Dovada că nu trăim în lumi paralele

Astăzi, Parcul Dendrologic Bazoș, județul Timiș

Hotel Tendai - terasa cerului

„- Ce merite am dobândit răspândind Legea cea Bună?

l-a întrebat blajinul împărat Wu,

mare ocrotitor al budismului,

pe călugărul Bodhi-dharma,

fondatorul școlii zen în China.

- Nici unul, a răspuns patriarhul.

- Atunci care este primul principiu al Doctrinei sacre?

- Nici unul: nimic nu e sacru.

- Atunci de ce te-ai înfățișat în fața Noastră?

- Habar n-am!”

Nicolas Bouvier, Cronică japoneză *

          În noaptea inaugurării hotelului, oaspeții, invitații, personalul și mai ales cei care participară la proiectarea și construcția acestuia, au fost mușcați de cel mai îngrozitor ger din ultimii zeci de ani.
În mijlocul unui viscol, ce se anunțase cu câteva zile în urmă, hotelul părea inexpugnabil și totuși, odată cu orele de noapte ce treceau, câte ceva, ici colo, începea să se dea de-a dura. Cuprins de-un tremur, aveam impresia că mă aflu pe un imens cargobot în mijlocul unui ocean înghețat, de parcă lucru acesta nu s-ar mai fi întâmplat.

          Sala de primire, de la parter, deveni repede un patinoar. Ușa de la intrare a trebuit în final baricadată, căci nu se mai putea închide normal. Lucrul acesta s-a întâmplat în urma nenumăratelor ieșiri și intrări, fiecare nebăgând de seamă stratul de gheață ce creștea pe balamale și în jurul ușii.

          „Cu un gest spaniol, păunul își deschide evantaiul.” **

          Dar vântul, oricât de jalnic suna, sunetul muzicii reușea să-l acopere și petrecerea începu chiar mai devreme. Singurii care n-au răspuns chemării erau fochiștii ce aveau grijă de cazanele de termoficare de la subsol. Când am văzut grozăvia cu care se confruntau, am realizat pe ce bombă dansam.
          Toate scuzele și bâlbâielile organizatorilor se estompau în fața belșugului de băutură, a mâncării mai puțin. Dar cui îi ardea de mâncare atunci când focul iscat dinăuntru te purta prin tot hotelul asemeni valului pe care nici o insulă nu-l oprește.
          M-am aflat din întâmplare în sânul acestor evenimente, iar povestea mea va fi trunchiată și repezită, lungul șir de întâmplări ar fi infinit de povestit. Noaptea devenea nesfârșită.

          „Cu un gest spaniol, păunul își deschide evantaiul.
          Iese din teatru cu privirea lui crudă...”

          Acum privind în urmă, nu reușesc să prind acel extaz, acea stare pe care nu numai eu am găsit-o sau nu numai mie mi-a fost dăruită.
          Primul accident s-a întâmplat cu liftul. Camera liftului -în care avem motorul principal, scripeții și frânele de tambur, a înghețat, vântul a spart geamurile mici -niște ochiuri de lumină, a spulberat orice obiect aparent și a introdus zăpada. Astfel, câțiva oameni, câteva perechi au rămas blocate între etaje. Au supraviețuit multe ore numai datorită faptului că hornul liftului era paralel cu hornurile de evacuare ce porneau din subsol și care asigurau tirajul pentru centrala termică.
          Când s-a reușit să se deschidă ușile, alarma abia s-a auzit, nimeni nu mai era în cabina liftului. Unul dintre directorii hotelului și-a luat promisiunea că până dimineață îi va găsi pe cei care au luat liftul ultima oară. De atunci liftul nu a mai fost folosit. Scările.
          Cel care a proiectat scările și cu care m-am întreținut îndelung la un pahar de vin fiert (sau poate mai multe), mi-a explicat că le-a conceput astfel încât ele să fie urcate ușor cu clăparii de schi, în cazul în care liftul suferea reparații. În schimb așa, scările, având înălțimea mică-ntre trepte (și distanța mare) obosea repede orice om încălțat normal. Oricum, dintr-o dată, casa scărilor a deveni un loc de întâlnire, unde, între etaje, în punctele de belvedere, se trăgeau lungi partide de amor. Afară frigul mistuitor, la zece milimetri focul arzător. Am văzut palmele lipite de geamul securizat în interior și umbra ce se forma în jurul lor, privirea lacomă din exterior.
          Următorul accident a avut loc undeva la mezanin, unde presiunea prea mare a apei calde din bucătărie a spart una din țevile ce treceau prin zid. Cei de jos au explicat faptul că nu s-a reușit o echilibrare termică a apei ce trebuia să ducă spre calorifere cu apa menajeră, având în vedere frigul de afară. Cert este că am rămas fără apă caldă. Accesul la dușuri este interzis.
          Al treilea accident și ultimul pomenit, a avut loc în afara hotelului, undeva în vale, lucrul acesta l-am aflat prin telefon; a căzut rețeaua electrică, undeva pe versantul sudic, pe drumul de acces, un stâlp a căzut. Firele nu s-ar fi rupt, dar în căderea sa, stâlpul a antrenat și câțiva brazi cu care împreună s-au mototolit la vale înfășurându-se în cupru.
          Grupul electrogen a fost pornit, dar pentru economie, vom merge cu lumini puține, pentru ca muzica să se audă în tot hotelul. Această hotărâre a fost primită cu aplauze și strigăte de bucurie. Dezmățul abia acum poate să înceapă.

          „Cu un gest spaniol, păunul își deschide evantaiul.
          Iese din teatru cu privirea lui crudă,
             figura compusă din smalțuri, zgarda de câine, ...”

          Am privit tot timpul lumina ca fiind ceea ce pacea și liniștea trebuie să domine, să unească, să desăvârșească. Ori acum în întuneric, în ritmul unei muzici din ce în ce mai domoale, am regăsit liniștea unei zile mari pline de soare pe o plajă largă, nisipoasă, lipsită de animație, de oameni, de zgomot. Marea plată, asemeni unui scut lăsat pe câmpul de bătălie, reușea să adoarmă orice nor la periferia ei. Liniștea se instaură și datorită orelor înaintate în noapte, ore pe care acum nu le mai puteai ghici, pentru că erau ori foarte mari, ori foarte mici, am colindat etajele sonore datorită muzicii, care prin difuzoarele aflate în preajma liftului, reușeau să sonorizeze tot nivelul.
          Pe scări m-am întâlnit cu o necunoscută care încerca să coboare cu pași mai mărunți decât treptele, avea în mersul ei, umbra unui dans necunoscut. Am ocolit-o repede și-am urcat mai sus. În dreptul ușii următorului etaj, pe coridor, cineva citea la lumina unei lanterne, în spatele ei, am citit în gând odată cu ea:

„...Poate fiindcă dorea să descopere țara strămoșilor săi, și mai ales fiindcă auzise vorbindu-se de o nouă școală budistă apărută în China: cea a Terasei cerului (Tiantai în chineză, Tendai în japoneză). Maeștrii acestei învățături susțineau „contrar a ceea ce se spunea la Nara de peste o sută de ani - că fiecare ființă, chiar și neînsuflețită, poartă în ea natura lui Buddha, adică posedă o șansă, fie ea infimă, de-a ajunge într-o bună zi la Iluminație sau, pentru a folosi termenii care nu mai erau filosofici, ci religioși, de care se foloseau cu plăcere călugării extrem orientali, de a-și obține mântuirea.” ***

          Era o doamnă, impecabil îmbrăcată, care afișa o totală indiferență citind în holul întunecat. În fotoliul larg, având o masă rotundă foarte aproape, unde în mijlocul ei o lumânare reușea să trezească umbre largi pe pereții înconjurători, doamna nici nu băgă de seamă când am stat și am trecut pe lângă ea.

          „Cu un gest spaniol, păunul își deschide evantaiul. 
           Iese din teatru cu privirea lui crudă,
           figura compusă din smalțuri, zgarda de câine, corsajul de smaralde,
           egreta din vârful capului.”

