O legendă spune că era odată un pescar care urmărindu-şi nada, nerăbdător, fu prins de ploaie. Numai închipuindu-şi ce pradă mare avea în undiţă înfruntă cu un mare stoicism ploaia. Timpul era numărat de stropii de ploaie ce cădeau neîncetat în jurul bărcii, iar el cu o mână ţinea firul spiralat pe antebraţ şi cu cealaltă arunca apa din barcă cu o cană. Asemeni cu "bătrânul şi marea", tânărul nostru tânjea la o glorie, la o mistificare pe care numai Hemigway i-o putea împărtăşi, dar nu era aici.
Apa se umflă şi atenţia lui orientată, nu băgă de seamă învolburarea ei.
Ploua neâncetat. În aval micul baraj ce forma lacul se încovoie şi plesnind cu un muget ce acoperi pădurea se porni la vale.
În cîteva minute ajunse în depresiune şi acoperi două sate.
Lacul se goli ca o găleată cu fundul găurit şi în amonte pescarul nostru ajunse pe fundul lacului, neaşteptat.
La o distanţă imensul peşte se zbătea printre stânci, era doar o treabă de mişcare ca să-l omori.
Atunci interveni iluminarea (satori), pescarul părăsi barca pe jos, fără a avea ştiinţă ce s-a-ntâmplat şi se călugări.
image by
http://en.wikipedia.org/wiki/Image:Satori.svg
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc