă masca, dispărând identitatea, cel din umbră vede lumea altfel. Masca asigură acea anonimitate atât de căutată în virtual și de relaxantă în real.


Poate va veni vremea când ne vom plimba zi de zi, prin urbe, cu masca pe față. Mai târziu, ajunși la destinație, acoperirea nemaifiind necesară, cu mușchii feței relaxați, odihniți, ne va fi ușor să râdem sau, după caz să plângem. Trăiesc vremurile în care pe stradă, în instituții, în magazine, oamenii își afișează o mască personală, aceasta trebuie să-i facă supărați, neliniștiți, inabordabili, mă întreb dacă nu cumva uită ca această mască să o mai dea jos vreodată.

Gândirea ceaunului în fața focului

Fără să se umple, ceaunul privi viitorul, arderea. Trei vești îl înfontăniseră (căci nu îl puteau înlemni).

În Twilight Zone, atunci când Venus își va arăta toată nuditatea sa în fața lumii și a soarelui, autorul (Ray Bradbury) poate muri, dar să reamintim că Twilight Zone nu moare niciodată, de aceea Richard Wagner a compus Tannhäuser und der Sängerkrieg auf Wartburg în 1933, evreii nu-l iartă nici astăzi, astfel că la 129 de ani de la moartea sa, marele demiurg simfonic este persona non grata în tânărul stat modern Israel. Trăiască Ray Bradbury în Twilight Zone, îl așteptăm pe Marte gol pușcă, dacă nu cumva până atunci blestemele mayașe nu termină cu Pământul. Chiar, de-ați ști ce tare arde focul acela de mai sus, eu m-am ars la mâna dreaptă, astfel că de acum încolo trebuie folosită și adresarea de Mucius Scaevola în comentariile către mine.

Spre insulă - citind Spre Far

http://www.imdb.com/title/tt0376968/

Recomandarea filmului a venit de la T.,

când pronunțați acest T_trebuie să beți înainte un pahar cu apă,

astfel; în timp ce consoana expiră,

gâtul se îneacă cu tlo, tlo, tlo:

este apa ce lasă aerul alveolar să iasă.

Ca să fiu mai deștept eu m-am gândit la Regăsirea,
așa că filmul Întoarcerea,
a reușit să mă întoarcă pe drumul cel bun.


Nu poți tolera mediul din jurul tău așa cum el se revarsă asupra ta, omul apare în necunoaștere de cauză, ecuația mută totul, dar primul om, primul, cum a apărut?


Filmul lui Andrei  Zviancințef (Zvyagintsev) ne arată primul OM și toată epopeea mistico-sexuală a lui Adam cade, Geneza este o floare și viața -bondarii ce-o polenizează (explicația englezească tot dintr-un film despre sânge albastru). În schimb aici, în acest film se pot vedea, cu ochiul celui ce știe că Eistentein a surprins mișcarea mai iute ca Newton, iar nepotul său Tarkovski a reinventat Călăuza: mai ageră ca Ulise.


Pentru că, din nimereală, copiii joacă aici un rol primordial, cărucioarele de pe treptele scărilor ce dau spre portul din Odesa -cărucioare ce vin la vale fără ca cineva să le oprească; adolescenții din film, fii ai primului OM ivit de niciunde în viața lor, tatăl lor venit după 12 ani, vâslesc în neștire în salvarea lor, a tuturor.


Departe de a fi o lecție, nevăzută temă divină, filmul a reușit să intervină asupra spectatorului: eu fiind acela. În cele aproape două ore am decis că nu trebuie să îngropi ca mai apoi să sapi ca să dezgropi, adică dacă un film este bun nu trebuie preumblat asemeni unui câine la pișare, scuze, am greșit topicul, tu -spectatorule: să te preumbli la pișare... cu telecomanda! Nu se ratează nimic, ești redactorul propriu. Iar groapa fiecare se pare că și-o poartă!


Lecția, căci așa trebuie văzut filmul; ca o lecție, și cei care au călătorit în Borneo știu asta, este o discuție simplă asupra bărbatului ce-și vede dintr-o dată copiii-adulți. Știți, și este des evenimentul în care tatăl constată că fiul său are coaie... au trecut 12 ani. Tatăl ce prinde, într-o vârstă perfectă toate dezavantajele de a fi martor a ceea ce Adam a conștientizat că Abel și Cain nu-s tocmai perfecți pentru lumea ideală (dumnezeiește) ce se dorea a fi.


O vreme ideală, asemeni unui somn bun pe un pat ideal ne apare ca fiind Picnicul, acea aterizare de urgență pe care frații Strugațki o imaginează pentru a da omenirii Zona. Ne aflăm așadar în acea porțiune de lume, în acea bucată neatinsă (totuși dovezi există), în care Tatăl încearcă să-și educe fiii. Lucru ulterior imposibil pentru că Tatăl nu știe vârsta lor, nu o știe pe a lui, nu știe că evul tăcerii a trecut și copii lui doresc comunicarea.