          Am găsit ușor camera și fără să vreau mi-am întors privirea la doamna ce stătea impasibilă la începutul holului, părea de ceară, imobilă, în lumina lumânării, apoi am intrat. O căldură umedă, stătută, îmi invadă nările. Odată cu băutura din capul meu, se instală și vertijul, m-am întins în pat. Nu știu cât am dormit, m-a trezit un zgomot metalic, o lovitură casantă. Oglinda din baie se sparse, am auzit-o mai apoi, un ciob ajunse în hol și se uita la mine, clipea la mine. Muzica se auzea din nou, dar nu cred că se oprise, numai acum o sesizam, era ceva tânguitor și brusc mi-am amintit de Orfeu. Am ieșit repede pe coridor, doamna era tot acolo, m-am proptit în spatele ei și-am citit din nou:

          „În ajunul spectacolului, Marcel Herrand a vrut să repetăm piesa. Au venit toți la mine, în strada d'Anjou, și am repetat în vestibul. Herrand tocmai terminase de spus: „Cu aceste mănuși vei trece prin oglinzi ca prin apă”, când am auzit, venind dinspre fundul apartamentului, o pocnitură urmată de un zgomot infernal. Din oglinda înaltă aflată într-o toaletă nu mai rămăsese decât rama. Oglinda zăcea pe podea, pulverizată în mii de fărâme.” *V

          Am fugit din nou spre camera mea de hotel și-am intrat repede spre baie, un glas mă opri. Îmi spunea să am grijă pe un calc. Avea dreptate. Când m-am uitat pe jos, în jurul meu, împrejurul meu, largi curbe greblate de nisip dezvoltau un spațiu plan, în care ici colo vedeam câte-o piatră mai mare sau mai mică. Glasul îmi porunci din nou să stau pe loc și eu stăteam, nu mă mișcam de pe piatra mea. La o distanță apreciabilă pentru a recunoaște fața unui om, un japonez îmi făcea semne disperate cu un băț. A înțeles că nu mă voi mișca de acolo. „Cum am ajuns aici?” l-am întrebat. A înțeles din nou și mi-a spus -căci mi-am dat seama că el vorbea, că din greșeală. Dar că lucrurile acestea se vor repara, dar că trebuie să stau acolo.

          Mi-am amintit că în fuga mea, iar mi-am întors privirea în spate și ceea ce ar fi trebuit atunci să mă avertizeze -fiind prea preocupat cu fuga, era lumânarea care era la fel de înaltă ca prima dată. Hopa! Sunt din nou în cameră, oglinda este la locul ei, doamna cititoare nu. Holul este pustiu, cobor treptele și dau de tânăra care exersează pași de dans între etaje. Aș vrea să o întreb ceva, dar nu mă bagă în seamă, așa că abandonez ideea și mă dau la vale, după încă un etaj, dau tot de ea, era chiar să dau bine peste ea. Sunt atent ce face, cred că cântă de fapt, utilizând treptele drept clape de pian. „Ce faci aici?” Se oprește, mă privește și-mi spune: „Exersez!”
          Pentru a nu mă mai întâlni cu ea, ies în primul hol pentru a coborî pe celelalte scări aflate la capătul din dreapta al coridorului. Aici nu-i liniște, cupluri stau agățate de uși, voci stridente și râsete vin din camere, măcar este la fel de întuneric. Mă feresc de câteva persoane și ajung dincolo. Scările acestea sunt parte din zidul vestic al hotelului și aici este foarte frig. Sunt învelite doar cu niște geamuri. Mă uit prin ele și văd stelele. Vântul a încetat, s-a instalat gerul. Cred că este foarte frig afară, căci aici treptele sunt înghețate și alunecoase. Sigur că am alunecat și eu. Abia m-am ținut de balustradă și totuși am luat-o la vale. Nici nu mai țin minte dacă eram beat -din cauza asta oi fi căzut, sau cel care proiectase scările s-a jucat puțin cu geometria. Cădeam spre capul scărilor, de fapt urcam împins parcă de-o forță nevăzută. Am gândit imediat că cineva nu mă lasă să cobor. Repede m-am agățat de ușă și-am pătruns în hol. Eram înapoi. Vedeam bine mijlocul holului; doamna era la locul ei, la fel și lumânarea. Probabil că datorită acelei lumânări țepene mi-am dat seama de locul unde mă aflu. Mă tenta să văd ce mai citește doamna, dar mă tenta să văd ce este în camera mea. Așa că fiind aceasta mai aproape, am intrat. Un glas mi-a spus din nou să am grijă pe unde calc. Am închis ochii și mă așteptam din nou să văd acel soare japonez, acel nisip japonez și acel călugăr japonez. Un tip mi-a băgat lanterna în ochi și mi-a zis că voi plăti oglinda. M-am enervat și l-am luat de mână dorind să-l pun să citească și el ceva, dar în fața liftului nu mai era nimeni. L-am târât pe scări pentru a-l izbi de tânăra dansatoare, ne-am trezit la parter, în mijlocul unui dezmăț total. Am fost controlat și mi-au luat sticla din buzunar.

