Câinele Andaluz

De fapt lanterna arăta calea câinelui; eu fiind chemat afară de o alarmă prost calibrată!
Ciudat la aceea oră să-mi ţiuie în ureche acele unde înalte ce mi-au agitat câinele.
Porni strâns în halatul meu de baie în căutarea acelui intrus ce mi-a alarmat senzorii şi căţeaua.
Drumul lung până la cea poartă de fier forjat ce dăinuia ca hotar, de secole, mi se păru o încălzire; sauna îşi făcea efectul!
Umbra câinelui era urmată de paşii lui; în spate, eu ca o călăuză, îi arătam calea, la lumina palidă a unei lanterne. Câinele vizualiza totul şi orice schimbare de teren era reflectată într-un zgomot scurt şi ascuţit.
După un timp în care el coordona mersul bun al lucrurilor, am ajuns la ceea ce se cheamă sfârşitul hotarului; un gard ostil de beton cu o altitudine de fier forjat ne închidea parcusul. Atunci am simţit nedumerirea în lesa care atingea pământul; în slaba ei tensiune; şi a lupoaicei ce venea spre mine.
Acum când povestesc, întins ca o iarbă; salvat de o secundă; nu reuşesc să rememorez amintirea!
De fapt, lupoaica m-a vânat pe mine!

Când vulpea se preface în câine

http://www.nytimes.com/slideshow/2008/02/21/arts/0224-EMER_2.html
Photo: Shuzo Uemoto/Honolulu Academy of Arts

Pentru că nu a putut visa, prinţul a chemat toţi constructorii din ţară şi le-a dat ordin de a clădi un palat. Palat pe care prinţul îl vizita noaptea şi pe care la lumina lunii îi vedea toate imperfecţiunile construite. Cursul apei de pe lângă palat a fost diguit, cu piatră grea, apăsată cu greu în lunca ei.
Nu pedepsea pe nimeni dacă nu-i plăcea vreun zid; dacă era aplecat, burtos sau cocoşat; ci îl atingea suav cu o nuia de salcie ruptă de pe marginea râului. În urma lui doi oameni îmbrăcaţi în negru, cu ochi iscoditori ieşiţi de sub năframă, cu două topoare imense izbeau cu putere ce atingea nuiaua prinţului. Prinţul privi în spate cum cădeau ziduri, parapete, ferestre...
Pentru că nu a putut visa, prinţul îşi petrecea noaptea inspectând construcţia şi obosit de atâta umblat se întinse sub o salcie de pe marginea râului. Râul îi fură nuiaua otrăvită, lăsată din mâna obosită.
După ani de zile prinţul visă: scurt! Când mâna căzută, atinse apa rece se trezi. Trezirea bruscă îi aminti visul. Visul aşteptat poate, visul decapat de pe suprafaţa apei; numai spumă...
"Fusese chemat ca om de rând, umil zidar, aplecat slujbaş al unui prinţ, pe al cărui domeniu el îşi avea coliba. Fusese chemat pentru a vedea dacă un zid din spatele unui grajd ce dădea să cadă, mai putea fi salvat. El a spus că nu!
A fost biciuit cu o nuia de salcie subţire şi grea, ce lăsă semne adânci până în suflet. Apoi peste două zile zidul căzu şi omorâ zidarul ce se chinuia la poalele lui să-l întărească. Când cineva ţipă,..." el se trezi şi privi nuiaua cum se lupta cu valurile, cu spuma apei.
Concedie în dimineaţa aceia toţi lucrătorii, cu tot cu arhitecţi şi maiştrii.
În douăzeci de ani, el cu două perechi de ochi iscoditori termină palatul din imagine.
Totul este o poveste, este adevărat, dar prinţul a fost primit de Budha, cel care a văzut "mortul"!

Mamam

M-am sprijinit de scaun, între degetele mele ardea un lemn.
- Aşa este, ai vrut să fiu lângă tine, dar...
- Dar ce? Ceea ce eu am nu-ţi dau, de la mine, de la tact-tu, ce mai vrei?
- ...
- Aşa cum vrei tu a mai vrut şi tact-tu!
- Cum adică?
- Să plece la oraş, la şcoală, să se strice, să spurce familia cu visele de la oraş...
- Aşa cum nu mai lăsat pe mine; i-am răspuns de la uşă şi am mai privit odată camera din spatele ei.
Am mai privit odată copilăria pierdută între sobă şi patul înalt, pat de care te puteai rezema ca să priveşti lumina care se juca pe tavan; lumina ce scăpa prin uşa sobei. Pat de unde primeai primul căldura lemnelor înghesuite în sobă.
Am realizat că mama era atât de aproape de mine încât nu mai aveam loc să merg înainte. De fapt, înainte era camera unde am crescut... înainte era copilăria mea. Atunci pentru prima dată în viaţă am înţeles că înapoi era viitorul meu.
Viitorul meu era să mă întorc şi să ies pe uşă!

