Luna - o poveste fantastică

Există o poveste în care Luna are un sălaș, un loc anume. În munții Tien Shan, undeva la nord de vârful Ong Teng Cheong, poate chiar pe coasta nordică a acestui vârf există o peșteră. În adâncul acestei cavități, după labirinturi obositoare, se află o sală cu un tavan aproape semisferic, cu o boltă opalescentă, care la lumina artificială a exploratorului, arată o hartă luminoasă; este harta lunii.


Documente, unele scrise în lut, altele pe mătase chiar, amintesc de oameni care au vizitat peștera Lunii și care au rămas uimiți de acuratețea prin care harta oglindea din ce în ce mai exact satelitul nostru natural.
Expedițiile s-au perindat ba din partea europeană, ba din cea asiatică, chiar și arabii au trimis cercetători, iar americanii, experți în cavități uriașe n-au rămas mai prejos. Dar fiecare expediție se întorcea cu aceeași concluzie, harta semisferică este din ce în ce mai precisă. Ultima prelevare imagistică, care s-a efectuat cu un telemetru laser proiectat de cei de la NASA, a încheiat orice nedumerire: harta era la fel de precisă ca cele luate din sateliții speciali lansați pentru asta.


Un astronom mexican, care a participat la ultima expediție NASA a tras o concluzie uimitoare; harta se dezvolta singură în amănunte pe măsură ce civilizația umană trasa noi hărți amănunțite ale suprafeței lunare. Sigur că această ipoteză lansată de Pablo Coruna, inginer în tehnologie optică la Universitatea New Mexico a supărat pe cei care privesc cunoașterea ca pe o floare ce se deschide treptat în lumina caldă, binefăcătoare și ominiprezentă a soarelui. Adică, ceea ce trebuie descoperit se va descoperi și ceea ce este nedescoperit, iar se va descoperi. În cazul acesta nu se putea descoperi nimic pentru că era deja descoperit și, ceea ce era mai grav, ceea ce era descoperit. Aici în întunericul absolut al rocii primordiale era nu numai știut, dar și desenat opalescent și infrastructural cristalin, căci trebuie să amintesc că pe această boltă de opal, apăreau treptat, prin firișoare subtile ce se pierdeau în material, detalii ale craterelor, ale plăcilor tectonice, toate acestea nuanțau profilul reliefului lunar.


Cum orice poveste are un final, altfel povestea ar fi un discurs și asta nu place, trebuie să pomenim de cercetătorul kazah, care, după măsurători, pe care le-a efectuat personal și cu o repetitivitate demnă de invidiat a reluat concluzia lui Pablo Coruna, demonstrând ad tempore că harta este updatată de cineva. Proiecția plană luată la intervale bine stabilite, ale lunii pline, ale echinocțiilor, arăta clar creșterea punctelor de intersecție, deci și a detaliilor.


Durnum, kazahul, cel care a demonstrat că ecranul opalescent și semisferic din peștera Lunii aflat la nord de vârful  Ong Teng Cheong al munților Tien Shan, a scris o carte, carte care se numește: „Dialogul meu cu Luna”. Acest dialog, foarte controversat astăzi și nepublicabil în multe țări europene, a apărut numai după moartea savantului, iar eu vă voi cita un fragment, care nu mi-a parvenit pe căi oculte cum s-ar crede imediat, ci doar l-am copiat și l-am tradus din cartea unui astronom francez al cărui nume merită a fi deocamdată ascuns.


„Am intrat în peșteră atunci când eclipsa își începea atacul periferic, stabilind astfel ca maximul de întuneric să fie atunci când deja voi fi pătruns sub bolta de opal.
Ajuns acolo, am putut să văd cu luare-aminte conturul Lunii, aflat în eclipsă, căci altfel nu-l puteam observa, ce îmi dezvăluia partea vizibilă a Lunii era lipită de boltă. Am intrat țipând:


- O Lună preamăreață, tu ești stăpâna și diriguitoarea acestei hărți!