          „Cu un gest spaniol, păunul își deschide evantaiul. 
           Iese din teatru cu privirea lui crudă,
           figura compusă din smalțuri, zgarda de câine, corsajul de smaralde,
           egreta din vârful capului.
           Trena lui regală târâie după ea ochii mulțimii cu gura căscată.”

         Este adevărat că devenisem caraghios. Electricianul -tipul cu lanterna, povestea acum ce-i povestisem eu pe hol și pe scări. Este adevărat că ne oprisem chiar vreo zece minute pentru a-l face să înțeleagă că ce spun eu este adevărat. Lumea râdea de se prăpădea.

         Mi-am pus un pahar cu apă și-am plecat din nou spre scări. Un prieten chiar mi-a făcut cu ochiul, mi-a arătat degetul mare, este OK!
         Dimineața când m-am trezit, căldura nu mai mergea, avusese loc o explozie jos la cazane, erau și victime, nu mai știu dacă murise cineva. Directorul hotelului povestise mai târziu că unul din fochiști delira și povestea despre cum el ara nisipul cu o greblă sub un soare orbitor și că explozia nu a fost atât de mare datorită faptului că cel care a stat acolo unde trebuia nu s-a mișcat.

         Hotelul s-a închis în anul care a urmat, costurile erau mari și reparațiile ce trebuia făcute vara întreceau orice așteptări, dar mai rămâne doar un lucru de povestit. Întors acasă în acea zi, am constatat că aveam nisip alb, cel mai alb nisip din lume, în încălțări.

          „Cu un gest spaniol, păunul își deschide evantaiul. 
           Iese din teatru cu privirea lui crudă,
           figura compusă din smalțuri, zgarda de câine, corsajul de smaralde,
           egreta din vârful capului.
           Trena lui regală târâie după ea ochii mulțimii cu gura căscată.
           Pe ultima treaptă, se apleacă și-și cheamă țanțos șoferul”


Koan clasic:
„Care e sunetul unei mâini care aplaudă singură?” V
_______________________

* Nicolas Bouvier, Cronică japoneză, Humanitas, 2006, pag.121;
** Jean Cocteau, Jurnalul unei dezintoxicări, Grup editorial art, 2007, pag.123;
*** Danielle Elisseeff, Istoria Japoniei, Lucman, pag.63-64;
*V Jean Cocteau, Jurnalul unei dezintoxicări, Grup editorial art, 2007, pag.33;
V Nicolas Bouvier, Cronică japoneză, Humanitas, 2006, pag.125.

Trei propuneri pentru construcția ce va urma

Zuihitsu - însemnări răzlețe, Makura no Sōshi, doamna Sei Shonagon

≪O altă scriitoare, Sei Shonagon, contemporană autoarei „Romanului lui Genji”, a inaugurat un gen literar, tipic japonez, al „însemnărilor răzlețe” (zuihitsu). Opera sa Makura no Sōshi (Însemnări de căpătîi - în traducere românească) este o culegere de observații, fapte, notații, descrieri, instantanee, reflecții pe marginea temelor cele mai diverse.

Dar această materie atît de disparată revelează un spirit ironic, volubil, caustic; o personalitate lipsită de prejudecăți, dotată cu un ascuțit spirit de observație și cu delicat simț al naturii, foarte inteligentă și cultivată, fără nici o indulgență față de prostie și de ridicol, spirituală și uneori aproape cinică, -dar și de o rară gingășie în reacțiile sale în fața copiilor, a florilor și a animalelor. În ansamblu, Makura no Sōshi a rămas prin aceste calități un prețios document de epocă, totodată constituind și o lectură agreabilă care i-a asigurat marea popularitate.≫

 Ovidiu Drîmba, Istoria culturii și civilizației, Vol. I, Ed. Științifică și enciclopedică, 1984, pag.412.

