Ferestrele oarbe

Undeva în sudul peninsulei Messenia, lângă Koroni

Cecitatea presupune absența luminii ca funcție a cunoașterii, a orientării sau a limbajului, mai târziu s-a descoperit că orbii aud mai bine decât nativii, chiar simt mai mult, dar toate acestea nu găuresc gardul, nu scot cuiele unor scânduri ce-au zidit fereastra pentru a nu intra lumina.

Există case părăsite asemenea oamenilor și felul în care arată ne trezește un soi de compasiune închisă, întocmai ca aerul nerespirabil ce dăinuie între pereți. Intrări zidite, ferestre bătute în cuie, acoperișuri găurite, iată peisajul exterior și insalubru al caselor părăsite.

Oamenii părăsiți bântuie, casele părăsite sunt bântuite, dar peste toate orbirea face ravagii.

Ferestre opace

în interiorul cetății Râșnov, Brașov

Singurele strecurări, prin care lumina pătrunde în case, sunt oportunele ferestre; verticale, deschise, transparente.
Am avut ocazia să văd ferestre inoportune, goale, lipsite de viață, lipsite de balamale sau de încuietori, întocmai ca oamenii nebuni și goi, dezbrăcați, aiuriți și rătăcitori.

Un gol imens plana deasupra acestor geometrii goale în dreptul zidurilor. Tăcerea absenței umane arăta ruina și în același timp părăsirea a ceea ce odată însemna granița dintre cald și rece, uscat și umed, om și natură, comunitate și sălbăticie: fereastra.

În cetate, zidul reconstituit reunea un perimetru pentru a fi posibilă o încăpere, fereastra lipsită de geam, de zăvor, nu reușea nimic, de aceea pare că deasupra ei crește iarbă. În lipsa acoperișului, malul celălalt, zidul din spate apare confundabil în prim plan. Un om chel fără pălărie, pare că rătăcește în soare, că sclipirea obosește urmăritorul.

N-am întâlnit pe nimeni în dreptul ferestrei. În aerul deschis, n-am auzit nimic, în lipsa unei memorii scrise ne este greu să ne amintim ceva. Am citit doar că aproape 80 de familii de sași au locuit trei secole în acestă cetate. La Râșnov, sus în cetate, există o fântână de peste 140 de metri adâncime; o altă fereastră, mută, legată de pământ, de subsol: nu aer sau soare.

Bufnița - glaukopidis

Spre Piatra Craiului, prin pădurea deasă, în mijlocul ei, bufnița privește sferic.
Una dintre alternative ar fi cea a întâmplării, a inventării momentului, a poveștii, astfel încât încă un mit să se înghesuie în desaga unui Sisif ce nu împinge doar o piatră, ci urcă și o desagă de povești alternative o dată la o sută de ani pe o Golgotă a uitării originii umane și unde se ridică continuu însemne care acum au geometria crucii pentru a nu lăsa oamenii să uite de existența celorlalți dinaintea lor.
Cultura semită este figurativă, la fel ca scrisul, gramatica transparentă, accentul vocal fiind totul.
De aceea, pe latitudinea noastră, în bogăția de culori, ochii celor care te văd devin invizibili, contrastul lipsind.

O umbră rece, asemeni unei ploi dese și repezi s-a lăsat pe creanga subțire a unui brad matur. Vreme de jumătate de minut, bufnița m-a privit orizontal în timp ce eu încercam să o fotografiez, să-i prind privirea.

Cealaltă alternativă ar fi cea a observării, a felului în care Sisif lasă o clipă piatra să cadă la vale -pentru a o întoarce spre deal a nu știu câta oară mai târziu, și-și contemplă iadul din jurul său.

„Privit așa, de pe o coastă, lipsit fiind o clipă de-o grijă, iadul acesta, pare că nu-i greu pentru cei ce nu-și doresc vreun bolovan de dus sau de gândit în viața lor.”

Și Zeița privește!

``This day, is that day``

View of Messenian bay from up hill near Koroni

În singura zi de august când a plouat la Koroni, ambarcațiunile au fost ținute la mal de teama vreunei furtuni rostogolitoare ce-ar fi pricinuit mari pagube printre plutitoare.

Pescarii și-au împrăștiat poveștile prin tavernele înghesuite în piatră, în timp ce afară umbrele erau strânse și scaunele întoarse și atârnate.

Era o vreme ce ținea doar de felul în care reușeai să nu te plictisești.

Totuși, o velă ridicată stârnea curiozitatea privitorului, și ambarcațiunea lua în voltă evadarea din port. Îmi apărea asemeni unui velier, dar sigur era mai mic și trinca fiind coborâtă, vasul părea mai lung.

În tot soiul ăsta de explicații sigur vasul era singur pe kilometri pătrați și paza de coastă, la rândul ei singură era sigură.

În toate nenorocirile ce vin, vina este a celui ce ridică vela în furtună, a oii ce ridică -din turmă, capul; a țapului ce dă cu coarnele în necunoscut. Și totuși, în felul în care micul iaht naviga, temut într-un fel de cerul negru ce venea de la Kalamata, din nord, cu munții Taygetos pavăză în est, cu dorința de evadare, nu pot scrie că nu sunt invidios pe cel de la timonă, sau pe cel de la radio. Înclin să accept orice fel de scăpare, de revoltă și de profesionalism în ceea ce se numește personalitate și caracter. Declin în fața celor ce doresc doar gloria ce pândește după neatenția „marelui oaspete” din casa fiecăruia.

Într-o singură secundă am înregistrat pe cei care nu se tem, merg înainte siguri de asta și care, pentru că în final se termină totul, știu asta, punctul Terminus!

From the Greece

Odată cu drumurile, cu zborul, cu siajul, liniile drepte devine curbe -atât de curbe, încât se întorc la origini, la punctul de plecare; cele care scapă contrazic teoria Relativității.

Liniile care scapă de origini mai au o șansă de a deveni drepte prin intersecții, acestea trebuie să fie în unghiuri de sferturi de cerc, adică drepte, asta pentru că perpendicularele nu se întâlnesc în felul lor cu alte drepte decât în picioare, stând drept.

De aceea nu pot zbura sau înota la nesfârșit, în final trebuie să stau drept ca să privesc cum devin drum, zbor sau siaj.