Fructe pitice - aviz amatorilor

http://www.kawaikittens.com/

Theodor Adorno dixit:

Politețea lui Proust îl scutește pe cititor de rușinea de a se crede mai deștept decât autorul.


În secolul al XIX-lea, nemții și-au zugrăvit visele, dar nu s-au ales decât cu zarzavaturi pictate, ca din ele să iasă ceva de vis. Francezilor nu le-a trebui decât să picteze zarzavaturi, și din ele a ieșit ceva de vis.


În țările anglo-saxone, prostituatele arată de parcă ar livra, odată cu păcatul, și chinurile iadului.


Frumusețea peisajului american: faptul că în cel mai minuscul segment al său este înscrisă, ca expresie, nemăsurata imensitate a țării.


În memoria emigranților, fiecare friptură nemțească de căprioară are savoarea vânatului doborât de însuși Freischütz.


Nimic nu este adevărat în psihanaliză, cu excepția exagerărilor ei.


E suficient să asculți vântul pentru a ști dacă ești fericit. El este acela care îl avertizează pe cel nefericit că-i este casa șubredă și-l smulge din somnu-i fragil, plin de coșmaruri. Pe cel fericit îl anunță că este în siguranță: șuieratul său mânios arată că nu mai are nici o putere asupra acestuia.

http://www.kawaikittens.com/

Larma tăcută, dintotdeauna cunoscută nouă în vis, își găsește ecoul în starea de trezie din titlurile ziarelor.


Mitica vestire a lui Iov ia o nouă înfățișare odată cu radioul. Cel care comunică ceva pe un ton autoritar anunță nenorocirea. Solemn înseamnă pe englezește ceremonios și amenințător. Puterea societății din spatele celui care vorbește se întoarce automat împotriva celor cărora li se adresează.


Trecutul apropiat ni se prezintă mereu ca și cum ar fi fost nimicit de catastrofe.


La Hegel, conștiința de sine era adevărul certitudinii de sine însuși sau, cu cuvintele fenomenologiei, "imperiul unde libertatea se află la ea acasă". Când n-au înțeles nimic din toate acestea, burghezii și-au păstrat conștiința de sine cel puțin în orgoliul posesiei unei averi. Astăzi, self conscious nu mai înseamnă decât reflecția asupra binelui ca o conștientizare a propriilor limite și a neputinței: conștiința că nu ești nimic.

http://www.kawaikittens.com/

La mulți oameni a spune "eu" este deja o nerușinare.


Așchia din ochiul tău este cea mai bună lentilă.


Și cel mai sărman om este în stare să recunoască slăbiciunile omului celui mai ilustru și, tot așa, cel mai neghiob, erorile de gândire ale celui mai deștept.


Primul și unicul precept al eticii sexuale: acuzatorul n-are niciodată dreptate.


Totalitatea este neadevărul.

Theodor Adorno, Minima Moralia, Grup Editorial Art 2007, pag. 60-61

Căutarea unui symbol

Călătorul care coboară de pe Acropole intră fără să vrea într-unul dintre cele mai vechi cartiere ale Athinei: Plaka. Dacă este duminică, aici poate întâlni o piață de vechituri renumită prin raritățile pe care numai cunoscătorii le pot întâlni, renumită prin promiscuitatea produselor, promiscuitate de ordin tehnologic nu numai psihologic, dar se pot întâlni în primul rând simboluri, care mai târziu, se vor aranja în mintea ta dând naștere celor mai dubioase și dorite creații.


Aici am întâlnit un simbol feminin pe care nu l-am căutat, eu de obicei nu caut nimic și nu știu cum se întâmplă că tot întâlnesc ceea ce nu caut.
Priviți cu atenție fotografia, sub ea se află o diplomă, în stânga se află o minunată pasăre, probabil un păun sau poate un fazan, mai jos -tot din ciclul tapiserii minunate aduse de acasă, o femeie dialoghează cu... sigur cu un păun.


Caracterul imagistic dă cadrul liber în ceea ce Aristotel căuta în simbol, mai târziu, într-un ciclu ce nu depășea realul, Freud l-a transpus -pe simbol, în oniric, în vis, în dorință. Dar pentru că de fiecare dată un simbol este urmat de altul și tot așa. Pentru că de fiecare dată dorința se multiplică, se detașează de ea însăși, se solidifică prin asta, vă ofer un alt simbol întâlnit la nu mai mult de un kilometru de piață, într-o vitrină.

Deci? cu cine mergem mai departe?!


P.S.
Priviți doar colierul!

Saltul

A fost o vară fierbinte și în această căldură de august, cel mai nepăsător era câinele.
Nici apa nu stătea așa liniștită.
Așa a fost.

Ferestrele timpului (III)

http://scorchfield.blogspot.com/2011/10/ferestrele-timpului.html
http://scorchfield.blogspot.com/2011/10/ferestrele-timpului-ii.html

Este atât de important ca el să fie Mesagerul Timpului? se întrebă băieţaşul privind în oglinda lacului.

Circula de multă vreme legenda în care un călăreţ venit din nord, va reuşi să treacă în ţara lor fără ca judecătorii să vadă nimic în trecutul lui. Și odată intrat, cumva va reuși într-un timp scurt să schimbe totul.

