Împotriva tuturor

Fundalul de zambile

Al treilea steag

În timpul asediului, pe câmpul de luptă, în fața cetății, în lupta cu umbra, a apărut al treilea steag.
Frontul a rămas același, Regina în fața cetății, mai jos bătălia.
Nu în față, ci lateral era bătălia.
Cetatea trăia în întuneric. Atunci când se aprindea lumina, se simțea o agitație, începea o luptă cu umbrele, cu cele ce ființau în lumină alături de locuitorii cetății.

Cum să fie acesta un lucru bun când noi suntem obișnuiți să fim singuri? spunea Regina celor din regatul ei. Așadar începea o nouă luptă: cu umbra, cu steagul ei.

Nimeni nu avea cum să-și dea seama că odată aprins alt bec, altă umbră se va ivi peste regatul de nepătruns al Reginei. Atunci când s-a întâmplat, haosul a cuprins cetatea. Toți s-au strâns și repede au reinterpretat umbra. Astfel s-a născut pluralul: umbre. Astfel s-a născut pluralul.

Locuitorii, în urma unei bătălii în care umbra a fost alungată - s-a stins lumina, au petrecut o noapte întreagă în a elabora pluralul - a doua umbră. Așa și-au dat seama că nu sunt singuri, că pot exista și în_ființa laolaltă. Așadar ființa s-a întregit, se pare că înseamnă mult mai mult decât egoismul singular și războinic. Ființa înseamna al treilea steag.

Igor Stravinsky - An Unlikely Spy

http://dustanddrag.tumblr.com/post/2852372149/pablo-picassos-portrait-of-igor-stravinsky-1920

In 1917, Stravinsky met the great artist Pablo Picasso in Italy.
They had a lot in common in that they both viewed the act of creating something as a problem to be solved!
Picasso did a drawing of Stravinsky.
It was in his luggage when he returned to Switzerland.
The customs officials, who could not have known much about art, interrogated the composer.

The exchange went something like this:
“What is this sketch?”
“My portrait drawn by Picasso.”
“Nonsense. It must be a plan.”
“Yes – the plan of my face.”

However, the customs officials remained unconvinced.
With World War I raging, they thought it was a secret plan of military importance and confiscated it.
It was necessary for Stravinsky’s friends at the British Embassy to intervene and retrieve it for him. 

source:
http://www.artsalive.ca/pdf/mus/stravinsky_all_e.pdf

Și pentru că Stravinsky și Cocteau au fost bun prieteni, cel din urmă a găsit de cuviință să-l imortalizeze pe primul altfel:

http://qcpages.qc.cuny.edu/hhowe/music784/images/Stravinsky04.jpg

Ăsta da plan!

Picasso a revenit și el:

http://qcpages.qc.cuny.edu/hhowe/music784/images/Stravinsky05.jpg

În afară de

În afară de copilul nou-născut,
În afară de ciuta ce privește cu ochi umezi orizontul,
În afară de beluga ce trântește cu nasul valul,
În afară de morunul perlat ce plimbă nămolul,
În afară de libelula ce oprește zborul;
Și...

În afară de melcul și salamandra ce-și prelinge calea,
În afară de râma și cârtița ce-și sapă drumul,
În afară de apa ce-și caută valea
Și în afară de cei ce privesc pământul:

Rămâne zgomotul pe care fiecare reușește să-l facă;
Rămâne planta ce-și privește remușcarea;
Rămâne floarea ce n-a reușit să tacă;
Rămâne în final vântul și ploaia,
                 și cei ce au mușcat căderea.

Dar nimeni nu ne-a spus că toate astea,
Fac oprobriul apei, vântului și mișcării.
Nimeni nu ne-a spus că verdele căii,
Este lumina de cleștar a văii.

