Thomas Szasz

Thomas Szasz (http://www.szasz.com/index.html)

Roland Jaccard scria:

<
Cît despre Thomas Szasz, el notează cu obișnuita-i ironie: „Dacă credeți că sînteți Isus sau credeți că ați descoperit un remediu împotriva cancerului (ceea ce nu este cazul), ori că vă persecută comuniștii (și nu este adevărat), atunci e probabil că aceste convingeri vor fi interpretate ca simtome de schizofrenie.

Dar, dacă credeți că evreii reprezintă poporul ales, ori că Isus este fiul lui Dumnezeu, sau comunismul unica formă de guvernare, justă științific și moral, atunci convingerile vă vor fi socotite ca produsul a ceea ce sînteți: evreu, creștin, comunist. De aceea, eu cred că nu vom descoperi cauzele chimice ale iudaismului, ale creștinismului și comunismului. Nici mai devreme, nici mai tîrziu.
>

Roland Jaccard, Nebunia, Editura de Vest, Timișoara, 1994, pag81.

„... umanitatea moleșită ca un adormit pe care nu-l putem trezi decât strângându-l de gât.”

http://www.amazon.com/monde-comme-conscience-rien/dp/2729110550/ref=sr_1_8/189-5860821-2538755?s=books&ie=UTF8&qid=1421134615&sr=1-8

Am citat* poate cel mai revoltat rând din câte am citit la viața mea. Vreau să mai citesc pentru a găsi un altul care să mă trezească încă o dată, apoi încă o dată și să mor trezit de-a binelea cu ochii larg deschiși.

La întrebarea „Crezi că se poate râde de orice?”, imitându-l pe Jep Gambardella răspund că „Da!”
Așa cum prețuim cele sfinte, atavice, primitive, pe care le ascundem prin biserici, muzee sau colecții particulare, trebuie să prețuim și cele care la capătul opus le contrabalansează pe acestea. Să prețuim sarcasmul celor ce critică opulența bisericii, oricare a fi ea, ironia celor ce critică kitsch-ul, zeflemeaua tinerilor care disprețuiesc trecutul și istoria fără a ști ce este o vibrație; să fim totali, neciobiți, pentru ca mai târziu să nu râdă nici un ciob de oala noastră.

Trebuie să râdem de orice, pentru ca zgomotul nostru să se audă până-n cer. Să fim neliniștiți în ceea ce ne strânge și ne încorsetează. Un sân scos afară într-o pictură renascentistă putea atrage inchizitorii, mai repede decât un bordel marinarii. O păpușă de ață cu un ac mare înfipt în ea, aruncată în curtea vecinului îl putea condamna pe acesta la cazne inimaginabile. Astăzi aceste lucruri ni se par exagerate. Cu cât moaștele sunt băgate cu forța în spiritul celor mulți și proști, cu atât cineva se va trezi, poate chiar dintre ei, din mulțimea celor proști, să țipe împotrivă. De ce? Pentru că moaștele n-au dat randamentul dorit!?

Am trăit și epoca unei frici, fiind tânăr n-o puteam simți așa cum aș fi simțit-o acuma. A trecut. Asta mă bucură, căci mi-a ajuns un ciocan în cap și-o seceră-n cur.

Da, ortodoxia penală din țara mea mă enervează și o voi enerva și eu pe ea.
N-am curajul poate și timpul să mă dedic mai mult acestei imense lacune, care în golul ei înghite parte bună din economia țării. Pentru toate ce le-am scris în acest blog eram de mult răstignit în alte vremuri. Și totuși n-am omorât pe nimeni. Și totuși nimeni n-a murit din cauza celor scrise de mine, așa aiuristic fiind puse aici.

Umanitatea este mai mult decât o cruce sau o semilună, sunt semne mai mari care au fost pângărite, îmi vine în minte semnul solar pe care l-am întâlnit pe peplosul korelor, confiscat de naziști mult mai târziu . Litera K etc.

