Decebal de Timişoara

pentru gabi.c

La Timişoara există un bust al lui Decebal, în faţa Cercului Militar, fosta Casă a Armatei, totul în Piaţa Libertăţii. Dacă oamenii văd şi uită repede, acest bust a văzut multe, inclusiv Revoluţia din 1989, căci în faţa lui au murit oameni.
Este adevărat că lumea trece pe lângă el fără să-l privească, de aceea un tremur îl cuprinde, îl vibrează.

Întregul ansamblu este bine plasat arhitectonic, dar pus oarecum în umbră de unghiul închis al vederii trecătorilor ce vin de pe strada Alba-Iulia, din Piaţa Victoriei (fostă a Operei), mergând spre Piaţa Unirii sau spre Poşta Mare. Pe trotuarul din faţa Cercului Militar prea puţină lume trece, este preferată diagonala.


Enunţul "Decebalus per Scorilo" era renumit pe vremea când învăţam în gimnaziu, astăzi pare o expresie prea latină.


Poate fără voia celor ce au proiectat ansamblul arhitectonic, acum sunt brazi tineri în jurul bustului, amintind de fapt originea poporului dac şi a capitalei Sarmisegetusa.

autorii acestui ansamblul arhitectonic

Timpul? un coridor

Pteroma

Între cele două rânduri de coloane dispuse perimetral planului unui templu grecesc se află pteroma. Un coridor ce lasă umbră, un loc de adăpost chiar. Uneori, templul are lateral interior direct zidul naosului, coloane fiind doar la intrare şi în partea din spate.
Templul lui Hephaistos din Athina (Atena) are acoperişul pteromei deteriorat, dar se văd bine traversele de marmură rămase, în schimb acoperişul templului este aproape intact.
De pe colina pe care este construit templul se vede toată Agora antică a Athinei, în spatele coridorului aşa cum este fotografiat, se află Stoa lui Attalos reconstruită, în spate se află tot oraşul modern.
Am avut impresia că mişcarea plutea în aer, dar era vorba de timp, de expresia pe care monumentul o poate face în orice clipă, să fie privit în alt timp.
Şi cum zgomotul este cel care ne trezeşte, mi-am mutat privirea şi mersul în altă parte, căutând sursa acestui zgomot viu. Un alt coridor.

Templul lui Hephaistos - Athina, vedere laterală din spate

Două păsări şi-au luat zborul. Fâlfâitul aripilor trezi brusc tot aerul dimprejur, toată atmosfera templului prinse viaţă, era un alt timp. Privitorul îşi potrivi timpul, îl îngheţă în fotografie, luă cu el această veselie şi exuberanţă naturală. Natura înconjurătoare părea că nu-i pasă de timpul trecut, templul conta aici, nu oamenii. Templul se confunda cu însăşi mediul, cu pământul, cu acel zeu htonic care echilibra  permanent zbaterile interne ale planetei, zeu ce mai târziu se va numi Hephaistos: patron al focului intern, sacru, dar şi civilizator.


Păsările au zburat, în acea secundă, timpul lor nu era şi al meu, secunda mea era zecimea lor, privirea mea era rotaţia lor, veselia lor era trezirea mea.


Templul lui Hephaistos se află în mijlocul unei oaze de verdeaţă, o colonie de broaşte ţestoase îi mai dă târcoale, păsările se antrenează printre coloane, oamenii tăcuţi îi dau ocol, totul într-un aer domol.

Plimbarea de dimineaţă la templu

Hora

Dansul cel mai primitiv, cel mai social, cu cele mai profunde conotaţii solare; este hora.
Nimic nu poate sparge coeziunea vitală ce uneşte dansatorii; braţele unite paralel deasupra umerilor. Cei care dansează privesc în centrul cercului, astfel ei alcătuiesc raze, o roată care rotindu-se parcurge un spaţiu atemporal, dansatorii uită de timp.

Hora, este dansul pentru dansatori, spectatorii nu văd ceea ce protagoniştii oferă. De aceea, epoca modernă ne oferă hora descheiată, un periplu metronomic al câtorva dansatori în cadrul unui spaţiu redus, scena. Aceştia se plimbă de la stânga la dreapta, mişcând şi petrecând picioarele, astfel simulând de fapt hora, ea devine liniară, asta pentru ca cei ce privesc să aibă habar de ceea ce se petrece.

Publicul, ca de fiecare dată, distruge prin curiozitatea infantilă sacralitatea dansului, mai departe a familiei sau chiar a intimului. În epocile în care sacrul mai dăinuia în natura înconjurătoare, dansul era ferit de priviri şi ascuns în poienele pădurii, în temple sau în reşedinţe. În zilele de sărbătoare dansul era vizibil, dar fără public, pentru că dansa toată lumea şi cei care nu dansau nu se preocupau în a vedea dansatorii sau a asculta muzica, cântau ei.

