Yannis - ficțiune

Greece, Peloponnese, Chora Museum

În fața muzeului, Yannis avea grijă de leandri.
Am mâncat smochine aduse de el, din spatele parcării, în umbra statuii lui Blegen, apoi din cauza soarelui ne-am mutat peste alee, în umbra lui Marinatos, muzeul încă nu se deschisese.

Soarele ne păcălea, deși era foarte cald nu arăta ora exactă, cumva se strecura, în absența luminii umbra era binefăcătoare. Smochinele erau reci, sâmburii se strecurau și alunecau dând sens gustului reavăn, născut pentru a fi viu.

Nu-mi este foame, am plecat de la Pylos de dis-de-dimineață, dar am mâncat pe drum plăcinte cu brânză, am băut lapte de capră și apă, am respirat aerul răcoros al livezilor de măslin, sunt doar pregătit pentru o zi întreagă, pot să văd și să aud mult timp de acum încolo.

Yannis îmbucă o bucată de brânză, fălcile îi conturau ridurile, îi arăta mai bine vârsta înaintată, care, sub toate aceste aparențe îl dădeau mai tânăr, din cauza dinamicii, a mestecatului cuspidat.

„În muzeu, când te vei duce, vei vedea etichetele, toate sunt scrise de mine...”

Am privit spre muzeu, vreo zece trepte de marmură, separau solul de nivelul zero al intrării, o doamnă urca lent acest timid obstacol.

„Nu cred că poți citi tot ceea ce am scris eu în acest muzeu.”

M-am întors spre Yannis și-am întrebat : „De ce?”
Un scârțâit metalic îmi opri gândurile, în fața mea, Yannis mesteca calm știind clar că ușa metalică, zăbrelită, grea, scoate același chinuit glas de ani de zile.
Când păsările își opriră cântatul, îi auzii din nou glasul: „Eu nu știu limba engleză și totuși am scris fonetic această limbă în limba greacă.”

„Te rog să fii atent la spațiile dintre cuvinte și la înălțimea vocalelor, sunt litere, mai ales „e”-ul pe care îl desenez de fiecare altfel față de ceea ce doresc să transmit.”

L-am rugat să mă aștepte, să văd cu ochii mei cele spuse de el și-apoi să stăm de vorbă.
A acceptat.

Ochiul magic

Golful Messinia dinspre peninsula Messinia -nord de Koroni

De pe munții aceia, grei de istorie, vântul rostogolea seara ceața.
Am coborât drumul abrupt prin livada de măslini; soarele apunea peste mine, peste faleza înaltă, printr-o fereastră deschisă de chiparoși lumina tandru vasul.

Am intrat în apa azurie purtat de instinctul unei cunoașteri absolute, după stânci am început să aud voci, râsete. Ajuns mai aproape clinchetul unor pahare îmi desfundă urechile amorțite de apa sărată. Am stat lângă coca vasului ascultând linia melodioasă a unor voci vorbind cuvinte necunoscute pentru mine. 

Mai sus și apropierea vocală îmi trezi memoria. Am apucat parâma și-am ajuns sus, la pupa. Eram așteptat, mi s-au oferit flori, am băut din cupa lor șampanie, am râs împreună cu ei, necunoscându-le glumele. Am apucat să înțeleg că veneau de departe și că la fiecare eclipsă lunară aterizau aici.

Lecția de literatură - azi Thomas Wolfe

„Trenul huruia înainte peste pământul jilav și desfundat. Ploaia cădea fără oprire. Un frînar veni, învăluit de-o rafală de vânt, în vagonul murdar și deșertă o găleată de cărbuni în soba mare de la capătul lui. Hohote stridente și fără noimă zgîlțîiră un grup de țărani rășchirați pe două scaune lăsate. Clopotul bătu jalnic peste zăngănitul roților. Urmă o așteptare toropită și interminabilă într-una din stațiile de legătură de la poalele munților. Apoi trenul se urni mai departe peste pământul vast ce se rostogolea prin fața geamurilor.

Coborî înserarea. Masa uriașă a munților se întrezărea din ceață. Lumini firave și aburoase se aprinseră în colibele de pe coaste. Trenul se tîra amețit peste estacadele înalte ce traversau funii fantomatice de apă. În depărtare, pe înălțimi sau la poale, împodobit cu smocuri de fum, colibe minuscule se agățau de maluri, viroage și costișe. Trenul se opintea pe urcușul șerpuit, prin trecători scobite în lutul roșu cu sforțări lente. Pe cînd se lăsă întunericul...”

Thomas Wolfe, Privește, înger, către casă, ed. Univers, 1977, pag 37-38.

Lumea

Cicero, Despre natura zeilor, II, 22. -despre Zenon

Și folosindu-se, după cum obișnuia, de o comparație, își încheie argumentul astfel: 

„Dacă măslinul ar face flaute cu cânt armonios, ai avea oare cea mai mică îndoială că în măslin s-ar găsi o anumită știință a cântatului din flaut?

Ce spui?