Toate poveștile incluse în Biblie, Coran, Vesta, Thora... fac parte din zestrea umanității, nu mai aparțin demult niciunei comunități, este tardiv deja să-ți aloci ceva din acestea, internetul și globalizarea le-au risipit celorlalți, tuturor. Fiecare face ce vrea, alții chiar le strâng ca să le ardă.

Cum spunea Anaxarh; „nu știu nimic, nici faptul că nu știu nimic nu știu.” Atunci unde este scandalul?! Că eu m-am cam săturat de toate ideologiile și deja am scris prea mult despre asta.

* Roland Jaccard, Tentația nihilistă, ed. Bastion, 2008, pag. 72 mij.

Nota bene: Cine vrea să-l traducă pe Klima să-mi scrie, plătesc traducerea dublu decât oferă orice editură cunoscută.

De altundeva oamenii-corăbii

Plaja pietroasă de la Perati

Din toată călătoria lor, din toată cunoașterea împărtășită, s-au păstrat trei artefacte. Astăzi studiate pe rând, la coadă, în toate toate muzeele lumii. Au fost găsite pe rând -nu în ordinea aranjată; o ramă de ochelari, o carcasă -partea superioară, de ceas electronic și o cheie, încă nedefinită precis a cărei încuietori.

Toți cei care analizând la prima vedere obiectele pierdute, au bănuit ca fiind zestrea popoarelor mării, alții ca fiind obiectele lui Oannes, o parte din cercetători, bănuindu-l chiar pe Ulise.

„Există la începutul secolului al XVII-lea o interesantă discuție privind sursele cunoașterii. Întrebarea umaniștilor este: de unde aflăm mai multe, din cărți sau din călătorii? Erasmus sau Lipsius elaborează un răspuns ce pledează în favoarea cărților. În De Constantia, un tratat care s-a bucurat de mare succes în Anglia secolului XVII-lea, Lipsius argumentează calitatea superioară a cunoașterii obținute din cărți și pledează în favoarea unei vieți întemeiate pe lectură. Odată cu Bacon, balanța pare să se încline în favoarea studiului naturii. Așa spun, cel puțin, manualele care-l clasifică pe Bacon printre întemeietorii empirismului. În fapt, lucrurile nu stau chiar așa. Bacon însuși este destul de aproape de spiritul umanist. De pildă, într-o serie de scrisori care conțin sfaturi privind modul în care putem învăța din călătorii, scrisori trimise Ducelui de Rutland, Bacon subliniază, asemenea lui Lipsius, pericolele călătoriilor și avantajele cărților. Ecourile acestei discuții se mai aud încă la Descartes, în prima parte a Discursului asupra metodei.” *

≪Și chiar dacă acela care călătorește într-o țară străină cunoaște, de regulă, mai multe cu ochii săi decât cel care stă acasă și află despre ea din relatările călătorului, totuși ambele căi duc la constituirea unei cunoașteri comune, cu un anumit grad de certitudine pentru amândoi.≫ (Francis Bacon, Noua Atlandită, vezi *)

≪De la vârsta de zece ani tânărul Leopardi se închide în biblioteca părintească. Iese de acolo un deceniu mai târziu, cocoșat, ftizic și acrit; nu mai era decât un „sepulcru ambulant”, pe jumătate orb. Dacă Pascal lăsa moștenire posterității tulburarea confuză a Cugetărilor sale, Leopardi abandonează în mâinile noastre, cu Zibaldone, jurnalul său intelectual, fragmente dintr-o confesiune pe care ar fi vrut să o numească Enciclopedia lucrurilor inutile.

Schopenhauer, pentru care orice biografie este o patografie, prețuia mult mesajele de condoleanțe pe care Leopardi și le adresa lui însuși: „Deriziunea și mizeria existenței noastre, iată tabloul pe care-l trasează în fiecare pagină a operelor sale, și totuși cu o așa diversitate de forme și túrnuri, cu o așa bogăție de imagini că, departe de a plictisi vreodată, suscită de fiecare dată interesul și produce emoția.”

Schopenhauer insista astfel pe ceea ce este esențial la Leopardi, mai exact: că în opera de artă, chiar și neantul prinde viață. Arta nu disecă decât pentru a ne deschide inima și a o însufleți.