Despre acoperișuri și răsucirile lor

Paradoxuri spațiale de Alexandru A. Boiu

       ≪Nu credem că exagerăm cînd afirmăm că la baza majorității romanelor și povestirilor S.F. energizate prin utilizarea paradoxurilor spațiale stau o seamă de idei și noțiuni preluate din geometria neeuclidiană (F. Gauss, N. Lobacevski, J. Bolyai, B. Riemann), tipologie (W. Leibniz, A. Cayley, J. Listing și A. Möbius), dar și din teoria relativității (H. Minkowski, A. Einstein) sau cosmologic (K. Gödel, J. merleau Ponty, G. Gamow).

       Încă A. Bierce (1842-1914) într-una din povestirile sale „Dispariții misterioase”, narează dispariția intempestivă și ireversibilă a unui tînăr în golurile unui spațiu căreia noua geometrie - cum vom vedea mai departe - i-a distrus coerența. Printre speculațiile legate de acest eveniment, unul din personajele povestirii citează și ipoteza matematicienilor care „(...) susțin existența reală a unui așa-numit spațiu neeuclidian - adică un spațiu avînd și alte dimensiuni, pe lîngă lungime, lățime și înălțime - în care ar fi posibil să înnozi o frînghie fără capăt sau să întorci o minge pe dos, fără o soluție de continuitate, mai simplu spus, fără s-o spargă”.

       Scriitorul-matematician (sau invers) Lewis Caroll (alias Ch. Dodgson, profesor la Univ. din Oxford), autor al cărții „Peripețiile Alisei în țara minunilor” din care fraze profetice sînt nu o dată citate drept motto prin tratate docte de fizico-matematică, avea o fantezie debordantă.

       În cartea sa „Silvia și Bruno” este descrisă, printre altele, vizita făcută de un grup de musafiri unui profesor german care le prezintă un curios inel de hîrtie format dintr-o fîșie răsucită o dată, căreia i se lipesc capetele. În continuare profesorul se apucă să demonstreze strînsa legătură dintre banda lui Möbius și o lată remarcabilă curiozitate topologică, planul proiectiv: o suprafață cu o singură față și fără nici o muchie. Mai întîi, îi cere Lady-ei Muriel trei batiste. Două dintre ele sînt puse una peste alta și ținute de cele două colțuri de sus. Marginile de sus sunt cusute împreună, apoi uneia dintre batiste i se dă o jumătate de răsucire, după care se cos și marginile de jos. Rezultatul este desigur o suprafață Möbius, cu o singură muchie care constă din cele patru muchii ale batistelor.
       Batista a treia are și ea patru muchii, care formează o buclă închisă. Dacă aceste 4 muchii sînt acum cusute cu cele 4 muchii ale benzii Möbius, rezultatul - explică profesorul - va fi o suprafață închisă și fără muchii, asemănătoare sferei, cu excepția faptului că are o singură parte.

       „- Înțeleg! întrerupse entuziasta Lady Muriel. Suprafața ei externă se va continua cu cea internă. Dar cere timp. O s-o cos după cină. Dar spuneți-mi, domnule profesor, de ce numiți asta Punga Norocosului?
       Profesorul zîmbi înțelegător.
       - Dar nu vezi, draga mea? Ceea ce este în pungă este și în afara ei, iar ceea ce este în afară, este și înăuntru. Așa că în ea poți strînge toate bogățiile pămîntului.”

       Pentru a ilustra această temă cu largi rezonanțe vom mai analiza încă două povestiri deosebit de semnificative.
       Prima, semnată de celebrul fizician G. Gamow (laureat al premiului de poularizarea științelor „Kalinga” 1956) intitulată „Cu inima în partea opusă” a fost dedicată sărbătoriirii celei de a 70-a aniversări a lui N. Bohr (premiu Nobel, fizică, 1922) în timp ce cea de a doua, scrisă de un alt renumit matematician, M. Gardner, poartă numele de „Profesorul fără nici o parte”.

       Să reliefăm cîteva aspecte ale povestirii lui Gamow. Este vorba în principal despre Stan Situs (doctor în matematici) care intenționează să ceară mîna d-rei Vera Sapognicov (studentă) fiica unui mare fabricant de încălțăminte, rămas insensibil la insistențele tînărului pretendent. Surprindem o discuție între cei doi tineri:
       „- Privește, spuse el și tăie o fîșie lată de vreo 3 cm. Întoarse un capăt al ei și lipi cele două capete, formînd un cerc de hîrtie, răsucit.
       Vera privi hîrtia, apoi spre omul pe care-l iubea.
       - Cu asta îți cîștigi existența? întrebă ea.
       - Iată, și Stan întinse foarfecele. Taie toată banda, urmînd linia ei de mijloc, să vedem ce obții.”