Privim fără să ştim, o horă este un cerc, o rotaţie, sensul este stabilit de cei ce provoacă dansul, sensul devine un reflex al timpului; este timp în timp: un cronometru cu două secundare, cel al dansatorului şi cel al horei.

Una dintre cele mai renumite hore este Ciuleandra, poate din cauza asta, scriitorul Liviu Rebreanu a scris cu un mare patos romanul cu acelaşi nume. Am privit filmul Ciuleandra, film în regia lui Sergiu Nicolaescu, produs într-o epocă în care investiţia în cultura naţională era prioritară. Merită văzută hora din acest film, merită văzut tot filmul, dar mi-am amintit acum numai de horă, de acel vârtej ce-i cuprindea pe cei ce dansau, de sensurile, de cercurile concentrice ce se formau, de dispariţia bruscă a ritmului, toate acestea într-o dorinţă de cunoaştere, de curtare chiar, şi mai departe de iubire.

Templul lui Hephaistos - Athina (Atena)

Templul lui Hephaistos din capitala Greciei

Unul dintre cele mai bine păstrate temple antice ale Greciei, unul dintre templele cu tavanul intact, tavan oblic din marmură.

Vedere laterală

Din Agora, de la poalele Acropolei, o potecă strâmtă, pe coastele pline de verdeaţă ale unei mici coline, te aduce direct în faţa lui, astfel că nu poţi să-l fotografiezi în plinătatea sa dată de cele şase coloane frontale.

Vedere din faţă

Un superangular de 28 de grade a reuşit imaginea de mai sus, ca mai apoi perspectivele să fie prelucrate, prin asta ca să restaurăm unghiul privitorului, măreţia templului. Înăuntru este întuneric, semn că lumina nu trece prin acoperiş, semn că lucrătorii antici şi-a făcut treaba cu măiestrie.

Metopele sunt deasupra coloanelor, frizele, sunt deasupra celui de-al doilea rând de coloane, exact deasupra intrării în sala mare - naos, prin pronaos. Spaţiul dintre cele două rânduri, se numeşte pteroma, şi înconjoară practic templul prin interior.

În spatele naosului, pe peretele opus intrării se afla statuia Zeului care ocrotea templul. După acest zid se afla o altă încăpere care comunica cu partea opusă intrării, numită opisthodomos, care de obicei alcătuia locul trezoreriei templului. În cadrul naosului, se poate afla încă o încăpere în partea din spate, numită adyton, în care numai preoţii aveau voie să intre. Sunt sigur că cele explicate par cunoscute, pentru că bisericile noastre ortodoxe, respectă principialitatea templelor antice greceşti.

Vedere laterală-intrarea în adyton

Hephaistos a fost un zeu blând, un zeu care proteja constructorii, meşteşugarii, armatorii, pe orice om care se implica într-o activitate comună de muncă, desigur că creaţia şi genialitatea era pusă pe seama lui Apollo, sau chiar a Athinei, dar acest zeu, pe care tatăl său ceresc Zeus, l-a azvârlit din Olimp la naşterea sa, traiectorie ce l-a trimis până în insula Lemnos, era un zeu şchiop şi urât. Era şchiop din cauza căderii la naştere din înălţimea cerului, poate dacă ar fi căzut în Egeea, l-ar fi salvat Poseidon, zeul mărilor şi n-ar fi rămas şchiop.

Povestea nu se termină aşa, marii Zei olimpieni, farsori celebrii, aranjează o nuntă între cel mai urât şi cea mai frumoasă, cea mai frumoasă fiind Aphrodita, aşa cum şi Paris a ales dăruindu-i mărul de aur.

Hephaistos este unicul copil al cuplului Zeus-Hera, cuplu ce reprezintă perechea ideală olimpiană, o soţie permanent geloasă şi răzbunătoare cu un soţ căutător de frumos, permanent.

Căsnicia cu zeiţa frumuseţii are şi rateuri, căci zeul războiului Ares (Marte la romani) dădea târcoale demult Aphroditei și cum evenimentele au avut loc, Hephaistos face o plasă invizibilă cu care-i prinde pe cei doi amanți, în hohotele de râs ale întregului panteon antic grec.
Despre divorț nu știu nimic, se pare că zeița a beneficiat de farmecele date de cultul propriu și l-a sedus din nou pe zeul șchiop, deosebit de harnic și de înțelegător.

Templul este o bijuterie arhitectonică, coloanele dau impresia unei alinieri din care perspectiva îl aduce foarte aproape, îți vine să-l iei și să-l bagi în buzunar.

Sigur merită scris mai mult, de aceea voi posta și mâine.

Vântul prin umbre

O marmură pentelică dăruia terasei albul pe care doar norii aceia atât de rari îi putea dărui cerului albastru de vară. Un vânt amesteca ramurile pinilor şi călăuzea umbrele acestora de-a lungul ochiului de apă scurs dintr-un robinet exterior. O linişte vâjâită se învârtea în jurul casei.