Leopardi distingea trei categorii de oameni. Prima, rasa oamenilor fericiți, pentru care lucrurile au mai mult spirit decât materialitatea: totul vorbește inimii și imaginației lor, ei își urmează elanurile sufletești. A doua, cortegiul oamenilor obișnuiți: în ochii lui, lucrurile au materialitate, fără a avea deloc spirit. În sfârșit, ultima categorie, cea mai funestă, acelor mai mizerabili: pentru ei, lucrurile nu au nici materialitate, nici spirit, ci sunt toate zadarnice și golite de substanță.

Leopardi își petrece sfârșitul vieții plimbându-se prin Napoli, pe versanții Vezuviului. Când îl copleșea oboseala, se instala pe terasa unei cafenele, degustând băuturi și gândindu-se că totul este nebunie pe această lume, în afară de a te abandona nebuniei... Adeseori era auzit șoptind: „Dacă aș deveni nebun în acest moment, cred că nebunia mea ar face să rămân mereu așezat, cu ochii larg deschiși, cu gura căscată, cu mâinile între genunchi, fără să râd, să plâng sau să mă mișc, dacă nu aș fi obligat, din locul unde mă aflu.” ≫**

Spre liceu (spre vârsta respectivă), în plimbările mele de la Păltiniș, o dată pe săptămână, plimbări care niciodată nu s-au intersectat cu cele ale lui Noica, eu fiind prea mic, Noica prea mare și păzit; am văzut la chioșcul din stația de autobuz o carte pe a cărei copertă era bustul unui bărbos. A doua zi, după rugăminți fierbinți am primit banii de la mama și am alergat să cumpăr unicul exemplar (aflat acolo) din Odiseea lui Homer. Am alergat de la Șanta, căci noi acolo stăteam de câteva ori pe lună, la cinci km de stațiune, prin bunăvoința șefului de Ocol Silvic.

De fiecare dată, o dată la câțiva ani, urc la Păltiniș și opresc pe stânga, mai urc puțin spre fratele Alexandru, văd crucea și mă închin lui. Poposesc în parcarea lată unde nu mai întoarce decât rar vreun microbuz și printre gratiile subțiri ale ghioșcului ruginit, ghicesc marile păcăleli ale acestui ev.

Am decis că este mai bine să călătoresc, și ar fi și mai bine dacă mi-aș cumpăra o barcă.

______________________________
* Francis Bacon, Noua Atlantida, Nemira, 2007, nota 183, pag 113,
** Roland Jaccard, Tentația nihilistă, Bastion, 2008, pag 78-79.

Anna O

http://stamps-gallery.com/Bertha-Pappenheim-stamp-10144500

     ≪În 1954, Republica Federală Germană sărbătorea memoria Berthei Pappenheim, moartă în 1936 la Frankfurt pe Main, printr-un timbru cu efigia sa. Socotită drept o figură aproape legendară în domeniul muncii sociale, Helfer der Menschheit (asistentă a umanității), ea trecuse în posteritate alături de alți filantropi celebrii ca Pestalozzi sau Käthe Kollwitz.
          În mod ciudat, aceeași Bertha Pappenheim, cu pseudonimul Anna O..., aparținea deja de mitologia psihanalizei. Îngrijită în 1880, cînd Freud era încă student la medicină, de Dr. Joseph Breuer, cazul ei a fost relatat în Études sur l'hystérie („Studii asupra isteriei”) de Breuer și Freud; acesta din urmă vedea în tratamentul Annei O... punctul de plecare al psihanalizei. Și pînă astăzi, expunerea, în forme elementare, a teoriei freundiene începe prin povestea acestei tinere căreia, sîntem asigurați, „simptomele isterice îi dispăruseră unul cîte unul pe măsură ce Breuer îi evoca circumstanțele în care apăruseră”.