SATORI

O legendă spune că era odată un pescar care urmărindu-şi nada, nerăbdător, fu prins de ploaie. Numai închipuindu-şi ce pradă mare avea în undiţă înfruntă cu un mare stoicism ploaia. Timpul era numărat de stropii de ploaie ce cădeau neîncetat în jurul bărcii, iar el cu o mână ţinea firul spiralat pe antebraţ şi cu cealaltă arunca apa din barcă cu o cană. Asemeni cu "bătrânul şi marea", tânărul nostru tânjea la o glorie, la o mistificare pe care numai Hemigway i-o putea împărtăşi, dar nu era aici.
Apa se umflă şi atenţia lui orientată, nu băgă de seamă învolburarea ei.
Ploua neâncetat. În aval micul baraj ce forma lacul se încovoie şi plesnind cu un muget ce acoperi pădurea se porni la vale.
În cîteva minute ajunse în depresiune şi acoperi două sate.
Lacul se goli ca o găleată cu fundul găurit şi în amonte pescarul nostru ajunse pe fundul lacului, neaşteptat.
La o distanţă imensul peşte se zbătea printre stânci, era doar o treabă de mişcare ca să-l omori.
Atunci interveni iluminarea (satori), pescarul părăsi barca pe jos, fără a avea ştiinţă ce s-a-ntâmplat şi se călugări.

image by
http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Satori.svg

Auction

Citi ziarul.

Un articol scurt de cafenea, ceva de artă; o licitaţie.

Restul era recesiune, cifre, grafice: dogme economice.

Uită să ridice restul de pe pult, împachetă ziarul în forma iniţială şi mulţumi vânzătorului.

În spatele lui oricum nu mai era nimeni. Pe o „distanţă” de-o jumătate de oră nu mai era niciun client. Redactă în gând două fraze pe care le întâlnise printre rândurile articolului citit, reluă sub o altă idee licitaţia, apoi mulţumi din nou, repetitiv din cap.

Uită să ridice restul de pe pult, dar apucă ziarul! Îl săltă sub umăr, trase cu cotul în spate şi îşi aranjă gulerul cu cealaltă mână. Când ieşi grăbit, clopoţelul rămase blocat; suspendat. Probabil rugina, nu uzura!

Acasă îşi alese un paşaport şi chemă grăbit un taxi.

Acasă îi deschise uşa nu soţia, nu copii, ci o gardă de corp. Urcase scările fără zgomot şi un singur gest îl remarcă însoţitorul. Acesta de fapt îi chemă un taxi!

Nu valiză, nu bagaj, doar un carnet de cecuri; era cardurilor încă nu era chemată.

Nici nu zburase, din cauza vremii un feribot, cu alţi 300 de pasageri îl transportase peste Canal. Nu era o invazie, dar de fapt toţi aceşti 300 reprezentau licitatori, sau persoane ce doreau să liciteze. Nu era o bătălie, era un congres de aptitudini; o chemare într-o întrecere pecuniară. Scopul era să nu pleci cu mâna goală, nu conta ce ai licitat, ci ce ai câştigat. Moartea era simbolică, dăuna progresului financiar personal. Să nu poţi câştiga ceva la această licitaţie dădea rău, moartea afacerilor şi a bursei se traducea prin artă.

Nici un gând nu zburase, totul era îngrămădit în doi litrii de creier, ca într-o trecătoare obturată: în spate muntele, în faţă duşmanul.

Ploua dincolo.

Dincolo însemna un alt buletin meteo. Locul era cunoscut şi nu era prima dată aici: aici unde am ajuns!

Hotelurile au deschis registrele, adunate erau la 300 de semnături, cineva probabil lipsea!

A doua zi, aceşti 300 nu mai erau singuri, adunaţi grăbit, într-o alegere bazată pe instinct. „Mă duc Eu, sau îl trimit pe El! O face El sau Celălalt! Care dintre noi, acum ar fi mai bun pentru asta!”