       După ce Vera se conformă și se apucă să taie de-a lungul fîșiei de hîrtie, ajungînd la punctul de unde pornise se auzi un strigăt de uimire. Căci, nu apăreau două cercuri - cum se așteptase - ci unul singur de două ori mai lung, dar pe jumătate de lat. Stan îi explică faptul că este vorba despre „banda lui Möbius” (matematician și astronom german din sec. XIX), care are unele proprietăți foarte ciudate, mai importantă fiind aceea că, dacă o figură ar aluneca pe bandă, ea s-ar transforma în propria imagine văzută în oglindă ori de câte face un ocol complet al fîșiei (partea „stîngă” devine „dreaptă” și invers)
       Situs, tocmai reușise să demonstreze (!) că această proprietate poate fi extinsă și pentru spațiul 3-dimensional sau chiar n-dimensional, iar după calculele sale, o asemenea torsiune Möbius putea fi provocată de anomaliile gravitaționale observate în unele regiuni ale Pămîntului (de exemplu, în regiunile neexplorate ale cursului superior al Amazonului, unde se întîlnesc și melci cu cochiliile răsucite unele spre dreapta, altele spre stînga).

       Spirit inventiv, Situs se gîndește că ar putea folosi această șansă pentru a-l determina pe bătrînul fabricant să conceadă în a-și da consimțămîntul pentru căsătoria fiicei sale.
       De aceea, el îi propune fabricantul un proiect prin care acesta să producă în fabrica sa doar pantofi pentru piciorul drept, realizînd astfel o mare economie de mașini precum și o „identitate” perfectă a tuturor pantofilor. Dar pentru aceasta era necesar ca în o a doua etapă, jumătate din pantofi să fie transformați în pantofi pentru piciorul stîng printr-o „transformare Möbius”.
       Arătîndu-se încîntat de idee, fabricantul propune un contract de asociere cu tînărul matematician, urmînd să aștepte validarea ipotezei.
       Și iată-l pe Stan, înarmat cu o ladă de pantofi de diferite modele, pe picior drept, pornind în expediție pe fluviul Amazonului pentru a-și verifica ipoteza.
       Înfruntînd numeroase servituți și piedici la tot pasul, Stan reușește să treacă prin „miraculosul” punct de torsiune. Dar stupoare!
       Încercînd pantofii pe picior nu constată nici o modificare. Furios, aruncă toți pantofii în fluviu, drept hrană aligatorilor și porni necăjit spre casă. Este întîmpinat de Vera și tatăl ei, care așteaptă nerăbdători rezultatul. Stan recunoaște eșecul întreprinderii sale.
       Când oferi fabricantului contractul înapoi, acesta constată cu surprindere că nu putea fi citit, deoarece scrisul era inversat ca cel reflectat „printr-o oglindă”.
       Într-o clipă Stan găsi explicația. Și pantofii suferiseră transformarea, dar odată cu ei și piciorul său drept se transformase în piciorul stîng și probînd pantofii nu a putut constata nici o schimbare. Ba mai mult, în curînd avea să constate că și inima sa bătea în dreapta (lucru confirmat, de altfel și de o radiografie). Cu toate aceste dovezi, Stan reuși să-l convingă pe bătrînul fabricant de adevărul ipotezei sale, fapt ce l-a determinat pe acesta să-i dea consimțămîntul pentru căsătorie.

       Și totuși necazurile nu încetară. După cîteva zile constată, aparent fără motiv, că starea sănătății sale se înrăutățea, mai ales sub aspectul stării de alimentare.
       Chemat la consultație un renumit dietetician constată că hrana pe care o mînca nu era digerată, pentru faptul că enzimele sale digestive se transformaseră din varietatea levogire în dextrogire, fiind incapabile de a mai asimila orice proteină din alimente, care toate posedă simetria levo...
       Dar Stan se resemnă imediat, comandînd pentru început o porție dublă de penicilină au gratin, urmînd ca pe viitor socrul său să subvenționeze un laborator special de biochimie care să sintetizeze varietatea „dextro” a proteinelor din alimentele obișnuite. (Ne întrebăm de ce nu a ales soluția revenirii la simetria inițială printr-o nouă călătorie pe Amazon, fapt ce i-ar fi simplificat în continuare viața).