M-am gândit vizionând filmul și acum îmi amintesc asta -doamne ce parabolă, că de fapt nu există decât un singur fiu și acela întruchipează ceea ce Telemah era pentru Ulise și să nu uităm că fiul Odiseei mai era apărat și de Zei. Fiul, care nu este Crist, nu se sacrifică, el este elaboratorul, este cel ce mai târziu dispărând în Țara lui Nod apare în epoca modernă purtând faustic toată cunoașterea lumii. Odată petrecută întâmplarea, apare revelația, este sfârșitul, clopotul adus din pământ scoate sunete divine.


În Andrei Rubliov, Tarkovski ne arată că renașterea și ea vine din partea celor tineri!

Mechano - apariția divinității

Sofocle se ceartă cu Euripide, felul în care ultimul face teatru nu-i este pe plac primului. Dar Euripide este un inovator, alături de multe defecte pe care ca om le are, dorește ca în teatrul lui, zeii să apară întocmai ca oamenii. Așa, rând pe rând, zeii apar pe skena atârnând de frânghii pe scripeți. Zeii apar în lumina unor făclii, în fața unor paravane, ca un desen mișcător sau ceea ce mai târziu s-a numit teatru chinezesc cu figurine. De multe ori se ivesc de undeva de sus, coborând își dau replica, apoi dispar.


Euripide știe mai bine decât mulți alții că ubicuitatea zeilor este dovada lor pe scenă. Și pentru a nu fi acuzat de împietate, lucru foarte periculos - pentru care alții au plecat în exil, și dacă n-au făcut asta s-au sinucis -condamnați fiind la moarte, Euripide lasă deliberat divinitatea să apară și în teatrul său. O face cu techné  și asta supără. Anticii greci displăceau tehnica, mai târziu romanii au dus această artă la ceea ce știm noi astăzi ca fiind tehnică militară sau chiar genistică.


Așa apar, oglindiți de oameni, coborâți încet, machiați strident și de nerecunoscut, zeii. Cuvintele lor de cele mai multe ori sunt aspre, ele lovesc conștiința umană, cuvintele lovesc publicul; eroii sunt dați exemplu, negativ, sau pozitiv. Apoi puțin mai târziu, în scrâșnete metalice, zeii dispar de unde-au venit.


Euripide nu-și depășește epoca, doar lansează ipoteza a ceea ce mulți bănuiau demult. La Nekromantion, undeva aproape de țărmul Mării Ionice, în Epir, aproape de delta Acheronului: se intră în infern, aici oricine poate să-și regăsească pe cei dragi și dispăruți; odată plătită taxa, ești purtat deasupra unei lumi chinuite, plină de umbre și de ecouri, într-un întuneric luminat doar de făclii uitate de ceilalți de dinaintea ta. Vapori grei se ridică din crăpăturile adânci ce le vezi sub tine, gaze ce-ți umplu plămânii, odată narcoza instalată ești cuprins de amintiri, de dorințe neîndeplinite. Apar mai apoi zgomote, voci, întrebări, peste toate întrevezi și răspunsul, poate îl aveai în mintea ta, ce contează, aici ești purtat asemeni unui zeu, punțile se mișcă, coboară și se ridică, mai târziu afară, după ce oboseala trece, la fel ca durerile de cap, îți amintești că toate cele neînțelese atunci, acum au sens, merită toți banii și timpul pierdut, este mechano.


În sensul celor scrise, manifestările unei iepe gestante, care în urma unui miros, sau în urma cărei neștiută idee din partea mea, se așează încet și mai apoi se tăvălește, face parte din acel mechano, în care noi, neavând cunoștințele necesare, nu vedem nici frânghiile, nici păpușarul.

Soldatul necunoscut

sursă anonimă

         ≪Au vorbit prostii, bineînțeles, când au spus că bebelușul nostru a fost primul născut din New Yorkul celui de-al treilea mileniu al erei creștine - zece secunde după miezul nopții, pe 1 ianuarie 2000. În primul rând că mileniul trei, așa cum mulți subliniaseră, nu avea să înceapă decât pe 1 ianuarie 2001. Din punct de vedere planetar, noul an avea deja șase ore atunci când se născuse copilul nostru, din moment ce așa se consemnase la Observatorul Regal din Greenwich, Anglia, acolo unde începe timpul. N-are a face numărătoarea anilor de la nașterea lui Isus ar putea fi doar aproximativă. Datarea este neclară. Și cine ne poate ne poate spune în ce minut s-a născut un copil? Când i-a apărut capul? Când a ieșit cu totul din mamă? Când a fost tăiat cordonul ombilical? Pentru că se acordau multe premii valoroase primului născut din oraș în anul 2000, și părinților lui, și medicului-șef de serviciu, s-a convenit cu mult înaintea concursului că tăierea cordonului nu ar trebui luată în calcul, din moment ce putea fi amânată până după miezul hotărâtor al nopții. Ar fi putut fi medici peste tot în oraș cu ochii pe ceas și cu foarfecile pregătite și, bineînțeles, cu martorii lângă ei, privind când la foarfeci, când la ceas. Medicul câștigător avea să primească o vacanță integral plătită pe una din insulele în care turiștii se puteau simți încă în siguranță, adică în Bermude. O unitate britanică de parașutiști își avea baza acolo. Lucru de înțeles, dată fiind ocazia, medicii ar fi putut fi tentați să mintă în legătură cu momentul nașterii.