Erau aşteptaţi, pe trepte, printre coloane, pe coridoare, toţi îşi făceau plăcută prezenţa printr-o politeţe excesivă ce trăda nervozitatea licitaţiei ce se apropia.

Într-un domino al ofertelor, un singur trădător şi toate ofertele cădeau, de fapt era atât de complicat.

Afară trecea vântul şi ploia încetase de dimineaţă. Printre maşinile negre, vântul aduse frunze, văduvise crengile arborilor de prin parcuri, şi deveni o culoare: gri... praf!

Un ciocănel vesti culorile şi vocile ce le mirau; roşu era la modă. Aplecat: cu urechile ciulite doar: aştepta doar clipa, când ar fi putut ataca; ca o felină ce asculta vântul ce aducea veşti.

Umerii reacţionară primii şi apoi antebraţul ce purtă numărul, iar de fiecare dată într-o oboseală perpetuă braţul nu înceta să se ridice, apoi îl odihni la porunca minţii!

Din nou ridică numărul ca un stindard, ce de data părea să vestească victoria. Un Guarnieri, o violă (nu o vioară), apretată în roşu, cu corzile negre şi cu un miros de mobilă veche!

Din nou nu lăsă nici un vis să-l rătăcească; licită orb pentru colegi, „apără” un candelabru, flancat de doi prieteni şi cedă atunci cînd primi semnul.

Din nou se aplecă, invizibil, pentru a culege ceva dintre pantofi; un program, o invitaţie, o reclamă. Din cot o înghesui în buzunarul vestonului, mototolită şi aşteptată de-a fi citită!

Brusc se ridică, salută scurt de după ureche şi se întoarse; spre ieşire.

O regulă spune de a fi vizibil în artă, dar în cazul nostru dispariţia rapidă din sală nu dăună "sănătăţii artistice"!

O regulă spune de a fi supertiţios în artă, acum biletele de avion erau rezervate şi nu conta niciun eveniment pentru a opri mersul acţiunii.

Oricum ar fi fost din cauza unei erori de balizaj, avionul rată pista la aterizare; noaptea, cu ceaţă şi oboseală. Avionul se răsturnă şi prins în centură cu scaunul peste cap, simţi durerea unei strângeri perpetuee, de parcă era clientul lui Procust; când cedă scaunul, capul lui se aplecă şi gâtul pocni ca o scobitoare.

Oricum un alt avion la câteva ore decolă cun un colet spre o destinaţie estică.

La adresa respectivă un cap trapezoidal primi coletul; lung într-un sicriu de lemn învelit în hârtie cerată. Casa era în doliu şi coletul ce ascundea o violă Guarnieri fu ascuns în pivniţa de vinuri.

Clientul umil al băncii

Banca este o instituţie financiară al cărei scop este participarea mutuală la investiţii, atât pe termen scurt, cât şi lung. Partea ei de participare se numeşte împrumut. Partea ei de câştig din participare are denumirea de dobândă.
Toate acestea s-au întâmplat demult! Banca nu mai participă la nici-o investiţie, i se pare asta; cel puţin la noi în România.
Banca are nevoie de garanţii pentru a arunca o privire dezinteresată asupra investiţie tale, care de fapt este un "consum". Scopul dezvoltării proprii este consumul, sau mai nou confortul, sau visul?
De la început banca îşi arogă dreptul de a-şi schimba condiţiile când doreşte şi de aici faptul că ea nu "participă la riscul investiţiei"!
Cealaltă parte, numită dobândă; este un conglomerat de definiţii, până la D.A.E., adică dobânda anuală efectivă.
Acest D.A.E. este o însumare de riscuri care trebuiesc convertite în profit, dacă clientul este disciplinat financiar.
Altfel acolo găsim chiar reasigurarea creditului, ceea ce accidental, îmbunătăţeşte ratingul băncii sau dimpotrivă, face ca politica băncii să fie mai restrictivă şi binenţeles cu o dobândă majorată.
Tot în D.A.E. găsim un pui mai mic, numit EURIBOR, altă dobândă; care salvează banca de anumite "certuri" ale monedelor în privinţa cursurilor acestora la bursă. Deja este prea mult şi restul nu mai contează. Contează clientul care cu capul pătrat ce îl are, semnează hipnotizat de degetul "deştept" al băncii, în timp ce aceasta nu conjură!

P.S. La Societe Generale se mai inventează ceva; riscul de a lucra în risc!

imaginea aparţine NYT
www.nytimes.com/2008/01/27/weekinreview/27morgenson.html