Reconstrucție - restaurare

Parthenon, Akropolis, Athina, aug.2012 - fibre sensors

Dr. G. Papathanassopoulos -arheolog, fost director al Akropolis (sitului arheologic Acropole)

≪Parthenonul

În antichitate, trei temple au fost închinate cultului zeiței Athina Parthenos, acestea s-au succedat fiecare în exact același loc, unul după altul. Impozantul și magnificul Parthenon (Parthenon III), este de la mijlocul secolului V î.H. până astăzi. Amintirea celor de dinaintea lui, Parthenon I și II sunt evidențiate în inscripțiile ce au dăinuit până astăzi și/sau sursele literare, mai sunt, bineînțeles și evidențele arheologice directe și indirecte.

Parthenonul I este un templu foarte vechi (arhaic), care a fost construit în primul sfert al secolului VI î.H. Templul și sculpturile de pediment au fost executate din calcar și dimensiunile fundației erau cu aproximație de 32,71 pe 16,24 metri.
Lungimea Parthenonului I este echivalentă la 100 de picioare (în sistemul antic), de aceea se pare că identificarea sa ca „Hekatompedos neos” sau „Hekatompedon” [hekaton = o sută], cunoscută din sursele literare și din inscripții era întemeiată.
În afară de structură și anumite decorații sculpturale foarte puține fragmente au supraviețuit, iar acelea se văd în Muzeul Akropolis.

Parthenonul I sau „Pre-Parthenon”, a cărei construcție a fost inițial începută la scurt timp după stabilirea tiraniei în Athina, a prins un secol de construcție. Dar proiectul a fost schimbat imediat după căderea tiranilor, luând ființă un al doilea proiect, Parthenon II, în jurul anului 507 î.H., sau poate după bătălia de la Marathon (490 î.H.).

Parthenonul II a fost de asemenea construit în stil doric, dar a fost făcut din marmură și a fost mult mai mare ca dimensiuni. Templul nu a fost terminat, în 480 î.H. perșii au intrat în Athina, l-au incendiat și l-au distrus împreună cu alte monumente care erau împrejurul lui și nu numai.

În urma acestei distrugeri, fundația Parthenonului II a supraviețuit parțial, astfel că în partea de SE a Parthenonului III avem fundația celui precedent. La fel, tot din Parthenonul II avem în zidul nordic (zidul lui Temistokles) al Acropolei, părți din coloane (tobe), care sunt vizibile și astăzi împreună cu urmele incendiului devastator.

După invazia persană a Athinei, o întreagă generație - generația care i-a alungat pe perși [autorul se referă la bătălia de la Salamina - 480 î.H.] a murit înainte ca atenienii să se decidă asupra reconstruirii templului dedicat zeiței Athina Parthenos, sau Palas, pe Acropole.

Înălțarea Parthenonului clasic (Parthenon III) a început în anul 447 î.H. exact pe amplasamentul celui de dinainte, cel care a fost distrus de perși pe când se afla la jumătatea construcției.
Finalizarea a avut loc la zece ani, în 438 î.H. (în timpul celei de-a 85-a Olimpiade) [grecii antici țineau cursul evenimentelor după Olimpiade] și a concis cu festivitățile Jocurilor Panateniene, având loc sărbători comune. Totuși, au mai fost încă cinci ani până când toate basoreliefurile și elementele sculpturale de pe pedimente și metope au fost terminate, astfel că practic în anul 432 î.H. s-a încheiat construcția cu adevărat.

Noul Parthenon, ce a întruchipat viziunea lui Perikles de a împodobi și de a renaște cultural Athina, a fost proiectat de arhitecții Iktinos și Kallikrates care au fost și responsabili de construcție [diriginți de șantier cum am spune astăzi]. Peste toate acestea, Pheidias (Fidias) prietenul în care Pericle a crezut tot timpul, a supervizat, a colaborat, a consiliat acest mare proiect cultural.

