Semnătura

„Nimic nu valorează mai mult decât să fiu deasupra unei crăpături.”

un strănepot grec se pare, al Lordului Byron

Nu prețuiesc mai mult -și viața mă încearcă altfel, decât felul meu de-a fi.

Religia, pe care am cunoscut-o destul bine, datorită bunicilor, a ajuns astăzi o făcătură.
Coada la carne s-a terminat, epoca aceea în care fomiștii stăteau nopți întregi (la coadă) pentru ca mai târziu (în aceeași zi) să-și asculte râgâituirele (după tigăi umplute cu șnițele) s-a terminat. Acum suntem la ralanti, din cauza costurilor.

Astăzi alergăm după moaște, suntem -în felul nostru antropologic niște antropofagi, nu devorăm mitul în sensul unei beții continue, din care mai târziu să se nască poezia eroică, sau naivul peisagist, ci devenim repede beți, doar pentru o singură zi, sau pentru o singură oră, fiind amăgiți de (cu) aerul transpirației unor dezamăgiți, unor frustrați sau chiar lipsiți de soartă.

Religia se decompensează, trece (foarte repede) de la magie la ea ea însăși, la predică. Acest echilibru dăinuie încă de pe vremea ciumei. Albert Camus a nimerit-o bine, în nordul Africii, în Oran, apare Ciuma, cred că a fost extrem de subtil, Ciuma nu a apărut la Marsilia, numai prietenii lui au făcut  ca ea - Ciuma, să apară direct la Paris, în editura Gallimard.

În pavajele Penrose, sufletul apare foarte sprințar; Penrose era tânăr. Astăzi, într-o subcuantică pe care profesorii de universitate o predau mot-a-mot, pentru că nu pricep nimic; acceleratorul de la Geneva ne apare -la fel ca Legile lui Moise, ca acel creator pe care nu-l putem privi decât ascuns, din tufiș, adică, din necunoaștere.

Un poet universal, devenit Lord din coincidență, are (sigur nu prima) revelația(e), prin care semnându-se  pe zidul unui templu, va deveni astfel la fel de nemuritor ca templul însăși. Dar templul, la vremea acțiunii este într-o stare deplorabilă, felul în care poetul a crezut că astfel memoria sa (prin semnătura sa) va fi contemporană în secolul următor este naivă. Dar poetul, este cel alungat din Cetate, este Căutătorul.

Religia, la fel ca Știința, caută rezolvări. În felul său Știința a devenit Magie, ea găsește mult mai repede rezolvările pe care Religia le-a intuit înainte (vinul transformat din apă spre exemplu). Suntem martori ai principiului vaselor comunicante, eu te-am făcut-eu te omor; eu sunt echilibrul: gravitația.

În vremurile în care criza economică, la fel ca ciuma, face ravagii, religia devine referință. Știința, ca să nu devină depresurizată, revine, găsește felul în care sufletul devine subcuantic.

Byron când s-a semnat (se pare că avea un briceag, orele au trecut repede), astăzi când Einstein mai tatonează încă cu iubirea de Dumnezeu, secundele devin întregi în dauna orei, în Internet, totul este fulminat (fulminatul de mercur), astfel cele scrise de Einstein nu mai apar, dar majoritatea nu-și amintesc că Einstein a murit demult.

„Dacă vreți cu adevărat un Dumnezeu, trebuie să-l alegeți singuri.” (text din memorie prin care Einstein se referea la cunoaștere)

Religia trebuie să ajungă la cunoaștere, ceea ce a început prin refuz.

Sub același soare

„Dacă într-un anumit sens se poate spune că religia constă într-o umanizare a legilor naturale, iar magia într-o naturalizare a acțiunilor umane - tratarea anumitor acțiuni umane ca și cum ele ar fi o parte integrantă din determinismul fizic - nu este vorba aici de termenii unei alternative sau de etapele unei evoluții.

Antropomorfismul naturii (în care constă religia) și fiziomorfismul omului (prin care este definită magia) constituie două componente totdeauna date și la care variază numai proporțiile.