          Anna O... prezenta o serie de simptome legate, pe de o parte, de raporturile foarte proaste pe care le întreținea cu mama sa și, pe de alta, de boala mortală a tatălui adorat: paralizii isterice, înțepeniri, anestezii cutanate, tulburări ale vederii, anorexie, tuse nervoasă; suferea de asemenea de halucinații înspăimîntătoare cu vedenii de șerpi și capete de morți; în afară de aceasta, cînd nu era cuprinsă de mutism se exprima într-un jargon agramatic, compus din mai multe limbi, deoarece își uitase complet limba maternă. Personalitatea sa, observa Breuer, era scindată în două: o parte „normală”, tristă și anxioasă; cealaltă „rea”, grosolană, agitată și distructivă. „În momentele de deplină luciditate, scrie acesta, se plînge că mintea îi e cuprinsă de tenebre, spunînd că nu mai putea gîndi, că devenea oarbă și surdă, că avea două „euri”, unul adevărat și celălalt, malefic, care o împingea să facă rău.”


          Spre sfîrșitul după-amiezii, intervenea ceea ce ea numea „înnorările” sale (clouds), adică o stare de somnolență în cursul căreia putea fi ușor hipnotizată. Breuer, care era socotit atunci unul dintre cei mai buni medici austrieci și pe care Freud îl considera părintele său spiritual, avea obiceiul de a o vizita în aceste momente; ea îi povestea atunci reveriile, angoasele, spaimele sale. „Ea a desemnat acest tratament, scrie Breuer, cu numele foarte adecvat și serios de talking cure (cură prin cuvînt) și cu cel umoristic de chimney sweeping (curățatul hornului). Știa că după destăinuire își pierde întreaga încăpățînare și energie.” Breuer și Freud au numit mai apoi această „poveste de eliberare” „catharsis” sau „purgarea pasiunilor”: ea deschidea drumul psihanalizei.


         De-a lungul celor optsprezece luni cît a durat tratamentul, starea ei s-a ameliorat în mod sensibil. Faptul de a avea posibilitatea să-și exprime liber sentimentele i-a fost, desigur, de mare ajutor. Dar nu este exclus, de asemena, să ne gîndim că, îndrăgostită de Breuer -ceea ce psihanaliștii ar numi astăzi un „transfer” - ea îi oferea în dar simptomele. În același timp, ideea că ceva de natura unei relații amoroase s-ar fi putut înnoda între ei era cu totul străină de Breuer. A fost necesară perspicacitatea feminină a doamnei Breuer pentru a descoperi sensul ascuns al legăturii dintre Anna O... și soțul ei. În prezența manifestărilor de gelozie ale soției, acesta din urmă a decis să pună capăt tratamentului. Or, chiar în seara care a urmat ultimei ședințe, a fost chemat urgent la familia Pappenheim. O găsi pe Anna O... în chinurile unei nașteri nervoase, care se dezvoltase lent, fără ca el să fi băgat de seamă. În fața acestei revelații, o luă la fugă și, a doua zi, părăsi Viena împreună cu soția lui, pentru a petrece la Veneția a doua lună de miere.


          După cîteva decenii, într-o epistolă către Stefan Zweig, Freud scrie în legătură cu acest episod: „În acel moment, Breuer ținea în mînă cheia care i-ar fi putut deschide „porțile Mamelor” (referire la explorarea profunzimilor extrasă din Faust), dar a abandonat-o. În ciuda marii sale înzestrări intelectuale, nu exista nimic faustic în firea lui.” ≫

Roland Jaccard, Nebunia, ed. de Vest, 1994, pag.106-109

Nu mă pot abţine - din nou Roland Jaccard

Vagabonzi

« Nu scriem cu adevărat decât pe scândura propriului sicriu. Plictisul, pentru cea mai mare parte a autorilor, constă în faptul că, din lipsă de sicriu, ei folosesc o scândură de călcat: cărţile lor sunt adevărate vopsitorii care nu servesc decât la netezirea rufelor murdare ale cititorilor, dându-le iluzia că poartă haine noi.


