Șantierul deschis oferea tuturor priveliștea construcției neterminate, pe gard, în umbra măslinului; un afiș mare arăta viitorul, cam cum ar fi trebui să arate clădirea.
Furnicarul uman ce se preumbla prin șanțuri, săpate pentru a primi fundația noului așezământ, era alcătuit din tineri. Flăcăi veniți de prin sate săpau în cântece voioase tranșee de câțiva metri adâncime. În urma lor pământul se usca, arătând tuturor, că: ceea ce este la suprafața poate fi oricând la adâncime.
Printre acești tineri era și Stavros, venit din Paliachora, din acea culme semeață, din acest pisc neted al unei insule prea-mândre în trecut. Tânărul Stavros era muncitor și clipele de odihnă erau aninate într-un joc, în meșteșugul prin care reușea să încropească din materiale aflate la fața locului o figurină, o jucărioară sau chiar o instalație artistică funcțională, se poate vorbi chiar de un animism prin care Stavros dădea viață creațiilor lui prin dialog.
Stavros nu vorbea cu nimeni, o boală îi răvășise mintea de copil și doar ochii reușeau să dea interlocutorului darul înțelegerii. Astfel că pe Stavros îl înțelegea lumea de mic copil după ochi, iar mai târziu și după gestică. Tânărul reușea o teatralitate, un mimetism, pe care apropiații o luau drept dar divin.
Atunci când dirigintele de șantier l-a surprins pe Stavros cu cărămida în buzunar toți colegii s-au mirat. S-au mirat nu pentru că Stavros ar fi furat ceva, ci pentru că nu puteau înțelege ce ar putea face Stavros cu o cărămidă?!
Proprietarul construcției a calculat că dacă Stavros fura câte o cărămidă în cele două schimburi zilnice pe care le muncea, în cele aproape peste o sută de zile, ar fi putut ajunge la un metru cub. Cum prin buzunare s-au descoperit și urme clare de ciment, la volumul de pahar al acestora -al buzunarelor, s-a adăugat la deficit și ceva saci de ciment, la saci s-au adăugat și sârmulițele folosite în construcția etrierelor din oțel fasonat, dacă mutai virgula puteai avea chiar kilograme bune. Cineva în glumă a povestit că Stavros pilea geamurile și strângea pilitura.
Pentru ca toate aceste întâmplări să aibă o finalitate, tânărului Stavros i s-a întocmit dosar penal, pentru prima dată, este adevărat.
Procurorul de teren a inspectat locul faptei, a bănuit că în spatele acestui spectacol stă de fapt o rețea de indivizi ce îndeamnă pe tinerii naivi să fure. Trebuia ca Stavros să fie interogat cu mare atenție și mai ales că -după niște calcule, dacă ar fi vreo sută de indivizi ca acest tânăr, strecurați în șantierele din micul oraș de coastă, aceștia putea produce pagube ale căror sume deveneau colosale astfel adunate.
O astfel de operațiune cerea anvergură și nu numai Stavros a fost interogat, dar și cei care intraseră în contact cu el. Unde locuia, unde dormea, pe unde se plimba acest individ? Întrebare multiplă pe care oamenii legii trebuiau să-i dea răspuns grabnic.
S-a aflat repede că Stavros nu locuia undeva; dormea, este adevărat, în baraca zilierilor, undeva aproape de locul unde se construia edificiul. Nu s-au găsit evidențe, depozite, urme clare ale adăpostirii materiale ale faptei sale, firul logic al bănuielii unei rețele de traficanți căpăta tot mai multă valoare. Oricum Stavros a ajuns în arestul poliției și orice comunicare sau alertă spre exterior a fost astfel exclusă. Un avocat din oficiu a fost chemat a doua zi. Nu a putut ajunge, bătrânelul a alunecat pe scări, în locul acestui veteran al luxațiilor judiciare, al nepriceperii, a venit o tânără, proaspătă absolventă.
Curtea a permis ca Stavros să fie apărat de tânăra juristă, chiar dacă aceasta nu intrase în barou, pe insulă nu mai era practic niciun avocat.
La primul interviu, tânăra a fost sedusă de felul în care -prin semne largi, Stavros explica faptele sale. Stavros povestea de fapt. Povestea sa venea din vechime, în felul ei de fapt nu era nouă, se repeta și se repeta de fiecare dată sub altă formă, în alt generic. Prima concluzie pe care apărătoarea a tras-o era simplă; Stavros nici măcar nu-și dădea seama că era reținut.
A doua zi, urmând algoritmul judiciar, tânăra veni dis-de-dimineață pe șantier, află de baraca zilierilor, dar nu intră în ea, a ocolit-o cu greu, prin mărăcinii și vegetația pitică, dar aspră, ajunse cumva în spatele ei. După ceva crăci căzute, ajunse într-un loc curat, plan chiar, se aplecă pe sub câțiva smochini și la umbra lor, în față, între aceștia, se înălța un castel în miniatură. Fără să atingă nimic se întoarse grabnic și alertă autoritățile și nu numai pe ele, ba chiar și pe proprietarul construcției. Acesta veni însoțit și de arhitect, la cererea expresă a viitoarei avocate.
După ce locul s-a defrișat, în lumina unui soare obosit de-o zi agitată, s-a ivit, ceea ce arhitectul a exclamat ca fiind opera sa, proiectul său. Toate erau bine construite, într-o miniatură fantastic de reală, proporțiile exacte și chiar orientarea cardinală extrem de exactă tăie răsuflarea tuturor. În timp ce soarele apunea, umbre lungi iviră prin miniatură și doi muncitori, puși de proprietar ridicară acoperișul, acesta asemeni unei petale ridicate de vânt, dezvălui interioarele, scările ce coborau într-o meandră demnă de-un fluviu de câmpie. Materialele de construcție erau de fapt aceleași, dar totul fusese redus cu o proporție covârșitoare și cu o exactitate demnă de-o școală renumită de arhitectură.
La întoarcere, deja în întuneric, tânăra asistă în sediul de poliției cum intra alt schimb, asta îi întârzie întâlnirea cu Stavros. Practic avea mandatul de eliberare în mână, dar formele birocratice ce țin de sistem, nu par așa de simple nici pentru ea. Așa că odată ajunși în celula dorită, împreună cu ofițerul de serviciu, văzură pe pat forma unui con făcut cu pătura, iar în mijlocul său, tot felul de hârtii bine împachetate, cu forme exotice, aducând a Origami. Deținutul Stavros dispăruse.