Așa cum s-a arătat mai sus, una implică pe cealaltă. Nu există religie fără magie, așa cum nu există magie care să nu conțină cel puțin un dram de religie. Noțiunea unei supranaturi nu există decât pentru o umanitate care își atribuie sieși puteri supranaturale și care împrumută în schimb naturii puterile supraumanității sale.”

Claude Levi-Strauss, Gândirea sălbatică (La pensée sauvage-1962), VIII, 1970.

Umanul - religia

Magia - natura

Levitație

≪ Dacă plecăm de la revelația primă a celuilalt ca privire, trebuie să recunoaștem că ne încercăm inaccesibila ființă-pentru-celălalt sub forma unei posesii. Eu sunt posedat de celălalt; privirea celuilalt îmi șlefuiește corpul în nuditatea sa, îl face să se nască, îl sculptează, îl produce așa cum este, îl vede așa cum eu nu-l voi vedea niciodată. Celălalt deține un secret: secretul a ceea ce sunt. ≫

Jean Paul Sartre, Ființa și neantul, Paralela 45, 2004, pag.499

Norma de carne sau de carte?

Din reclama Metro pe această lună

lui Șerban Tomșa

Shylock ca beneficiar al unui contract oneros vrea o livră de carne din trupul lui Antonio, împrumutatul. Shakespeare readuce în teatrul său tema descompunerii. În piesa sa, „Neguțătorul din Veneția”, povestește o întâmplare care pare banală. Pentru a nu fi atât de direct și ermetic totodată, plasează acțiunea la Veneția, un Corint feudal pentru vremea sa. Dar niciunde nu se vede, și mulți nu cred asta, în felul în care Antonio a încheiat contractul de împrumut -gajul fiind livra de carne din trupul său, că Antonio de fapt s-a metamorfozat într-o vită. Vită la propriu, dar și la figurat. Vită, căci nu gândești (dar vai ce frumos ești) și vită pentru că nu ai ajuns atât de jos (moral), încât să ajungi la mezat.

Piesa pomenită se poate vedea într-o versiune cinematografică extraordinară în regia lui Michael Radford, The Merchant of Venice. Un om care s-a ocupat să ni-l amintească pe Regele Lear și pe Pablo Neruda, a fost și prin 1984, mai ales a stat un timp în camera 101.

Astăzi, am fost invitat (prin reclama poștală), să vin repede, că este ieftin, mai ieftin decât ceafa de porc, să cumpăr un kilogram de carte. Alăturarea standardului internațional de greutate cu cartea nu-mi este nouă. Posturi de radio și televiziune au emis-o ani de-a rândul. Subiectul a fost ocolit în mintea mea, orice propagandă vizuală sau auditivă are gradul ei de relativitate; până când ea devine scrisă, parcă legiferată, chiar și dacă a fost scrisă pe un bilet de tramvai sau autobuz, sau chiar cu ruj pe-un șervețel (asta deja nu-mi mai aparține).

Cartea, în felul ei, nu se poate cântări, nici creierul uman nu se poate, aproximațiile s-au făcut pe cadavre, toată transpirația electrică a neuronilor a lipsit atunci. Știu că oamenii când mor, se lasă așa, brusc și dintr-o dată în sicriul care le devine povară. Dar ei devin mai ușori și vor deveni și mai ușori, până când vor dispărea.

Din trupul spiritual al unui scriitor s-a smuls o carte și s-a cântărit, hârtia și-a spus densitatea, poate fi mai ușoară sau mai grea. În urma acestui efort, scriitorul, fie că este în viață sau nu, suferă, suferă și memoria lui; a ajuns la kilogram.

Poate că greșesc, poate că sunt cărți care merită a fi cântărite. Cartea de fapt a ajuns și ea un spectacol. Sunt cărți -denumirea le conjură pe toate, care apar și dispar, care sunt cântărite și care nu. Îmi este greu acum să definesc drepturile cărților, atunci când cele ale omului au ajuns la cântar.

Am întâlnit oameni care iubesc nespus de mult cărțile, îmi vine să-i cântăresc! Ce-am ajuns! Îmi vine să cântăresc și jucăriile, cât de rău am ajuns.