Cât despre cei care preferă să-şi jupoaie nuditatea, nu le mai rămâne decât să exploreze un deşert la marginile existenţei: sufletul, acest vast ţinut populat de fantome pe care doar scriitura le animă cu un surogat de viaţă. Oricare ar fi personajele pe care un scriitor le dezgroapă din ţinuturile cele mai retrase ale Eului său, el nu oferă niciodată, în definitiv, decât propria sa autobiografie. Putem afirma acest lucru şi despre filosof şi sistemele pe care le elaborează. Există oare altceva decât biografii şi autobiografii?


Autobiografia este un gen pe care ne-ar plăcea să-l rezervăm vagabonzilor. Ei sunt cei care experimentează umilinţa în fiecare zi, ca şi dezinteresul ireparabil al omului faţă de semenii săi. Să scrii fără să fi atins gradul zero al dezgustului ar trebui să fie pasibil de pedeapsa cu închisoarea. Pe un scaun electric ar trebui aşezaţi toţi cei care visează să lase o urmă, expunându-ne povestea grozăviilor pe care le-au trăit. Dacă uneori au dreptul la indulgenţa noastră, la surâsurile noastre complice, la admiraţia noastră piezişă, este pentru că au înfruntat ridicolul... Ceea ce, în final, este o formă de eroism care merită mai multe şi, bineînţeles, aplauzele unor gură-cască.  »

Roland Jaccard, Tentaţia Nihilistă, ed. Bastion 2008, pag.48-49

Roland Jaccard

« Printre măştile pe care nu le putem procura de la bazarul disperării, există una pe care şi-o dispută cunoscătorii: aceea a nevrozatului imaginar.


Spre deosebire de nevrozatul obişnuit care, asemeni unui buştean pe ocean, este "acţionat" de simptomele sale şi nu are niciun control asupra lor, nevrozatul imaginar îşi fabrică, plecând de la câteva urme ale unor traumatisme infantile şi ale câtorva reminescenţe dureroase, un simulacru de suferinţă psihică, în care va crede cu atât mai mult cu cât un profesionist în ale sănătăţii mintale îl va fi autentificat. Nevrozatul imaginar nu prezintă simptome precise, dar vorbeşte din plin despre insondabila angoasă care-l sugrumă, despre atrocele sentiment de neîmplinire care-l torturează. Pe scurt, "undeva, ceva nu-i în regulă". I se întâmplă chiar să fie patetic, căci se agaţă de embrionul lui de nevrozat ca de un colac de salvare. Ce sens, ce interes ar avea existenţa sa fără aceste savuroase dureri sufleteşti, fără aceste frământări metafizice care-i semnalează apartenenţa la aristocraţia sensibilităţii?


Caută el, oare, "să facă pe interesantul", cum susţine înţelepciunea populară? Cu siguranţă, ca oricare, dar fără să plătească preţul. El este pentru nevrozat ceea ce diletantul este pentru artist şi, când ăşi plânge soarta, i-am spune bucuroşi, dacă nu ne-ar opri tactul, că nicio depresie nu rezistă unei ore de lucru manual. Ca terapeut, i-aş cere să înceapă prin a învăţa aceste patru versuri de Alfred de Vigny:


  "Să gemi, să plângi, să te rogi este o laşitate.
   Du-ţi la bun sfârşit, zâmbind, lunga-ţi activitate
   Pe drumul pe care destinul a vrut a te-ntâlni
   Apoi, ca mine, suferă şi mori fără-a vorbi."


Dar este evident că nu în acest mod este întâmpinat de psihanalişti şi de psihoterapeuţi simpaticul nostru naufragiat. trebuie şi să-i scuzăm: piaţa nevrozei nu mai este ce era odată; oferta este mai mare decât cererea, iar pacientul este rar. Şi, apoi, psihanaliştii îi iubesc mult pe aceşti nevrozaţi imaginari: ei aparţin lumii lor şi se pliază tuturor exigenţelor lor. Nimic de temut din partea lor, nici izbucniri, nici excese, poate doar un exces de zel, mai degrabă linguşitor: ei sunt cei care asistă la seminariile analistului lor şi se grăbesc în librării, de îndată ce idolul lor publică un eseu. Îl vor comenta cu aceeaşi afectare, cu aceeaşi mină gurmandă şi complice precum imperativele acestor mistificatori ai profunzimilor, care se înghesuie în avanscenă. Nu ştim prea multe despre ce vorbesc, dar, după modul în care o fac, nu am îndrăzni să ne îndoim că ne dezvăluie viitorul în scrierile lor.
»

Roland Jaccard, Tentaţia nihilistă, Bastion, 2008, pag. 38-39.

