2010 Odisea virtuală

Într-o vreme în care faptele nu mai cutezau a se arăta, oamenii purtau măşti. Mască la mască.
Restul a rămas secat şi orice umezeală a dispărut din sufletul oamenilor. Dar ei continuau să se frece, să-şi frece măştile, care de fapt reprezentau orgolii anonime, trufii ascunse. În focul ce izbucnea erau prinşi toţi şi nimeni nu era dator să scape. Feţele angoasate anonime râdeau, făceau vânt cu izbucnirile lor semidocte şi egoiste.
"Ca să reuşeşti, trebuie să te strecori!" spunea bunica.

Fierbinţeala îi cuprindea pe toţi, pe unde, cum, dacă mai merită să salvezi ceva şi toate astea se amestecă în luminosul aer al umanităţii. Uman nu înseamnă anonim, nu înseamnă temător şi purtător de mască. Anonim înseamnă amestecat, pierdut, declasat şi neinspirat, zombii lumii virtuale; n-au scris nimic şi dacă au făcut-o le este frică să o arate, mai mult de atât: bâzîie, dar nu ca o viespe, ci ca o muscă. O muscă care se bagă tot timpul doar pentru a se mâzgăli şi apoi în zborul ei să-i murdărească pe ceilalţi.

Ce mai merită a fi salvat?
Neştiutorii calculează distanţele în euro nu în metrii, prin asta le este interzis orice pelerinaj cultural. Niciodată nesocotind cuvintele, nu vom reuşi să vedem o frază, dar tocmai că virtualul colcăie de aceşti paraziţi frustraţi intelectual.

1787 - Tsagarada

Acest pod de piatră a fost construit în 1787, lărgimea lui considerabilă a fost proiectată deoarece Mylopotamos, râuleţul ce se strecoară acum printre pietre, devine un torent vajnic primăvara.
Arcul de piatră este minunat şi dacă l-ar putea vedea Gaudi, sigur ar rămâne mirat; cum într-o ţară atât de ortodoxă un asemenea gotic transpare din acele vremuri.
Pe aici trecea drumul spre Tsagarada, localitate aproape de vârfurile Pelionului.

Far al aşteptării

- Ce ar trebui trimis la Far?
În orice alte împrejurări, Lily le-ar fi sugerat, rezonabil, să ducă ceai, tutun, ziare. Dar în această dimineaţă totul părea atât de bizar, încât o întrebare ca cea pusă de Nancy - "Ce trebuie dus la far?" îţi deschidea în minte uşi care începeau să se izbească şi să se bălăngăne, făcându-te să te întrebi, cu gura căscată de uimire: "Ce trebuie trimis? Ce trebuie să facem? De ce, la urma-urmei, ne aflăm aici?" [Virginia Woolf, Spre Far, capitolul Farul, 1]

Ne îndreptăm sigur spre ceva, fiecare parcurge o traiectorie, de aici numai drumul, dar şi încărcătura lui, bagajul care poate deveni obositor sau dimpotrivă, datorită lui supravieţuim drumului.
Pe drum supravieţuim datorită bagajului, sau dimpotrivă devine obositor, încărcătura lui ne trasează o traiectorie, căci spre ceva sigur ne îndreptăm.
Uzanţele nu ne permit să ne întrebăm unde ne aflăm, speriem lumea, ne cuprinde ruşinea.
Să-ţi întrebi aproapele:
- Unde ne aflăm? şi să observăm uimirea sa ce ne proiectează într-o stare de nebunie latentă, de neînţelegere.
Sau să vină răspunsul cam aşa:
- Pe drum! Spre ceva; să-l denumim far, dacă prin asta ne va fi mai uşor!

Distanţele trasate pe hărţi mi-au plăcut tot timpul, pentru că el -timpul- curgea în favoarea mea; într-o clipă eram la Atena şi brusc se deschidea o uşă: "De ce, la urma-urmei, ne aflăm aici?" şi lumini îmi incendiau o clipă memoria vizuală, Cairo, Ierusalim...
La Graz, pe colina Schlossberg am văzut distanţele, erau spre toată lumea, am ales numai o parte, acel unghi care-mi accelera dorinţa: spre Atena.

La Atena, de pe Acropole am privit oraşul alb, am vrut să strig -ceea ce ar fi trebuit-, dar nici vântul şi nici uzanţele nu m-au lăsat. Bătea vântul tare şi lumea forfotea cuprinsă de-o deznădejdie turistică; să vadă tot, să nu lase nimic nevăzut. Dar praful acela alb n-am să-l uit niciodată.

Acasă. Ce să fac acasă?! Dacă acasă este bine şi asta pentru că se doreşte asta în jur lumea cade, pentru că se doreşte asta. Oamenii se prefac că înţeleg totul, ştiu totul, iar eu mă mir, neştiind totul, neînţelegând totul.