Copilul avea dorința de-a crește mare - este atât de greu să crești mare, trecuseră ani buni și el rămase  la fel, se schimba greu și pricepea lucrurile atât de greu.

Păru că aude în spatele său pe cineva care se strecoară în grajd, un nechezat scurt și după câteva clipe un călăreț fugi cu calul venit ieri. Ar trebui să dea alarma. Gândul acesta îi luă mult timp.

În această țară, la scurt timp după aceste întâmplări, timpul a început să curgă și totul s-a schimbat. Oamenii nu mai erau nemuritori, de aceea se preocupau în timpul vieții lor ca viața să le fie mai ușoară, natura nu mai era importantă. Au început să apară școli, se studia după cărți venite din străinătate, se modificau până și casele, ce era vechi se dărâmau, lumea se bucura de fapt pentru puținul primit. Starea de admirare tăcută a eu-lui și a naturii dispăruse, pe nimeni nu mai interesa trecutul, ci doar viitorul. Și viitorul venea repede.

Lacul a fost acoperit de frunze, din ce în ce mai multe frunze, oglinda aceea era o amintire. Pe marginea lui un bătrân privi ceea ce acum devenise o baltă. De ce n-am avut răbdare? se întrebă. Lumea lui s-a schimbat și schimbarea asta a schimbat și oamenii, și natura înconjurătoare.

Sferal - oboseala

Nichita Stănescu - de arhitectura - VI


Uitați-vă și voi la stele fixe. La Steaua Oerului, bunăoară, numită și Luceafărul. Vederea mea doarme într-însa. N-are ea raze, am eu privire.
De nesomn mă pot odihni și în brațele propriei mele femei. De oboseală numai pe-o roată pot dormi.
Căutați și voi să faceți ceva rotund care să miște zidul - căutați și voi să faceți ceva oval peste care pasărea stînd și clocind să iasă la spargerea valului de var nu o pasăre, ci un pat.


XI


Dragii noștri, fără roată nimic nu este cerc.
Dragii noștri, fără somn nimic nu are coșmar.

1982

Nichita Stănescu, Amintiri din prezent, ed. Sport-turism, 1985, pag.167-168

Primul fel de a fi este spaima.

Nichita Stănescu, Amintiri din prezent, ed. Sport-turism, 1985, pag.284

Ferestrele timpului (II)

http://scorchfield.blogspot.com/2011/10/ferestrele-timpului.html (partea I)

Dimineaţa nu veni pe nepregătite, sosirea unui oaspete necesita pregătiri; un soi de curăţenie, a scărilor, a camerelor, a ferestrelor, şi acestea le ocupă gazdelor primele ore ale unei zile ce se anunţa însorite. Existau în acest caz, unele dimineţi înnourate, chiar aducătoare de ploaie, ce făceau greoaie vizibilitatea imaginilor în lacul limpede ce primea lumina ferestrelor. Atunci judecătorii albăstrii se retrăgeau, după câteva ore îl anunţau pe sosit că nu-i era permisă intrarea, sau dacă dorinţa îi era aprigă de-a cunoaşte ţara lor, mai putea aştepta o zi pentru o nouă fereastră.

Acum, dimineaţa era plină de culoarea frunzelor alungate de-o toamnă târzie din locul lor aerian, un vânt nocturn, căzut de pe munte, amestecă crăcile arborilor, în dezordinea creată, lacul se acoperi cu o mulţime de ambarcaţiuni vegetale, frunze uscate.

Printr-un labirint al scărilor spiralate, străinul ajunse în faţa unei ferestre decupate în cercuri tangenţiale, toate acestea într-o simetrie şi într-o dispunere geometrică perfectă. Când soarele încercă privirea sa, brusc în mintea sa, în memoria sa începu un joc, un teatru al vieţii, o piesă derulată rapid în care personajul principal era însuşi el. Însuşi el văzu cum trecuse un ceas, o pendulă, un mecanism al trecerii timpul, cum îl trecuse fraudulos peste o graniţă. Mai văzu cum ascunse acest obiect interzis, cum îl studie, cum găsi eidele: acele minuscule făuritoare de timp şi apoi îşi aminti de asymmetron.

Imaginile îi activau pe rând şi celelalte cunoştinţe căpătate în ţinuturile timpului viu, acolo unde oamenii mor şi viaţa lor este un bilet de adio scris de-a lungul anilor puţini pe care timpul îi refuză vieţii. Îşi aminti aproape tot, mai puţin, şi asta nu ştia atunci, nu-şi aminti începutul.

Această experinţă îl dezolă, simţi că în faţa judecătorilor nu avea nici un motiv să le explice cine este, însăşi el avea o revelaţie şi cunoştinţele ce-i inundă mintea îi dădură satisfacţia unei răutăţi umane, atavice, un semn că odată cu reînvierea, se reînvie şi ceea ce nu-i dorit. Dorinţa poartă în ea lumini, revelaţia apărută nu poate descoperi nimic în umbra creată de conştiinţa ascunsă. Sau dacă dorinţa este ascunsă, conştiinţa nu o poate vedea în umbra minţii. Prin asta, prin această idee crezu că va scăpa.