În tăcerea ce s-a lăsat, în lumina ce pulsa, în inima mea s-au auzit cuvintele:


- Curajosule, naivule, ce credeai că găsești, ce credeai că afli, aici eu îmi adun puterile.


Poate că în urma unui cutremur tavanul s-a prăbușit peste mine, iar eu, mort, așa intram în Rai, în cuvintele Lunii, dar eu eram viu pe de-a întregul și vorbeam întruna și puneam întrebări după întrebări, la care, prin lumina orbitoare a Lunii ce ieșea din eclipsă am primit următorul răspuns:


- Eu sunt aici pentru a-mi vedea harta proprie, în dorința voastră eu intru aici periodic -și tu ți-ai dat seama de asta, intru pentru a-mi redacta și copia relieful propriu, asta pentru că voi doriți asta. Aștept cu nerăbdare când veți dori să vedeți viață și pe mine - pe Lună adică :) : sunt atât de invidioasă pe Pământ! ”

Primul dans ce învârtea pământul

Parte a coloanei cu frunze de acant cu cele trei korai, în prim plan omphalos,
la stânga baza coloanei.

Pământul se învârtea cu mult înaintea oamenilor și chiar dacă foarte puțini au bănuit o clipă asta, majoritatea nu a crezut această învârteală până acum un secol și ceva. Cei care credeau în dinamica ascunsă a lumii au creat simboluri care și astăzi sunt greu descifrabile, care și astăzi mai ascund ceva.

Unul dintre cele mai criptice monumente din antichitatea greacă este o coloană din marmură înaltă de 13 metri, care are ca bază forma unei tobe, de pe suprafața căreia pornesc vânjos frunze de acant, care urmează treptele intermediare, ca mai apoi aceste frunze să devină într-o îmbrățișare dezinvoltă suportul a trei korai, trei tinere. După multe păreri ale specialiștilor aceste trei korai se aflau închise într-un imens tripod (din bronz), care susținea în vasul său de ardere (cauldron) un ou de piatră, numit omphalos. Acest omphalos are sculptată pe suprafața sa elipsoidală un agrenon, un model ce aduce aminte de frânghii specifice de lână, cu care se învelea chiar acest ombilic.
Coloana stătea în centrul lumii, acolo un cei doi vulturi trimiși de Zeus s-au întâlnit, astfel centrul lumii a devenit Delphi.


La descoperire, cei care au văzut-o prima dată au botezat-o ca fiind coloana „fetelor dansatoare”, primii arheologi au înclinat din cap și totuși astăzi concluzia unanimă este că fetele chiar dansează. Este dansul care menține învârteala pământului. Este momentul în care cei care au creat monumentul, au privit dansatoarele lui Dionysos, care local se numesc thyiades -menadele știute, care pe creasta muntelui Parnas (Parnassos), acolo în translucența unui aer primordial, invitau mișcarea divină să coboare pe pământ. Alte păreri spun că cele trei sunt fiicele lui Kekrops, primul rege mitic al Athinei (Atenei), care îi oferă lui Apollo favoritul său simbol; tripodul. Datorită inscripțiilor care se află la bază, se știe că monumentul este dedicat templului de către atenieni în jurul anului 330 î.e.n. (Î.H.)


Zeus a dorit să știe unde este centrul pământului, a trimis pe cei doi vulturi ca să afle, aceștia au plecat în sensuri opuse cu aceeași viteză, s-au întâlnit deasupra coastei muntelui Parnas, cu valea Pleistos mai jos. Zeus marchează locul aruncând o piatră deosebită. Oamenii vin mai târziu și-o decorează, astfel apare omphalos-ul; buricul pământului.

Dansul în vârful coloanei este insesizabil, așa cum și rotația pământului este insesizabilă, independent un inginer francez pe nume Gustave-Gaspard Coriolis descoperă în anii când colegii săi arheologi executau Marea excavație de la Delphi, forța și efectul care-i poartă numele. Dacă reciproca ar fi valabilă, atunci dansatoarele chiar nu dansează degeaba.