       Pretextul celei de a doua povestiri „Profesorul fără nici o parte” de M. Gardener este mai simplu.
       Invitatul de onoare al societății „Möbius” din Chicago, matematicianul Slapenarski prezintă auditoriului o descoperire senzațională pe care o apreciază drept „suprafață fără nici o parte” care depășea în senzație banda lui Möbius, supranumită și „suprafața cu o singură parte”.
       La sfîrșitul conferinței, ca urmare a unei altercații cu unul din rivalii săi, Slapernaski îl doboară cu un pumn, îl răsucește legîndu-i mîinile și picioarele într-un nod fantastic, după care în urma unui zgomot asurzitor acesta dispare... în spațiul n-dimensional (n=5).
       Simțindu-se vinovat de această faptă se duce să-l „caute”, înnodîndu-și părțile propriului corp în niște combinații în urma cărora reușește să dispară și el.
       După un timp relativ scurt, ambii reușesc să revină în spațiul 3-dimensional, avînd noroc - după spusele lui Slapernaski - că la ultima operație de răsucire puseseră mîna stîngă peste cea dreaptă.

       „- Și dacă le-ați fi pus altfel, ce s-ar fi întîmplat, l-a întrebat un martor ocular.
       Slapernaski se înfioră.
       - Ne-am fi întors pe dos”.
≫

Alexandru A. Boiu, Chei pentru Univers, Ed. Litera, 1984, pag.89-93 .

P.S. Abia acum ne apucăm de construcția hotelului unde Sei Shonagon o va căuta pe tânara de gheață ce privește înapoi focul!

Cunoștința cu gheața.

          
       ≪Ţiganul îl învălui cu privirea lui spălăcită înainte de a se pierde într-o băltoacă de păcură fumegândă şi puturoasă deasupra căreia continuau să plutească ecourile răspunsului său:

„Melchiade a murit”.

Sub lovitura acestei veşti, José Arcadio Buendía rămase ca împietrit, încercând să-şi stăpânească durerea pe care o resimţea, până când oamenii strânşi acolo se risipiră chemaţi de alte spectacole şi până ce băltoaca armeanului taciturn se evaporă complet. Mai târziu, alţi ţigani îi confirmară că Melchiade pierise într-adevăr de friguri, în dunele de la Singapur, şi că trupul lui fusese aruncat în marea lavei în locul unde era mai adâncă. Cât despre copii, lor nu le păsa de această veste. Îşi băgaseră în cap că tatăl lor îi va duce să vadă invenţia minunată a învăţaţilor din Memfis, anunţată la intrarea unui cort care, după aceleaşi spuse, ar fi aparţinut regelui Solomon.

Stăruiră atât de mult încât José Arcadio Buendía plăti cei treizeci de reali şi-i conduse până în mijlocul cortului unde stătea un uriaş cu pieptul păros şi cu craniul ras, cu un inel de aramă trecut prin nas şi cu lanţ greu la glezne, pus să păzească un sipet pirateresc. În clipa în care uriaşul ridică capul, din sipet răbufni un suflu îngheţat. În interior nu se vedea decât un enorm bloc transparent, închizând o mulţime nesfârşită de ace peste care ţâşneau în steluţe multicolore pâlpâirile amurgului. Deconcertat, fără să uite totuşi că băieţii aşteptau din partea lui o explicaţie pe loc, José Arcadio Buendía îndrăzni să emită una: 
       Acesta este cel mai mare diamant din lume.
       — Nu, corectă ţiganul. Este gheaţă.

Fără să înţeleagă, José Arcadio Buendía îşi întinse mâna spre bloc, însă uriaşul îi opri gestul.
       „Încă cinci reali pentru a-l atinge”, îi spuse el.
José Arcadio Buendía plăti şi apoi putu pune mâna pe gheaţă, ţinând-o acolo câteva minute, cu inima săltând de bucurie şi totodată de teamă la contactul cu misterul. Neştiind ce să spună, mai plăti încă zece reali pentru a permite copiilor să cunoască această experienţă miraculoasă. Micul José Arcadio refuză să o atingă. Aureliano, dimpotrivă, făcu un pas înainte, puse mâna pe ea, dar şi-o retrase îndată:
       „Frige”, strigă el înspăimântat.
Însă tatăl său nu-i dădu nici o atenţie. Extaziat în faţa acestei minuni autentice, îşi permise să uite pentru o clipă insuccesul întreprinderilor sale delirante şi de cadavrul lui Melchiade dat pradă calmarilor. Mai plăti încă cinci reali şi, punând mâna pe blocul de gheaţă, aşa cum jură un martor pe evanghelie, strigă:
       — Iată marea invenţie a epocii noastre.≫

