Dealul

Dealul îşi desena conturul în mintea mea ca un şiret peste o pisica culcată.
Bătea vântul şi câţiva parapantişti îşi luară avânt şi acum precum timbrele prost lipite, atârnau de un albastru mişcător.
M-am întors cu privirea spre drum şi în afara câtorva maşini parcate lăturalnic, înclinate, doar banda din mijlocul lui, continua albă.
Afară era încă frig, primăvara întârzia şi lătrăturile câinilor din depărtare întăreau senzaţia de iarnă. Acolo, vânătoarea începuse.
Prin faţa parbrizului se plimbau muşte.
M-am dat jos din maşină, am instalat trepiedul, am montat aparatul şi cablul.
Am privit din nou în jur şi-am început sa fotografiez, 10, 20 30, de imagini de înaltă rezoluţie la unghiuri diferite şi la repetiţie minimă. Când am terminat cele 360 de grade, am ridicat trepiedul ca pe-o furcă şi l-am pus pe bancheta din spate.
Acasă, am elaborat imaginile. Mai lipsesc câteva unghiuri, trebuie să mai aştept un an astronomic şi probabil ca voi termina, depinde şi de erori, dacă nu cel puţin peste înca un an. Apoi, odată simulată toată mişcarea, existenţa dealului va depinde doar de frecvenţa de hidrogen, cea care străbate universul de la inventarea primului element mendeleevian.
Senzorii plasaţi acolo pe deal şi în jurul lui vor transmite aici orice modificare, orice perpetuare nouă. Păsările vor veni şi aici, la mine în plasmă, în hologramă.
Glonţul ce va ieşi din ţeava vânatorului îl voi vedea înaintea iepurelui. Nu în cele din urmă voi şti şi de ce cad parapantiştii...