Dar nu prin asta monumentul iese în evidență, mișcarea brațelor, prin care unul din ele susține tripodul și celălalt își pregătește mișcarea dă aparența unei rotiri, prin asta cei care au creat monumentul au transmis mișcarea până astăzi.


Îmi amintesc clar și acum, fără să repet experiența, că învârtindu-mă când eram copil mic, până când amețeam, până când abia mă mai țineam pe picioare și aproape să cad, că, oprindu-mă brusc, simțeam cum pământul se rotește.
_________________

s-a consultat „Delphi Archaelogical Museum” de Rozina Kolonia,

reconstituirea de mai sus se află la pagina 61,

Athens, 2009.

Dintre toate trenurile din lume

Erofeev
≪
      „Omul nu trebuie să fie singur - asta-i părerea mea. Omul trebuie să se dăruiască oamenilor, chiar dacă ei nici nu vor să-l primească. Și dacă e totuși singur, trebuie să umble prin vagoane. Trebuie să-i găsească pe oameni și să le spună:≪Uite. Sînt singur. Mă dăruiesc vouă cu totul, fără să păstrez nimic pentru mine. (Fiindcă ultimele picături de-abia le-am băut, ha-ha!) Iar voi dăruiți-vă mie și, după ce v-ați dăruit, spuneți-mi: în ce direcție mergem? De la Moscova la Petușki sau de la Petușki la Moscova?≫”


      „Și, după părerea ta, chiar așa trebuie să procedeze omul?”, m-am întrebat singur, aplecîndu-mi capul spre stînga:


      „Da. Chiar așa, mi-am răspuns singur, aplecîndu-mi capul spre dreapta. Doar n-ai să stau un secol uitîndu-mă la ≪...≫ de pe sticlele aburite și lăsînd să mă chinuiască întrebarea asta fără răspuns!...”


      Și am pornit prin vagoane. În primul nu era nimeni, numai ploaia împroșca printre ferestrele deschise. Nici în al doilea nu era nimeni; nici măcar ploaia nu împroșca...
      În al treilea - era cineva...
≫

Venedikt Erofeev, Moscova-Petușki, Cartier, 2004, pag.130.

Off road II

Off road

Despre memoria unui edict

≪Edictul lui Theodosiu din 392 d.e.n. (D.H.) interzice toate practicile religiilor vechi în propriile temple, practici devenite acum păgâne, practic acest edict certifică moartea sanctuarelor panelenice. Orașul Delphi, aflat în aceeași măsură, pare că nu a urmat soarta sanctuarului. Când oracolul a tăcut și interpretarea n-a mai interesat, darurile n-au mai venit, acel sacru s-a pierdut, iar locuitorii din Delphi s-au mutat și au devenit stăpâni pe locul unde erau slăviți vechii zei, pe locul unde strămoșii lor micenienii au locuit înainte de venirea zeului Apollo la Delphi. Orășelul, astfel s-a dezvoltat în umbra templului lui Apollo, care a devenit adăpostul locuitorilor, aceștia s-au răspândit peste tot arealul sacru, în jurul sanctuarului, ridicând noi edificii ale unor noi culte. Rămășițele acestui oraș devenit acum creștin - mozaicul de pe podeaua unei bazilici din sec. VI d.e.n. (D.H.) a fost excavat chiar la intrarea în moderna localitate de astăzi - are același caracteristici ca cele găsite în celelalte orașe din sudul Greciei.

Iconografia (din imaginea de mai sus) cu decorațiile specifice, personifică anotimpurile anului și ale nimfei Castalia (Kastalia) - restaurate și expuse acum în situl arheologic, la est de intrarea în muzeu - ca simboluri semnificative. Expunerea acestora dă o expresie muzeografică perioadei de aproape două mii de ani ce a trecut de sfârșitul unei ere. Acestea sunt plasate pe locul pe unde au trecut succesiv zeii și oamenii și ale căror amprente s-au interpus.≫

Rozina Kolonia, Delphi Archaeological Museum, Athens, 2009, pag.75-76.