Astfel s-a născut cel mai mare templu de pe înălțimile Acropolei, Parthenonul, care la rândul său se ridică deasupra tuturor celorlalte coline din împrejur, dominând orașul. Din orice parte Parthenonul poate fi văzut în măreția sa.≫ *

Astăzi restaurarea și reconstrucția continuă, nimic nu se termină niciodată, entropia și entalpia se manifestă, omul se află la mijlocul lor. Însă, de fiecare dată este altfel, de fiecare dată cunoștințele noi se manifestă primele, acestea parcă trec înaintea tuturor celorlalte de până acum, datorită lor se corectează ceea ce în trecut s-a greșit, sau nu s-a știut. Astfel că adversarii acestor reconstrucții au dreptate când spun că de fapt se falsifică partea din trecut care este ascunsă, uneori chiar bine, în ceea ce se poate numi o construcție nouă. Sunt sigur că dezbaterile din cadrul eforatelor de antichități, departamentelor de cultură din cadrul ministerului de cultură, a tuturor organizațiilor ce se ocupă de antichitatea greacă au pus această problemă demult pe tapet. Însă, întorcându-ne în trecut putem observa că monumentele trec prin perioade grele, și unele chiar dispar.

Parthenonul a trecut prin aceste faze deseori, astăzi reconstituirea și reconstrucția are în vedere în primul rând tehnologia, de aceea coloanele laterale templului conțin în lungimea lor așa numitul sensor fibre, care măsoară tot ceea ce se poate măsura, de la verticalitate până la umiditate, de la mișcările telurice până la poluare. Marmura devine obiect de studiu ca impact al mediului asupra ei.

Niciodată științele nu s-au lăsat mai prejos față de filosofie, dacă avansul a fost uneori mare din partea oricărei din părți, în timp lucrurile s-au derulat spre egalitate, însă a fost un conducător. Astăzi, în abundența informațională, globală și haotică, nu numai filosofia își găsește greu drumul, dar tot ceea ce ține de uman este răstălmăcit și evaluat altfel. Practic, în epoca lui Perikles, odată cu ambițiile culturale de a construi -nu numai temple, dar și orașe, porturi etc, filosofia a atins un nivel foarte ridicat, datorită căruia s-au putut naște științele. Această perioadă a venit la rândul ei cu partea sa de trecut, pe care s-a clădit, ca pe o fundație deja încastrată, ce trebuia doar lărgită sau reparată poate.

Sigur apucăm un nou ev, în care va trebui să reconstruim și/sau reconstituim tot ceea ce ține de ființă, de om și de dorință. Nu vom înceta să ne întrebăm, dar răspunsurile ne vor uimi, ele vor veni la fel ca până acum, pe rând.

__________________

* Dr. G. Papathanassopolus, The Acropolis, Krene Editions, 2006, pag.254-27.

Interviu cu Marele Poet

Polenizare - arta de a polemiza

Ne aflăm în curtea interioară pe care Marele Poet și-a zidit-o -după spusele lui, în mijlocul clădirilor înalte din beton. Suntem aici de doar câteva clipe și caisul aflat în mijlocul nostru a început să înflorească, se aude un bâzâit de albine. Marele Poet stă pe o băncuță și-și tunde via, încet, băncuța se mișcă de-a lungul aleii, astfel încât tăierea lujerilor uscați și înghețați din timpul iernii, devine mult mai ușoară. În capătul aleii, băncuța se întoarce ușor fluierând. A ajuns în dreptul nostru. Acum este momentul:

- Vă întrebăm, având în vedere că nu ați mai scris nici o poezie de aproape treizeci de ani, care este rostul poeziei în lumea aceasta?

- Ar trebui să răspund printr-un exemplu, dar acesta este pe cale de dispariție, deci nu mai este relevant. Dar mă gândesc să rostuiesc răspunsul asemeni unui zbor de albine: poezia este o căutare. Rostul acestei căutări ar fi încrucișarea, adică trecerea peste obstacole, derutarea principiilor ce stau la baza realității, creația.