_________________________________________
filmul este din Graz, seara, pe strada Sporgasse cu Hofgasse

Arta cicladică

original
http://www.cycladic.gr/frontoffice/portal.asp?cpage=resource&cresrc=867&cnode=35&clang=1

Attributed to the Ashmolean Master

H.: 39.1 cm
Unknown provenance

Description
This elegant figurine, representative of the "Dokathismata variety", thus named after a cemetery on Amorgos, is one of the masterpieces of Cycladic marble sculpting. The strict geometric structure, the harmonious proportions and the abstract quality epitomize those virtues that made Cycladic art a source of inspiration for important twentieth-century artists, such as Brancusi, Modigliani, Archipenko, Giacometti, Moore and Hepworth, and established it as one of the most distinctive forms of Western artistic expression.

o copie fără valoare, din alabastru

Figurines of this type range in height from 13 to 76 cm. and are almost exclusively female, with characteristic planar surfaces, triangular head, broad angular shoulders, almost straight legs, small pubic triangle and generally triangular outline. The slightly swollen abdomen and the curvaceous arm on the illustrated example have been considered in the past as conveying a state of pregnancy - a view disputed by many researchers. However, this particular variety of Cycladic figurine seems to stress those feminine attributes that are directly associated with fertility, reproduction and maternity (breasts, pudenda).

copyright by
http://www.cycladic.gr/frontoffice/portal.asp?cpage=resource&cresrc=867&cnode=35&clang=1

Prima călătorie

Pe coama unui deal se aşezase satul, nimeni nu ştia de când. Dar când puţinii locuitori văzuseră o pată pe cer, ce se mişca prea iute pentru a fi recunoscută cu ceva, s-au strâns în vatră şi-au spus că este o „pasăre” şi vraciul a notat asta cu câteva tăieturi adânci pe totemul înalt. Mai târziu au auzit departe în vale nechezatul unui animal imens, care s-a dovedit că dădea rotocoale satului şi când l-au văzut, l-au prins greu, răniţi fiind mulţi.
L-au dus în vatră şi i-au spus „cal” şi din nou se iviră desene pe lemnul totemului. Atunci l-au trezit pe „călător”. L-au urcat pe „cal” şi-au chemat „pasărea”.
„Du-te şi caută să vezi şi adune nouă cele învăţate!” strigă vraciul în urma prafului ridicat de copitele calului.
...
Nimeni nu-şi mai aduse aminte când s-a întâmplat asta. Atunci când călătorul sosi, ei şi-au adus aminte.
...
Călătorul neobosit este întrebat dacă s-a oprit undeva, să povestească ceea ce a văzut, să-i uimească pe cei prezenţi. Dar călătorul a spus că nu s-a oprit niciunde şi nici că ar fi văzut ceva. Atunci unde este călătoria? întreabă cineva, unde sunt veştile?, unde sunt poveştile? şi se auziră şi alte întrebări, ale celorlalţi.
O tăcere bruscă traversă adunarea. Afară calul necheză. Luna se aburea de norul trecător.
- Îmi amintesc nisipul, începu călătorul. Toţi se foiră şi în jurul lor iarba, bălăriile, abundenţa verdelui şi a umedului îi făcea să tresalte la auzul a ceea ce ei nu vedeau decât în albia vreunui râu, acolo unde stânca îşi odihnea umbra pe o bucăţică de prundiş.
- Îmi amintesc pământul topit, luminos, reluă din nou călătorul şi o pală de expiraţii zgomotoase trezi pădurea adormită deja, ce visa în aşteptarea multor răspunsuri.
Încet, încet le reaminti totul, şi ei, aceşti călători ai viselor îşi reamintiră totul. Când călătorul plecă, fără ca ei să simtă asta din cauza somnului adânc, dimineaţa veni cu o ploaie măruntă şi rece şi atunci cu toţii îşi împărtăşiră visele. Toţi erau uimiţi cât de mult visaseră.

Sandaua

Group of Aphrodite, Pan and Eros. Parian marble. Found in the “House of Poseidoniastai of Beryttos” (Beirut ), Delos. Traces of color can by made out in many places. The nude goddess Aphrodite attemps to fend off the goat-footed god Pan who makes erotic advances to her. She holds her sandal threateningly in the right hand, while the winged god Eros comes to her aid. According to the inscription on the base, the group was dedicated by Dionysos of Beryttos to his ancestral gods. About 100 BC.

Muzeul Naţional de Arheologie din Atena, august 2010.

Teama omului

Am zburat deasupra oamenilor şi-am simţit teama ridicându-se din mintea lor.
Frica unui prezent în care ei se zbat. Opuşi unii altora.
Nimic nu-i face să fie mai slabi, mai neputicioşi, mai laşi, decât frica de-a fi ceea ce ei au visat cu mult timp în urmă.
Au uitat până şi asta, ori tocmai de aici ar trebui să înceapă totul; de la primul vis.