Două povești identice despre căutare

celor din partea cealaltă - femeilor, de 1 Martie

Istoria celor doi care au avut vise

... este scrisă de Jorge Luis Borges, ea pomenește de o căutare prin vis și începe așa:


≪Istoricul arab El Ixaqui relatează această poveste:

      „Povestesc oameni vrednici de crezare (însă numai Allah este atoateştiutor şi autoputernic şi preaîndurător şi nu doarme) că a fost odată la Cairo un om stăpînitor de avuţii, însă într-atîta de mărinimos şi dătător, încît pe toate ajunse să le piardă, afară doar de casa rămasă de la tatăl său, şi astfel se văzu silit să trudească din greu pentru a-şi agonisi pîinea de toate zilele. De atîta trudă se întîmplă ca, într-o seară, să-l prindă somnul sub un smochin aflat chiar în grădina sa şi în vis i se arătă un om ud leoarcă, şi acesta scoase din dinţi un ban de aur şi îi spuse: “Norocul tău se află în Persia, la Ispahan; du-te să-l cauţi”.

http://www.arabica-orientreisen.ch/fotoseiten/iran_isfahan.html 

      A doua zi, în zori, se deşteptă şi pe dată porni într-o călătorie lungă şi înfruntă primejdiile pe care le ridicară înaintea lui pustiurile, corăbiile, piraţii, idolatrii, apele, fiarele şi oamenii. Ajunse în sfîrşit la Ispahan, însă între zidurile acestei cetăţi îl prinse noaptea şi se întinse să doarmă în grădina unei moschei. Se afla lîngă moschee o casă, şi, prin voinţa Atotputernicului, o şleahtă de tîlhari trecu prin grădina moscheii şi pătrunse în casă, iar cei dinăuntru se treziră din somn la zgomotul hoţilor şi strigară după ajutor. Vecinii începură să strige şi ei , şi pînă ce căpitanul străjerilor din acele părţi veni în goană cu oamenii săi tîlharii scăpară fugind pe acoperiş. Căpitanul porunci să fie cercetată moscheea, şi acolo îl găsiră pe omul din Cairo şi-l biciură cu nuiele de bambus, în aşa fel încît fu la un pas de moarte.


Îşi veni în fire după două zile, în temniţă. Căpitanul trimise după el şi îl întrebă: “Cine eşti şi care îţi este patria?” Celălalt răspunse: “Sînt din vestitul oraş Cairo şi numele meu este Mahomed El Magrebi”. Căpitanul îl întrebă iar: “Ce te-a adus în Persia?” Celălalt se hotărî să spună adevărul şi declară: “În vis, un om mi-a poruncit să vin la Ispahan, pentru că aici ar fi norocul meu. Iată-mă la Ispahan şi văd că norocul acela pe care mi-l făgăduise trebuie să fi fost loviturile de bici pe care cu atîta mărinimie mi le-aţi dat”.


La astfel de cuvinte, căpitanul rîse cu gura pînă la urechi, după care îi zise: “Om nesăbuit şi fără minte, de trei ori am visat o casă aflată la Cairo, îndărătul căreia se află o grădină, iar în grădină un ceas de nisip, iar îndărătul ceasului de nisip un smochin, iar îndărătul smochinului o fîntînă, iar în fîntînă o comoară. N-am dat crezare cîtuşi de puţin acestei minciuni. Tu însă, corcitură de catîr şi diavol, ai colindat din oraş în oraş, mînat doar de încrederea în visul tău. Să nu te prind că mai pui piciorul la Ispahan. Ia monedele astea şi du-te”.


Omul le luă şi se întoarse acasă. În adîncul fîntînii din grădina lui (care era aceea din visul căpitanului) dezgropă comoara. Astfel Allah îl binecuvîntă , şi-l răsplăti, şi-l înălţă. Allah e Mărinimosul, e Nevăzutul”.

