 |
| http://wiki.blender.org/index.php/Doc:RO/2.4/Manual/Textures/Types/Video |
Femeia a intrat într-unul din magazinele înșiruite ce se opreau brusc în intersecție. Afară a rămas bărbatul cu copilul. Ploaia transparentă căpăta reflexii, fulgi mari se iveau printre stropii reci. Copilul, asemeni unui cosmonaut, abia se ținea pe picioare. A început să râdă. Ținut de mână de tatăl său, s-a apropiat de stâlpul semaforului, unde jos, la nivelul maxim al mânuței lui, mai exista un semafor, mic, asemeni lui. La apariția culorii verzi, râdea cel mai tare. Prin mănușa lui, legată prevăzător cu șiret, culoarea răbufni asemenea unui talaz, se lipi la fel ca cei doi fulgi de nea căzuți aiurea, se lipi de firele de amestec de poliester, astfel ele deveniră translucide.
Tatăl nu observă că trecuseră toate mașinile pe acel sens, nu observă că mai trecu un minut și de pe celelalte sensuri claxoane asemeni țipetelor de corbi speriați plesniră aerul umed asemeni unui ecou.
„Unde se grăbește lumea asta!” gândi el și își luă brusc copilul în brațe, speriat parcă de larma ivită pe neașteptate. Copilul, asemeni unui pește scos din mediul lui, se zbătu și chicoti, punându-și -asemeni unei maimuțe, mâinile pe cap.
Brusc traficul se reluă. Zumzăitul înlocui țipătul infernal al mașinilor, pietonii de lângă el traversară. Tatăl rămase plantat lângă stâlp în așteptarea mamei. Copilul privea roșul asemeni unei păsări ce zboară spre soare apune și cuprinse în jos cu brațele micul semafor aflat pe stâlp. Alte claxoane. Tatăl se dezechilibră și se aplecă, se sprijini de stâlp. Copilul chicoti din nou. Dorința-i fu respectată și tatăl se lăsă pe vine, mâinile copilului pipăiau tandru culorile ce se iveau la intervale regulate prin ochii de sticlă colorată. Mama nu mai apărea și tatăl obosea.
Fulgii se întețeau și mașinile păreau mai prudente, traficul se fluidiza. Chicote și gesturi neregulate se lipeau de semaforul de joasă altitudine. Tatăl privi scurt mai sus, cum fulgii veneau asemeni unor parașutiști și observă întârzierea, defazajul între semaforul principal și cel mic de jos, era vorba de milisecunde, dar astea se observă. Privi o clipă felul în care intersecția se petrecea. Mașinile asemeni unor proiectile, reușeau se treacă unele pe lângă altele; sigur era o viziune.
Era frig și mama nu venea. Începu să numere bâțâind copilul când pe-un picior, când pe celălalt. Era liniște, mașinile rulau calm. Când una a alunecat -și a văzut-o clar cum se tot ducea, culoarea semaforului s-a schimbat brusc. Copilul chicoti frumos. În numărătoarea lui pauzele dintre culori nu mai aveau nici un sens uman. Mașinile veneau din spate cu viteză constantă și intrau în intersecție la fel, în spate când nu mai venea niciuna culoarea se schimba. Privi în jur deznădăjduit, transpira, lumea părea prea calmă, nu exista neprevăzut. În brațele lui copilul butona culorile.
Exista o singură posibilitate pe care o încercă imediat. Se ridică brusc și se lipi de vitrina din spatele lui, la câțiva metri. Copilul bătu în geam, dincolo mama se întoarse, făcu veselă cu mâna, din coș ieși o sticlă de bere, apoi după ce o puse la loc, ieși și un pachet de biscuiți, stați cuminți sunt la casă!
În spate lui zgomotul crescu, unui troleibuz îi săriră coarnele, mașinile grăbite încercau să-l ocolească. Privi mai bine. Ajunse înapoi și copilul sări din nou pe culori. O clipă se stabiliză situația, șoferul se dădu jos, își puse mâinile-n cap, apoi începu să tragă de fire, lumea automobilistică înțelegea. Apoi urmară culorile, urmară curbele leneșe îngropate în zloată, astfel încât nimeni să nu fie disperat, nimeni să nu dispere. Nu exista regulă temporală a semaforului, dar dacă-l respectai pe el, semafor, intrai precum surful în val în intersecție.
Firele pâlpâiră puțin, șoferul își dădu jos mănușile, troleibuzul, asemeni unui elefant țipă puțin la început; după el turma liniștită se retrăgea pe alte rute. Strada muri puțin, trecătorii se răreau, mașinile treceau tăcute. Mama ieși veselă. Am găsit aia și aia, și aia; ieftin!