Gabriel García Márquez, Un veac de singurătate, Rao, 1995, pag.20-21

Prin surprindere

Marele Grădinar a fost luat prin surprindere.
Deja s-au ridicat voci împotriva lui și dând din colț în colț, îmbrâncit din cot în cot a ajuns în fața împăratului. Un paj, a adus o tavă de argint pe care, puse una peste alta, erau trei imagini vorbitor-cântătoare.

Când împăratul a luat prima imagine în mână, un murmur slab inundă sala.
O respirație grea, astupată, încercă să spună ceva.
Mâna împăratului tremură.
Când a luat cea de-a doua imagine, lucrurile s-au petrecut la fel și zgomotul unei atingeri traversă auzul celor prezenți.

La cea de-a treia imagine, se auzi clar, vocea tandră a florii:
„Norii sunt de vină!”
Se auzi apoi un cântec de leagăn.

Ultimul discurs al împăratului

...și-atunci de groaza acelor apariții cerești, împăratul chemă curtea la adunare și magii la întrebare...

Nu existau nori, n-au existat niciodată. N-a existat nici apă venită din ceruri, n-a existat nici ploaie.
Lumea de care povestim, trăia imaculat într-un cer senin sub un soare blând.
Vestea că s-ar schimba ceva venea dintr-un trecut îndepărtat și acum, sigur uitat.
Nimeni nu a crezut că cerul se va schimba și apariția acestor răsuflări de-a dreptul diabolice vor băga groaza în acest poporul naiv, călăuzit de-un împărat la fel de naiv.
Pictorul curții a desenat cu luare aminte aceste înfățișări celeste, iar magii, reuniți într-o ședință secretă au dat primele semne de interpretare și toate aglomerările ce abureau cerul au căpătat sens în înțelegerea lor. Mai rămânea medusa. Acel obiect tentacular ce părea că zvâcnește amplu spre neant.

Împăratul citi în fața adunării toate semnele ivite de sub interpretarea magilor.
- Și medusa? Unde-i medusa?
- Ce mesusă? întrebară magii.
- Aia ce se zvârcolea pe cer, ce dădea din tentacule...
- Mărite împărat, mărite, începură magii, noi n-am văzut nici o medusă. Sigur poate, de dimineață v-ați amintit de ea ca dintr-un vis.

- Să vină pictorul, strigă împăratul.
Curtea forfotea, afară străjerii abia potoleau lumea strânsă în jurul castelului.
- Să vină pictorul cu picturile, reluă împăratul.

- Vedeți, spuseră magii în cor, nu-i nici o medusă?
- Unde-i medusa, pictor ratat ce ești, întrebă strigat împăratul.
- Am desenat totul, aici este tot cerul, nu știu despre ce vorbiți, mărite împărat...
- Medusa, nimeni n-a văzut medusa? întrebă împăratul adunarea nobililor.
Adunarea ridică din umeri, un murmur neliniștit o traversă asemeni unui cârlig.
- Așadar, dragi slujbași, nimeni nu a văzut nici o medusă!?
- Nuuu, ridicară la rândul lor magii din umeri.
- Bineee, spuneți poporului că nu s-a văzut nici o medusă! Este totul în ordine.

Afară, după trompete, un crainic citi ultimul discurs al împăratului:
„...bla bla bla, bla, bla bla, nu s-a văzut nici o medusă, bla!”

Poporul tresăltă prima dată, apoi de bucurie își aruncară pe deasupra capetelor tot ceea ce le venea la îndemână. Au existat câteva capete sparte, nu s-au aruncat numai pălării în aer. Poporul era fericit și a plecat fiecare la casele lor cântând despre înțelepciunea împăratului.

Seara, când noaptea smolea acoperișurile, un zgomot îl făcu pe împărat să clipească.
Începu ploaia.
Un fulger traversă prin lumina sa toate ferestrele din nordul castelului.
Urmă bubuitura.