Câteva albine și-au început activitatea și zborul lor ne-a atras atenția. Eram uimiți de această efervescență aeriană. Dar asta ne-a dat un timp de gândire.

- Doriți să spuneți că diversitatea -amintind de încrucișare, face ca poezia să facă parte din creație? Cum stăm atunci cu atâtea principii ce țin de rimă, de pas, de ton, de recitare, de sintaxă și morfologie, care fac din poezie o artă legată, închistată de fapt în propria creație?

- Poezia dă soluția unei evadări, eludează de fapt tot timpul aceste principii, ele -principiile, există, tocmai ca poetul să găsească altele, zidul să fie mai înalt, hornul mai îngust, tirajul mai aprig, fumul mai sus.

- Adică ne aflăm în fața unui cerc vicios?

- Exact, cu cât floarea este mai frumoasă cu atât albina vine mai aprig la ea, are loc o fecundare dealtfel, indirectă este adevărat, dar așa vegetalul supraviețuiește, se știe bine.

- ...

- O clipă, să se-ntoarcă băncuța. Acum ascultăm cântecul ei, este scurt, este de întoarcere.

Marele Poet s-a întors cu spatele la noi și a început să o ia pe alee încet. Noroc că aleea are doar câțiva metri. A tăiat ceva și cleștele a icnit metalic de câteva ori, apoi băncuța a cântat din nou, venind spre noi, am ascultat continuarea:

- Aș dori să cred că poezia induce ceea ce mai târziu știința dovedește, sau mai bine spus logica demonstrează.

- Încercați să stabiliți o ierarhie în cadrul umanului?

- Eu nu mai încerc nimic de mult, umanul se diluează, eu povestesc despre natură, despre Dumnezeu, dacă vreți. Știți că Dumnezeu face poezii?

O clipă am crezut că Marele Poet glumește, o clipă chiar ne-am rătăcit într-o tranziție de la cele publicate la cele răstălmăcite, dar cineva dintre noi a pus repede o altă întrebare:

- În poezia dumneavoastră, l-ați ascuns pe Dumnezeu?! Direct vorbind.

- Sigur că majuscula deranjează tot timpul, dar și definiția deranjează tot timpul, ne pierdem vremea cu logica. Unde-i Dumnezeu în final, căci Universul se lărgește și el nu-i de găsit? Universul este acaparat lacom de știință și în ultimă instanță ar fi deja idealist în a spune că Dumnezeu este în partea întunecată a Lunii. Vreau să spun că... este aiurea sensul... căci într-adevăr de acolo n-avem nici o veste, dar în schimb cele ce vin din Nebuloasa Andromeda nu ne dau o clipă de odihnă. În fine, să nu zburăm din floare-n floare; Dumnezeu este în poezie.

Pricina unei călduri neașteptate, având în vedere zilele de ploi și chiar ninsori care ne-au tulburat, am încercat să o evaluăm pe seama stării noastre de spirit și nicidecum a unei schimbări bruște de temperatură. Am sosit aici cu zăpada pe tălpi și-am întâlnit dintr-o dată o natură brusc schimbată, iar interviul, care ar fi trebuit să atace o temă pur poetică, se avântă în teme -nu atât religioase, cât greu de înțeles. Era cazul să schimbăm firul mistic, pe unul clar, destoinic și realist.

- Poezia, maestre, lăsând la o parte această latură, să spunem mistică pe care ați ales-o, poate chiar mitică, ca să nu centrăm așa tare, are încă vreo urmă în realitatea noastră - cea de zi cu zi?

- Poezia definește, poezia lasă loc definiției. Știți prea bine că Platon a alungat poeții din Cetate -din Republică, dar asta nu pentru că nu-i plăceau, ci pentru faptul că ei răstălmăceau totul și ceea ce părea clar și nedeosebit este repede în versuri dovedit.