(Din Cartea celor O mie şi una de nopţi, noaptea 351)≫

Jorge Luis Borges, Moartea și Busola, Polirom, 2006, pag.226-227

Acum iată ce scria Borges la prefața exercițiilor sale de proză narativă (din care face parte povestirea de mai sus), în 1934:
„Uneori cred că bunii cititori sînt lebede mai tenebroase și mai rare decît bunii autori.”


Acum fiind vorba de doi, căci titlul și subtitlul asta ne arată, este rândul lui Mircea Eliade să ne dezvăluie povestea descoperită de el, de fapt nu de el, de altul, care la rândul său o știe dintr-o culegere, culegere care ...


≪ ...Dar mai e încă ceva: se întâmplă un fapt ciudat și reconfortant că schimbarea de perspectivă spirituală se traduce printr-o regenerare profundă a ființei noastre intime. Încheiem această expunere printr-o istorie hasidică ilustrând admirabil misterul întâlnirii.

Podul Carol ( Karol, Charles) - Praga (Praha, Prague)

Este povestea rabinului Eisik din Cracovia, pe care indianistul [orientalistul] Heinrich Zimmer a extras-o din Khassidischen Bücher de Martin Buber. Acest pios rabin Eisik din Cracovia a avut un vis în care i se spunea să meargă la Praga; acolo, sub marele pod ce duce la castelul regal va descoperi o comoară ascunsă. Visul se repetă de trei ori și rabinul se hotărî să plece. Ajuns la Praga, el găsi doar podul, dar păzit zi și noapte de santinele. Eisik nu îndrăzni să caute. Tot dând târcoale prin împrejurimi atrase atenția căpitanului gărzii; acesta îl întrebă amabil dacă pierduse ceva. Cu simplitate, rabinul îi spuse visul său. ofițerul izbucni în râs: „Chiar așa, bietul de tine!”, îi zise, „ți-ai tocit încălțările făcând atâta drum numai din pricina unui vis? Ce persoană cu mintea întreagă ar crede într-un vis?”


Ofițerul auzise și el o voce în vis; ”Ea îmi vorbea de Cracovia, poruncindu-mi să mă duc până acolo și să caut o comoară uriașă în casa unui rabin care se numește Eisik, Eisik fiul lui Jekel. Trebuia să descopăr comoara care era îngropată într-un colț prăfuit, după sobă.” Dar ofițerul nu acordă nici un fel de încredere vocilor din vis; el era o persoană rezonabilă. Rabinul se înclină adânc, îi mulțumi și se grăbi să se întoarcă la Cracovia. Săpă în acel colț uitat al casei sale și descoperi comoara care puse capăt sărăciei lui.


„Așa deci, comentează Heinrich Zimmer, așa deci, adevărata comoară, cea care pune capăt sărăciei noastre și necazurilor noastre nu e niciodată departe, nu trebuie căutată într-o țară depărtată, ea zace îngropată în colțurile cele mai retrase ale propriei noastre case, adică ale propriei noastre ființe. E în spatele sobei, centru dătător de viață și căldură care ne însuflețește existența, inima inimii noastre, numai să știm să săpăm. Dar mai e un fapt ciudat și constant, că numai după o călătorie pioasă într-o regiune depărtată, într-o țară străină, pe un pământ nou, semnificația acestei voci călăuzindu-ne căutarea va putea putea să ni se reveleze. Și acestui fapt ciudat și constant i se adaugă un altul: cel care ne revelează sensul misterioasei noastre călătorii interioare trebuie să fie el însuși un străin, de o altă credință și de o altă rasă.”


Și acest este sensul profund al oricărei veritabile întâlniri: ea ar putea constitui punctul de plecare al unui nou umanism, la scară mondială.

1953

≫

Mircea Eliade, Mituri, vise și mistere, ed.Univers enciclopedic gold, 2010, pag.62-63

Ori, Eliade așa își începea capitolul III din eseul de mai sus:
„Ne propunem să situăm și să studiem angoasa lumii moderne din perspectiva istoriei religiilor. Această întreprindere riscă să pară ciudată, dacă nu chiar de-a dreptul inutilă.” [pag.49]