Era ora prânzului. Stăpânii casei lipseau. Două pietre albe clipeau la soare. Mai jos, în grădină, furnicile alcătuiau un şir infinit până la apa ce se scurgea alene de pe marmură. Era cald.


Timpul era alcătuit din apariţii neaşteptate de lumină, care marcau trecerea soarelui prin prelungirea umbrelor. La ora la care scriu, acolo este acelaşi soare, aceleaşi ramuri de pini şi acelaşi vânt adus din nord, adus de peste Egeea coborând muntele Pentelis. Mirosul acela verde marin este de neuitat, dar fiind amestecat cu cel al lemnului uscat de măslin îl face mai nostalgic ca orice parfum venit de pe corpul unui femei frumoase.


Acum nu s-a schimbat nimic, sau poate doar bănuiesc asta. Fotografia a îngheţat doar momentul şi a încercat să prindă acea stare; lipseşte mirosul, lipseşte vântul, lipseşte căldura, lipseşte martorul.


(de ascultat Moby - God Moving over the Face of the Waters)

in memoriam Steve Jobs

"Nu poţi să uneşti punctele privind înainte: poţi să faci acest lucru doar dacă priveşti înapoi. Aşa că trebuie să ai încredere că aceste puncte se vor conecta între ele cândva în viitor. Trebuie să crezi în ceva - în propriul curaj, în viaţă, în destin, în karma ta. Am avut mereu aceasta concepție care a contat şi m-a ajutat foarte mult în viaţa mea" 


- din cuvântul său de deschidere la Universitatea Standford, iunie 2005

Harta ca un instinct teritorial

Lucrurile n-au fost tot timpul aliate timpului său. Primind harta, primind parcursul, cel care o privi găsi doar mijlocul unei performanţe individuale, reale, ataşate timpului şi de ce nu, orgoliului personal. Găsi într-o clipită drumul prin care, aşa cum dorea harta, îl va parcurge într-o zi, o singură zi.


Lucrurile au fost pentru el; maşină, avion, tren sau bicicletă şi dacă vreunul dintre aceste lucruri se defecta, se găsea tot timpul o oportunitate de-a studia harta, adică de-a întrezări în aşteptare calea care se dăruia instinctului lui de călător. Trebuie explicat felul în care călătoria atingea dorinţa de-a cunoaşte, de-a dărui prin asta propriului instinct recunoaşterea valorii individuale, adică ce mai, dorinţa de-a fi Ulise.


Nu este un secret că Ulise a cunoscut ceea ce alţii nu reuşesc, acei alţii care care cu mijloace moderne de navigaţie se pierd în insule ca nişte începători pe autostradă.


Când am primit harta, am ştiut că alergarea îşi are rostul ei, şi că pierderea de timp este o pierdere de existenţă, nu-i rost de regrete în a privi înapoi, în schimb merită să iei cu tine tot trecutul şi acest balast te va salva în curbele strâmte pe care viaţa ţi le declină, pe care viaţa ţi le înclină.


Am stabilit, am punctat obiectivele şi mai departe am memorat timpii, era o singură zi.
Am primit harta pentru o singură zi.
În această zi trebuia stabilită Coincidenţa, nu era rostul vreunei rute sau localităţi, era pur şi simplu găsirea rostului prin care trebuia revelată Coincidenţa.


Peste toate acestea, drumul parcurs datorită hărţii era uimitor de precis şi lipsit de ceaţă, parcursul îmi dădea un neobişnuit optimism alături de însoţitorii mei şi din clipa aceea am început să iubesc acest drum. Nu este un secret de-a privi orizontal şi mai apoi de-a privi aerian.


În prima fotografie ni se înfăţişează Templu lui Zeus din Athina. Între cele două coloane există una prăbuşită, în spate sunt reliefate slab coloanele ce dăinuie în picioare.

În fotografia de mai sus, vedem Parthenon-ul, templul zeiţei Athina (Atena) de pe Acropole, iar în spate, peste un cartier întreg de străzi, inclusiv a porţii lui Hadrian, vedem templul lui Zeus; totul într-un minunat apus de soare (dreapta sus).


Tot acolo, în stânga sus, vedem cele două coloane, cu coloana prăbuşită, reconstituit de prăbuşită, din mijlocul celor două, în colţul de sus al acestei fotografii aeriene sunt magnificele coloane neîncetat de-a fi drepte în arhitravele încrucişate.


Ori călătorul, punctând celebru toată călătoria şi ajungând aici, a dorit să vadă templul din templu şi peste templu. Aşa este Grecia pentru cel care pricepe că odată începută călătoria ea se va sfârşi prin dispariţa sa. Călătorul moare în urma călătoriei sale, harta devine un priveghi în ceea ce el ar mai fi călătorit, sau un nou ghid pentru cei care s-ar îndemna, asemeni lui Ulise, de-a cunoaşte LUMEA.