- Maestre, vă întreceți în epigrame, acestea vor rămâne înscrise în panteonul poeziei...

- Bla, bla, bla... nimic nu rămâne, nici poezia; timpurile se schimbă așa de repede încât peste câțiva zeci de ani voi fi uitat. Tot ceea ce am definit va fi uitat.

- Dar ce ați definit, noi în postura de profani chiar nu știm?

- Tocmai aici este problema, trebuie să aflați.

Băncuța a început să fluiere, era ceva cunoscut, veneau oile la vale. Ne-am ridicat și-am privit în jurul nostru. Vârful peste care trecusem repede la amiază, acum era în ceață, un orizont închis. Trebuia să o luăm la vale, cu câinii aprig lătrând la noi. O ploaie rece se abătu asupra noastră. L-am întrebat pe cameraman cât am înregistrat. După o pauză de butonat, s-a întors spre mine și a dat din cap. Adică ce? l-am întrebat. Adică nimic, mi-a răspuns.

De dimineață am urcat spre vârful Țarcu - prin Borlova-Cuntu, am reușit să ajungem în Godeanu, la stâna unde știam că Marele Poet există, acum coboram pe partea cealaltă, spre Cerna-Herculane, fără nimic. Eram trei. Cine o să ne creadă?

Rușinea de a muri - 2 similitudini

 

Închiderea orizontului

„Privirea îi căzu pe ultimul etaj al casei de lîngă carieră.
Acolo, sus, cele două jumătăți ale unei ferestre se deschiseră pe neașteptate, ca o lumină care ţîşneşte în întuneric; un om — atit de subţire şi de şters la distanța şi la înălțimea aceea — se plecă brusc în afară, aruncîndu-şi braţele înainte.
Cine putea să fie ?
Un prieten ?
Un suflet bun ?
Un om care participa la nenorocirea lui ?
Cineva care voia să-l ajute ?
Era unul singur ? Erau toţi ?
Mai exista acolo un ajutor ?
Existau obiecții care nu fuseseră încă ridicate ?
Firește că da. Logica, chiar şi cea mai de neclintit, nu rezistă în faţa unui om care vrea să trăiască.
Unde era judecătorul pe care nu-l văzuse niciodată ?
Unde era tribunalul suprem la care nu ajunsese niciodată ?
K. îşi ridică mîinile și-și răschira degetele. Dar unul dintre cei doi îl apucă tocmai atunci de gît, pe cînd celălalt îi înfipse cuțitul adînc în inimă şi i-l răsuci acolo de două ori. Cu ochii care i se stingeau, K. îi mai văzu pe cei doi domni, aplecați peste faţa lui, cum priveau deznodămîntul, obraz lîngă obraz.
— Ca un cîine! spuse el, şi era ca şi cum ruşinea ar fi trebuit să-i supravieţuiască.”

Kakfa, Procesul, ultimele rânduri.

„De cele mai multe ori nu se intentează nici un proces, iar despre arestare nu se dă nici o informație oficială.
Oamenii dispar pur și simplu, și de fiecare dată noaptea.
Numele individului în cauză dispare din toate documentele, toate referirile la ce a făcut sau i s-a întîmplat în viață sînt șterse, anulate, ca și cum omul nu ar fi existat niciodată. Despre aceștia se zice că au fost vaporizați.
Un fel de isterie îl cuprinse pe Winston la asemenea gînduri. Prinse a scrie grăbit, cu litere mici și încîrligate:

     mă vor împușca nu-mi pasă mă vor împușca
      îmi vor trage în ceafă mi-e totuna jos marele frate
      întotdeauna împușcă în ceafă nu-mi pasă jos marele frate

Încolțit de rușine, se sprijini în speteaza scaunului și lăsă tocul pe masă. Însă în clipa următoare sări ca ars. Cineva bătea la ușă.
Așa de repede! Încremeni locului ...”

Orwell, 1984, sfârșitul capitolului I din partea I