Ifigenia culturii sau contra Pleșu

Iphigeneia: Vai nouă, mamă! Soarta ne stoarce
           același cînt de durere.
          Vai, mă despart de lumină,
           mă despart de razele soarelui. *

Euripide - Iphigeneia din Aulis

Treptele duc spre soare, sui-generis așa ne indică imaginea, o clipă o reflexie caldă încă le mai spală pe ultimele. Sunt treptele ce-au fost părăsite de Ifigenia, cortegiul a trecut repede, se întunecă. Pe partea cealaltă, spre marea Egee este altarul, suntem cu ochii spre Troia.

Urcând și noi, citim în dreapta povestea, ea este scrisă pe un panou de un corifeu, ce mai înainte a anunțat mulțimea.
Vuietul mării s-a amestecat cu cel a oamenilor. Înalte reflectoare electrice sunt martori tăcuți ai unui zbucium suprem, unic, de neînchipuit. Zeii tremură în filamente.

Sacrificiul trebuie să aibă loc cu puțin timp înainte de apus, o căldură nefirească alunecă de pe oglinda apei, izvorul este tot reflexia soarelui ce atinge împreună cu lumina directă fețele oamenilor acoperite de mâini, nimeni nu privește, un val întârziat icnește lângă stânci, vântul se oprește.

Acum ar fi trebuit o urmare, o muzică, un dans, dar toate acestea ar strica și ar devaloriza unica scenă rămasă neatinsă de prostituția intelectuală, clipa schimbului, clipa în care Artemis pune pe altar o căprioară, este potlatch-ul divin, de neînțeles pentru oameni și căutat tot timpul de religie.

Privind imaginea contemporană, l-am auzit pe domnul Pleșu vorbind undeva la un radio din vecini, apoi cineva se dădea cu curul de pământ pe un ritm angoasat, apoi din nou Pleșu... apoi din nou izbitura, deculturarea.

* Euripide, Teatrul complet, Gunivas Arc, 2005, pag.324.

"pilotul comandant poartă întreaga răspundere a accidentului in sine"

Este interesant că Ecaterina Teodoroiu, sublocotenent, poartă întreaga răspundere a retragerii de pe Jiu -în Primul Război Mondial.
Ar mai fi că la Thermopyles, regele Leonidas, poartă întreaga răspundere a dorinței regelui Xerxes  de a ocupa Europa.
Mai rămâne că Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Țepeș, poartă întreaga răspundere a căderii Constantinopolului.

Personaje ce ajung în lumea publică, lipsite de carte și cultură (cultura fiind imagine, cartea fiind ceva elaborat), lipesc cu gura lor searbădă vorbe ce derutează un popor setos lipsit (astăzi) de imaginație.

Abundenţa săracilor

Despre această carte -Abundenţa săracilor-, autorul (în fotografie) scrie:

"E o carte hărăzită cititorului care nu vrea să renunţe. Ştiu că au mai rămas unii care nu vor să renunţe. Ceea ce ne înrudeşte e nesupunerea, „cititorul meu, fratele meu”, ca în triburile dispărute şi printre rezistenţi, mereu dezarmaţi, de odinioară."

apoi acest citat din carte

A culturaliza înseamnă a acultura prin deculturare: a goli pentru a umple mai apoi. A distruge pentru „a construi”. A asigura triumful „bunei” schimbări de identitate. Faza istorică în care aceasta nu era văzută decât ca victorie a celui puternic asupra celui slab nu s-a încheiat, desigur; supunerea în vederea exploatării rămâne regula. Însă ea se însoţeşte de-acum de un alt proces, în care cultura devine instrument politic. A culturaliza înseamnă şi a transforma alteritatea în document de arhivă. Întâlnim aici un alt mod de a încălca o limită, de a pătrunde în identitatea celuilalt pentru a proclama apoi că adevărul său, deci incompletitudinea sa, ne e la-ndemână; această intruziune ne poate face să ne gândim la furtul sufletelor, ca într-un act de vrăjitorie. Neîncrederea aculturaţilor, de nenumărate ori, de nenumărate ori atestată, faţă de recensăminte şi inventare, fie ele administrative sau etnografice, nu are nimic surprinzător. Se crede pe bună dreptate că arhivarea celorlalţi trebuie să servească la ceva. Dacă ea se concretizează într-un portret (adesea caricatură), aceasta ajunge să fie, iar aici, cred, esenţial, un (prost) exemplu.

De când Occidentul se ocupă de alteritate, identitatea celorlalţi este simbolul „a ceea ce nu suntem” sau, cel puţin, „a ceea ce nu mai suntem”. Arhivarea identităţilor culturale a permis astfel o nouă simbolizare a lumii, alegorie modulată după bunul-plac al nevoilor ontologice ale Occidentului, în care îşi fac loc deopotrivă inocenţa naturală, înzestrată totuşi cu o naivă cruzime, spiritul căzut pradă iluziilor care-i blochează înflorirea, spiritul lipsit de libertate, însă tocmai de aceea dotat cu înţelepciunea umilinţei, sufletul ignorându-şi propriile posibilităţi, şi deci departe încă de veritabila ratio, dar şi spiritul care „confundă” ludicul cu utilul şi se complace într-un bricolaj obsesiv al „categoriilor sensibile”. În toate aceste figuri, ceea ce rămâne insesizabil de alteritatea istorială devine astfel un caz posibil (întotdeauna un caz de insuficienţă în ordinea a ceea ce se înţelege prin „spirit” sau „raţiune”) pentru ceea ce Occidentul trebuie să încerce a nu mai (re)deveni niciodată şi pentru ceee ce el se teme câteodată a fi: un spirit visător sau victima unei forţe mai mari decât el, o forţă care, de la Aufklarung încoace, se numeşte obscurantism, los monstruos del suenos. Aparent, istoria tehnicii confirmă această ambiţie. Mai puţin sigur este însă că triumful său a zguduit efectiv alteritatea, în sensul precis a tot ceea ce nu este Occidentul, şi că alteritatea însăşi ar fi fost în sfârşit şi realmente jugulată.


Remo Guidieri, Abundenţa săracilor, Ideea Design&Print, Cluj 2008, pag. 129


photo:
http://www.edgewisepress.com/guidieri.htm