          Indiferent de criterii, definirea momentului nașterii a fost mult mai puțin controversată decât stabilirea celui în care ovulul fertilizat devine, în pântecul mamei, o ființă umană. În vederea concursului, momentul nașterii era cel în care ochii copilului, sau pleoapele lui, aveau să fie scăldate pentru prima oară în lumina lumii de afară, atunci când puteau fi văzuți pentru prima oară de martori. Așa că bebelușul, așa cum s-a întâmplat și cu fetița noastră, avea să fie încă parțial înăuntru. Dacă s-ar fi născut cu picioarele înainte, ochii ar fi apărut, bineînțeles, ultimii. Și acum vine aspectul cel mai aberant al concursului pe care l-am câștigat: dacă s-ar fi născut cu picioarele înainte, sau dacă ar fi avut sindromul Down, sau spina bifidă, sau ar fi fost un copil cu defecte, sau dacă ar fi avut SIDA, sau orice altceva, sigur ar fi fost descalificată pe motivele unui presupus detaliu tehnic legat de momentul nașterii, așa ar fi susținut juriul, mai degrabă decât pe cele ale deviației ei de la așa-zisele norme. La urma urmei, trebuia să fie simbolul sănătos și încântător al următorilor o mie de ani. O garanție a celor din juriu a fost aceea că rasa și religia și naționalitatea părinților nu vor sta în calea deliberării lor. Și este adevărat că eu sunt nativ american negru, iar soția mea, deși clasificată drept albă, s-a născut în Cuba. Dar, desigur, nu a stricat că eram directorul Departamentului de Sociologie de la Columbia University, nici că soția mea era medic la New York Hospital. Sunt convins că fetița noastră a câștigat concursul în fața altor candidați, inclusiv a unui nou-născut găsit într-o pubelă din Brooklyn, pentru că aparțineam clasei de mijloc.


          Am primit un Ford de familie și acces gratuit la Disney World pe viață și o consolă cu un ecran cu diametru de 183 de centimetri și un VCR și un sistem audio, la care se putea asculta orice fel de casetă sau disc, și un echipament pentru sală personală completă de fitness și așa mai departe. Și fetița a primit o obligațiune guvernamentală în valoare de cincizeci de mii de dolari de încasat la majorat, un coșuleț și un cărucior și scutece pe gratis și altele și altele. Dar apoi a murit când avea numai șase săptămâni. Medicul care o adusese pe lume era pe-atunci în Bermude și nu a aflat de moartea ei. Moartea ei, ca și nașterea ei, nu a fost vreo mare știre acolo sau oriunde în afara New Yorkului. Nici aici n-a fost vreo mare știre, din moment ce nimeni în afara celor care promovau stupidul concurs și a oamenilor de afaceri care îl sponsorizaseră n-a luat vreodată în serios vâlva din jurul ei, prostiile cum că ea reprezenta atâtea lucruri minunate, amestecul raselor în frumusețe și fericire, renașterea acelui spirit care făcuse odată New Yorkul cel mai mare oraș al lumii din cea mai mare națiune  a lumii, și pacea pur și simplu, și nu mai știu ce altceva. Mi se pare acum că ea a fost asemenea unui soldat necunoscut într-un memorial al războiului, puțină carne și câteva oase și puțin păr, proslăvite până în pragul smintelii. De-abia dacă au venit câțiva oameni, întâmplător, la înmormântarea ei. Postul TV care avusese ideea concursului a trimis un funcționar mărunt, nici măcar o personalitate, și în nici un caz o echipă de filmare. Cine ar vrea să privească înmormântarea următorilor o mie de ani? Dacă televiziunea refuză să vadă ceva e ca și cum acel ceva nu s-ar fi întâmplat. Ea poate șterge orice, chiar și continente întregi, ca Africa, acum un mare deșert, unde milioane și milioane de copii, cu o mie nou-nouță de ani ivindu-se dinaintea lor, mor de foame. Moartea fiicei noastre a fost cauzată de sindromul morții în leagăn, ni s-a spus. Acesta este un defect genetic nedetectabil până în prezent, și probabil nici în viitor, prin amniocenteză. A fost primul nostru copil. Vai mie.≫

Kurt Vonnegut, Retrospectivă asupra Armaghedonului, Humanitas, 2010, pag.147-150