Un veac de singurătate cu Cioran

http://www.cotidianul.ro/140176-Afacerea-caietelor-lui-Cioran-la-final

Micile excursii şcolăreşti se terminau la Curmătură, uneori chiar înainte, pe lunci înverzite presărate cu bălţi în care bivoli imenşi şedeau adânciţi, parcă la sfat. Zgomotele copiilor nu puteau să deranjeze odihna noroioasă a tăcutelor bubalus, la fel ca muştele sau ca vântul. Acesta este peisajul ce se întinde după Răşinari, spre Păltiniş, de-a lungul râului. Râu ce se va strecura mai apoi printre case,  prin centrul comunei Răşinari, luând-o mai la vale, pe sub poduri şi podeţe spre Cisnădioara. Apa, la fel ca aerul, dovedeşte nepăsarea timpului, apa asta i-a udat picioarele copilului care mai târziu va deveni adolescentul ajuns "pe culmile disperării", iar casa în care s-a născut priveşte şi acum spre ea. Locurile copilăriei lui Emil Cioran sunt şi acum neschimbate, neschimbate în felul celui care priveşte asta ca o recunoştinţă a existenţei, a fiinţei de a putea nega. Nu bucuria trăirii, a văzului, a auzului, a respiraţiei, ci cea a pipăibilului, a dovezii de necontestat a atingerii, şi o dată cu asta pornirea infinitului.

"Nu ştiu ce sens poate avea într-un spirit sceptic, pentru care lumea aceasta este o lume în care nu se rezolvă nimic, prezenţa celui mai formidabil extaz, acelui mai revelator şi mai bogat, a celui mai complex şi mai periculos, extazul rădăcinilor ultime ale existenţei. Nu câştigi în acest extaz nici un fel de certitudine explicită sau o cunoaştere definită, dar sentimentul unei participări esenţiale este atât de intens, încât debordează toate limitele şi categoriile cunoaşterii obişnuite" * , scria Emil Cioran în "Pe culmile disperării". Participarea este mai importantă decât orice, subliniază de tânăr prin extazul neobişnuit afişat; să fii prezent în această lume neobişnuită este marea capacitate ce ţi se oferă, mai departe fiecare pe cont propriu.

Un contemporan elveţian, psihologul (şi psihiatrul) Roland Jaccard scrie uimitor despre Emil Cioran:

"Filosof al sfârtecării, al tentaţiei şi al resemnării, spectator decepţionat al universului nostru, acest cimitir populat de eterni neconsolaţi. Cioran se instalează, şi el, pe teritoriul lui « la ce bun ». Idolatru al fragmentului şi al stigmatului, el jonglează cu « silogismele amărăciunii », premise ale unui eden în care îndoiala e regină.

Cioran insomniacul -continuă Roland Jaccard, vine să surprindă umanitatea în patul său şi, cu scânteile lucidităţii sale, o electrocutează pe această frumoasă adormită. Aforismele sale sunt degete îndreptate spre lumea noastră în agonie. Într-un secol limbut, care practică în exces curele de somn ideologic şi de vorbărie angoasată, Cioran face dintr-o aşchie o încărcătură de explozibil: el jură să « nu iubească decât gândirea indefinită, care nu ajunge la cuvânt, şi gândirea instantanee, care nu trăieşte decât prin cuvânt. Divagaţia şi butada ».