Cube sau, hai după chepeng

Spre sala mașinilor: nava de luptă (battleship) amiral a marinei regale greceşti Averof.

Orice capac poate deschide drumul spre alt capac, ne căpătuiește un drum greu?

Să cobori sub nivelul punții, sub nivelul mării, sub nivelul tău, să te sufoci puțin, o claustrofobie să te arunce spre toți pereții; mai târziu, afară, în mijlocul acestei lumi, apari vindecat de cel puțin o traumă personală, cea a singurătății.

Ce percepem atunci când nu pricepem?

Ramura măslinului întoarsă primind soarele

„Vidul pătrunde în cer din infinitatea suflului.”1.)

Aristotel, Physisc, IV, 213b.

 Peste două mii de ani un japonez ce a vizitat Grecia (și a învățat limba greacă) se exprimă în același fel în sfârșitul unei capodopere literare:

- Am fost aici acum şaizeci de ani. [...] Dar dacă n-a existat Kiyoaki atunci n-a existat nici Isao. Nici Ying Chan. Şi cine ştie? Poate nici eu n-am existat. - Asta-i rămâne fiecăruia dintre noi să hotărască, după cum îl îndeamnă inima, spune stareţa. Şi înainte de a se despărţi de el, îl conduce pe bătrân în curtea interioară a mânăstirii dogorind sub razele soarelui şi ale căror ziduri nu închid decât un minunat cer gol."2.)

Ce percepem?

Nuanța. Nimic din Aristotel nu este agitat, traducerea este subtilă, textul grec original este laconic.

În următorul citat de mai sus, avem explicația: fără vid nu existăm. Perpetuarea dăinuie împotriva lui; ori inexistența lui -a vidului, explică neființa, fără vid nu existăm.

Zidul este cunoașterea, care niciodată nu va fi infinită -deci tot timpul ne vom izbi de-un zid. Soarele este catalizatorul, lumina, călăuza (a ceea ce a fost drumul ce ne-a făcut să ieșim din peșteră și mai târziu, lumina-lumânare la care ochii au citit). Cerul gol este vidul. Este minunat că există și că te îndeamnă în a-l ocupa, și dacă fecundare vă convine, atunci și eu sunt de acord: hai să futem vidul, așa vom cunoaște!
 __________________

1. Francis E. Peters, Termenii filozofiei grecești, Ed. Humanitas, 2007, nota de la pag.234.

2. Marguerite Yourcenar, Mishima sau viziunea vidului, Ed. Humanitas 2003, pag.67 jos, fragment reprezentând sfârşitul romanului Marea Fertilităţii de Yukio Mishima.

Unde dorm limuzinele noaptea?

Dintr-un film plin de aluzii, de întrebări, de subterfugii, de atâtea și atâtea probleme ridicate în stratosfera conștiinței umane, în mica mea atmosferă nu a rămas decât o imagine și o întrebare. Nici nu trebuia mai mult. Nici nu știu de ce nu se produc filme care au o singură imagine, eventual să o mai bâțâie de ici colo pe ziduri, apoi pe ecran.

Unde merg să doarmă limuzinele noaptea?

Întrebare echivalentă, cu cea care se aplică viselor; de unde vin visele noaptea -și nu numai noaptea?

Vodca poloneză Sobieski nu este grozavă și acest bar de limuzină ridicată la rang de Air Force 1 atâta vă oferă, în schimb sucul San Pellegrino -dacă ar fi să credem că este făcut din izvoarele cu același nume din Italia, ne mai îmbată puțin cu o umbră de mister provenind tocmai din 1509, de pe vremea când însuși Leonardo Da Vinci bătea dealuri din zonă.

Ce scrie pe tatuajul mâinii? numai artistul ne poate ajuta. Dar chiar nu ne interesează.

În final, din Cosmopolis mi-a rămas numai această imagine. Încă un film ratat, care de fapt se dorea atât de intelectual și vai! ce prostit am rămas după ce l-am văzut.

Întrebare la Radio Erevan:

Ce fac românii când beau vodcă poloneză?
Adorm imediat visând la cele scrise de Costache Negruzii în „Sobieski și românii” prin 1686.