Sau, dacă platanii ar produce mici lire cu sunet melodios, tot așa ai crede și de această dată, că platanii au un anume simț al muzicii.
De ce, atunci, lumea să nu fie socotită ca înzestrată cu suflet și inteligență, din moment ce naște ființe însuflețite și inteligente?”

Fragmentele stoicilor vechi, Hans von Armin (ed), Humanitas, 2016, pag.201

Apatia timpului

Timpul ține sigur de răbdare, de felul în care oamenii își distribuie dorințele, de prioritatea acestora. Totuși, se întâmplă ca prioritățile să se amestece, să se intercaleze, ceea ce ieri era dorit azi, mâine este chiar aruncat în favoarea unui alt scop, toate acestea din cauza ofertei.

Oferta mai mult decât generoasă pe care societatea de astăzi o lansează cetățenilor induc starea unei aparențe și înșelătoare culturalizări în masă. Dacă s-ar inventa o mașină universală de treierat, necesitate cultivării agricole uniforme ar dispărea. Am citit că recoltarea mazărei se face în două faze, prima dată se taie, apoi plantele se lasă pe câmp câteva zile pentru uniformizarea coacerii, după care se treieră cu combina pentru cereale la o turație mult mai scăzută pentru a nu sparge boabele.

Oamenii sunt inventivi în toate direcțiile, iar apariția internetului a creat mașina de cultivat universală, cei care se cultivă de pe internet trebuie să nu uite să folosească și vechile metode cum ar fi cititul și scrisul, dacă apelează la mașina de recoltat universală, confuzia și inducerea în eroare vor fi maxime.

Nu poți citi mai mult de câteva pagini pe internet, asta se cheamă informare, la fel cum nu poți crede în idealuri numai din propagandă, pe lângă informare trebuie și aprofundare, așa cum lângă idealuri trebuie ideologie.

Stagiunea politico-teatrală din Timișioara în toată țara.

Timișoara-6februarie2017 ora20

„Ce vine după?” este o întrebare ce ține de existență, de prezentul unui eveniment și de viitorul acestuia. Orice întâmplare ce apare cap de afiș în conștiința noastră și care ne marchează oprește prezentul prin întrebarea „ce vine după?”

„Ce vine după?” este o întrebare politică, o descărcare de angajament în viitor.
Politic, toate alianțele dintre partide, își stabilesc un țel comun în vederea alegerilor, printr-un program unitar. În acesta se scufundă toate promisiunile, se bălăcăresc toate dorințele subiective ale conducătorilor, ascunse de fapt, după perdeaua unui populism sărac în ideologie.

Odată câștigate alegerile asistăm la „Scene dintr-o căsnicie”, într-o familie perfectă inițial, declarată pe drept moștenitoare a viitorului de 4 ani.

Cum timpul le schimbă pe toate și uneori prea repede, apar „Nopțile Albe”, în care s-au dovedit a fi la lucru (conducătorii partidelor alese), nu acasă, înșelând așteptările celor care doreau normalitatea și parcursul corect politic.

„Nopțile Albe” au scos oamenii în stradă, au inflamat buletinele de știri, au creat confuzie pe rețele și în documente guvernamentale, creând o nouă buclă istorică a unor zile de februarie 2017.

Și totuși întorcându-mă la început: „Ce vine după?” sau ar trebui să pun altă întrebare ?

După șapte zile de protest

Timișoara, Piața Victoriei (Operei) 5 februarie 2017 - ora 21.00

Ceea era de așteptat s-a-ntâmplat, dar lucrurile nu se vor opri aici.
Guvernanții vor continua să inducă democrației un drum întors. Strada, dacă va obosi, evenimentele actuale vor rămâne doar o amintire, cei 27 de ani vor fi doar o buclă de istorie.

Din păcate trebuie să scriu că regret că mi-am făcut vise și-am rămas în țară!

Să zbor

Historical and Folklore Museum of Kalamata

„Îl aștept pe Dumnezeu cu lăcomie. Sunt de neam prost în vecii vecilor.

Iată-mă pe plaja armoricană. Aprindă-se orașele în seară! Ziua mea s-a sfârșit; părăsesc Europa. Aerul mării îmi va arde plămânii; îndepărtatele climate mă vor tăbăci. Să înot, să strivesc iarba, să vânez, să fumez mai ales; să beau licori tari ca metalul în clocot - cum făceau strămoșii aceia dragi în jurul focurilor.

Mă voi întoarce cu brațele și picioarele de fier, cu pielea întunecată, cu privirile furioase; sub mască, mă vor socoti dintr-un neam puternic. Voi avea aur; voi fi trândav și brutal. Femeile îi îngrijesc pe-acești feroci infirmi întorși din țările calde. Mă voi amesteca în treburile politice. Mântuit!

Acum sunt blestemat, mi-e scârbă de patrie, mai bine să dorm, beat mort, pe țărmul mării.”

Arthur Rimbaud, Un anotimp în infern, ed. Paralela 45, 2008, pag.13