Paradoxul este că, la Cioran, toxinele nihilismului se dizolvă, pe neaşteptate, într-o indiferenţă superioară; ele sunt şterse de râsul celui care ştie că neantul nu este, poate, o versiune decantată a lui Dumnezeu şi că nu contează decât această stare de hoinăreală, cel mai greu de atins, care ne face să simţim fiecare experienţă ca fiind nouă. Atunci vom exclama, poate, împreună cu Cioran: « Brusc, nevoia de a arăta recunoştinţă nu numai unor fiinţe, ci şi unor obiecte, unei pietre pentru că e piatră... Cum iubim totul! S-ar zice pentru eternitate. Dintr-odată, să nu exişti pare de neconceput. Că astfel de fiori survin, pot să survină, asta arată că ultimul cuvânt nu se află, poate, în Negaţie » ". **

Citindu-l pe Emil Cioran am lăsat ca bivolii să zburde în noroaiele din periferia minţii mele, acolo unde cu ciudă se întâlnesc noaptea cele mai fericite gânduri, fără ştiinţa celorlalte, punând la cale visul. Pocnetul acestui vis în capul meu îmi aranjează repede de fapt toată creaţia, o expediază în conştient ca a doua zi să fie posibil să apar într-o piatră.

* Emil Cioran, Pe culmile disperării, Humanitas, 2008, pag.41 jos,

** Roland Jaccard, Tentaţia nihilistă, Bastion, 2008, pag.96-97.

Boabe de struguri strivite

Nimic mai plăpând, atunci când este vremea lui, când stă să cadă; bobul de strugure. Strâns între degete, miezul îşi părăseşte coaja, acum apare belit, lipsit de protecţie şi sâmburii drept ochi, inimă, plămâni sau ce vreţi, în palmă el mai respiră încă. O gelatină translucidă, cărnoasă, dă la iveală materia organică originară vinului sau celui venit mai repede: mustul. Atât, doar degetul mare apăsat şi bobul de strugure cedează; bucuros, cel care a făcut asta uită vremea când acest bob avea o culoare verde sănătoasă.

Diferit de toate acestea, omul nu are nevoie să fie strivit pentru a-şi vomita toate gândurile originare, o face singur cu candoare într-un loc ştiut de el, mai mult sau mai puţin public, mai mult sau mai puţin intim. Acolo undeva se mai află ceva, un coş, un apendice, unde alţi frustraţi ca şi el comentează, hai să numesc acest coş un coş de gunoi şi fără a jigni pe nimeni mă voi explica mai târziu.

În toată această necunoaştere umană, baltă stătută a ideilor, nefolositoare şi doar bârfitoare; coşul de gunoi devine punctul de atracţie şi de senzaţie, urmând calea pândarului, a aceluia care pândeşte, pentru a vâna sau pentru a se apăra. Cineva chiar cu bunăştiinţă şi-a sters toate comentariile, privind asta, l-am văzut ca un lucru folositor sieşi.

Cum ne apărăm? Hai să vedem ce au comentat ceilalţi.
Cum atacăm? Hai să vedem ce au comentat ceilalţi.
Lucru traductibil prin voma originară, pentru că numai aşa ne vom cunoaşte gândurile ascunse sub pietre de pavaj, (idee frumoasă, plăcută mie în care cineva scria pe blog că îşi găseşte locul între pietre, între cele din caldarâm), aceste bucăţi enorme care scrâşnind nisipul între ele nu ne lasă noaptea să dormim.

Deci hai să mai căutăm în coşul de gunoi, spionând încă o dată intelectul celuilalt.
De multe ori am constatat eroarea, plasa întinsă, peştele încurcat ca şi ideile preconcepute, tăcerea prelungită, uimirea. Asta se caută?!

"Vai ce frumos scrieţi şi ce murdar înjuraţi pe la alţii?"
"Da, d-şoară la mine este curat-murdar, dar ce căutaţi sub preş şi în coşul de gunoi, doriţi şi la baie?!"

.................................

Totul este infam, repetă Klima, acest filosof al dezgustului: "Copil, uram pe toată lumea, cea mai blândă mângâiere mă făcea să vomit..." (din Roland, Jaccard, Tentaţia nihilistă, pag. 73)