În faţa lor, a judecătorilor el tăcu, aceştia îl citiră ca pe-o carte deschisă, o carte scrisă cu majuscule. Reflectară, în oglinda apei nu văzuseră nimic, frunzele se rotiră toată ziua, nu exista nici măcar o suprafaţă cât de mică pentru a vedea ceva, acest dans vegetal le pierdu răbdarea. Îi propuseseră, dacă el dorea, să mai stea o zi, dacă nu, să se întoarcă.

În noaptea lungă ce veni, luna reluă imaginile fratelui mai mare, soarele. În luciul lacului se derulă istoria acestui personaj al istorisirii noastre. Un cal necheză recunoscându-şi stăpânul, tânărul îngrijitor ieşi afară şi toată noaptea privi povestea acestui mesager al timpului.

Ferestrele timpului

Ajuns la margine, călăuza se opri. Îi arătă tânărului un orizont jos, o pădure ce înconjura un castel. O oglindă strălucea în acea depărtare, era micul lac artificial ce odihnea umbra castelului.
Dar cum se făcea că lumina provenea tocmai de acolo?
Nu cumva ferestrele citadelei reflectau lumina soarelui de amiază în oglinda apei?
Ba da, şi acele ferestre se numesc ferestrele timpului, pentru că de acolo urmează Ţara în care Timpul este Mort: ţara Ta.

Acest Castel este şi Vamă, acolo te vor controla; sper că nu ai nici un ceas la tine, nici o busolă, nici măcar o rotiţă sau ac fin, sau orice ce poate ţine de vreun mecanism idiot ce face ca acolo timpul să pornească, aici nu-i acolo, acolo eşti la tine acasă. Aici eu acum mă întorc, timpul mă îndeamnă să fac asta.

Cum se face că nu-mi amintesc nimic, ci doar faptul că tu m-ai adus aici, cale de luni de zile, cale în care nisipul s-a transformat în frunze umede, iar soarele şi-a pierdut din putere datorită ploilor mărunte?

Călăuza struni armăsarul, îşi întoarse doar capul şi dădu din mână, îi arătă Castelul din vale, prin asta îi spuse: Mergi acolo!
Tânărul putea avea orice vârstă a celor ce călăresc caii în galop, fire albe de păr îl aşezau spre cincizeci de ani, buzele fine, lipsite de riduri, îl întinereau cu treizeci de ani, ochii serioşi, perfect orizontali, îi dădeau poate vârsta reală, mijlocul. Şi corpul său înalt şi bine proporţionat îl aducea tot în mijloc, în peste treizeci de ani.

La Castel a fost primit încă de la poartă de către un tinerel care-i luă calul de dârlogi şi-l proţăpi undeva în spate, acolo unde ar fi putut fi acel lac văzut de sus. Intră fără frică după poartă, unde doi soldaţi îl conduseră, traversând curtea mică, într-o sală întunecoasă aflată la nivelul solului. Acolo la o masă, un om ce părea a avea vârsta lui îi puse câteva întrebări, la toate răspunse invariabil cu: Nu ştiu!

Sigur trebuie să priveşti atunci prin ferestrele timpului. Sigur atunci ne vom aminti cu toţii, dar pentru asta trebuie să te odihneşti.


Când bărbatul se ridică, înălţimea şi trupul arătau ca al lui, în lumina datorată uşii deschise, faţa părea chiar mai tânără, surâsul serios ascundea în schimb ceva, dar poziţia sa calmă a mâinilor pe masă reuşea să facă primirea caldă. În jurul său, lucrurile aveau un iz de vechime milenară, însăşi acest Castel-citadelă avea aerul şi mirosul unor vremuri atât de vechi încât ai fi crezut că în locul acesta îmbătrânesc lucrurile şi nu oamenii, ai fi crezut că oamenii sunt responsabili pentru întreţinerea acestui loc ce se deteriorează prea rapid în comparaţie cu viaţa lor. Şi aşa era, era în Ţara Timpului Mort.

Într-o cămăruţă, a cărei ferestruică dădea în curtea interioară, lucrată în uşa de intrare, un pat simplu şi-o măsuţă îi făcu o primire austeră, dar locul se dovedi cuprins de-o căldură interioară. Poate datorită lemnului roşu care decora simplu tavanul, sau poate albului imaculat al zidului, sau poate oboselii ce abia acum se arăta, totul îi crea o stare de linişte. Era de fapt acasă, dar nimeni nu ştia asta, nici el şi nici vameşii. Deasupra lui, în camere nu cu mult mai mari, ferestre priveau lacul, aşteptau răsăritul de soare şi primele raze de lumină pentru a percepe amintirile celui ce va privi prin ele. Vor reflecta în oglinda lacului toată viaţa lui, toate faptele bune şi rele, tot trecutul lui. Pe marginea lacului, judecători îmbrăcaţi în albastru vor reflecta la cele văzute şi îi vor da voie, sau nu să pătrundă în ţara lor.

Lacul de la Castelul Bran