Grecia noastră

Există oameni care suportă, nu simultan, două evenimente identice, atât de dramatice, încât orice elaborare ulterioară privită ca o coincidenţă, lasă să se-nţeleagă: o răzbunare divină, un blestem sau o formă violentă de exorcizare.
Fără a fi departe, pomenim de Lazăr, de naşterea - trezirea lui, de-a doua oară;
"după aceea le-a spus: Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc." (Ev. Ioan 11.11)
Acum, odată acceptată de majoritatea europenilor, evangheliile nu mai ascund nimic. Orice manifestare politică, este dusă de-o voinţă economică. Orice război, de-o ambiţie partizană, sau personală.
În nordul Peloponezului, în acea jumătate sudică a Greciei, există un orăşel: Kalavryta.
Moni Agias Lavras, la 6 km de Kalavryta, este mănăstirea în care la 25 martie 1821, arhiepiscopul Patrei a înălţat stindardul revoluţiei. Mănăstirea a fost ridicată pe la 961 A.D., pe vremea când nordul Europei era acoperit de păduri prin care nici soarele nu îndrăznea să treacă.
În secolele ce-au urmat Grecia a luptat pentru independenţa sa faţă de Poartă, faţă de altă religie, de altă mentalitate. Sub patronajul unui ortodoxism habotnic, căci în acele vremuri nu se putea altfel, s-a reuşit supravieţuirea, disuasiunea. Disimularea.
În 13 decembrie 1943 mănăstirea a fost incendiată de trupele germane ce ocupau Grecia în acea vreme, probabil că a ars şi steagul independenţei ţării păstrat în clădire. Mai mult, ca represalii pentru rezistenţa localnicilor: 1436 de bărbaţi şi băieţi din Kalavryta au fost ucişi. Asemeni multor ceasuri din lume care sunt oprite în clipa când timpul este asasinat, când secunda explodează datorită atrocităţii la care este supus omul aflat acolo şi aici ceasul catedralei este temporar oprit, la fiecare aniversare.
Mult mai târziu, la 5 aprilie 2000, preşedintele Republicii Federative Germania, Johannes Rau a vizitat Kalavryta; unele dintre cuvintele domniei sale au fost:"Maybe then it can be proven that even from Kalavryta, this place of memory, a road towards the future begins." Preşedintele Republicii Elene Kostin Stephanopoulos a răspuns politic: "Greeks and Germans met with totally different feelings than on that terrible day and time." şi dânsul se referea strict la acea zi mimetică de decembrie. Simularea.
Grecii numeau "ditiramb" pe cel născut a două oară, dar asta nu ne spune nimic precis pentru că Dionysos era "ditiramb"-ul şi în această postură stă amnezia, uitarea şi ceea ce Alzheimer ne-a lăsat moştenire scrisă. Tocmai în acest dans al memoriei, frumuseţea compunerii stă în descompunere şi asta în altă poveste Alberto Giacometti a intuit-o, asemeni "Celui ce mână Caii": The Charioteer. Prezentul se-ntâmplă datorită trecutului. Politica a devenit un ziar mototolit.
În New York Times din 11 februarie 2010 se scrie “If the German government would just transfer money to Greece, people in Germany would feel their worst fears had come true,” said Thomas Mayer, chief economist at Deutsche Bank. (Disimularea)
Este interesantă opinia prin care dacă nu reuşiţi voi, reuşim noi.
"The pressure was apparent in a harsh statement against the idea of a bailout issued Wednesday by the coalition partners in Mrs. Merkel’s government, the Free Democrats. There should be “no direct financial help for Greece,” the statement said. “It would send the absolutely wrong signal to other euro countries that no country has to strain to save any more.”"(Simularea)
Momentele de dans, de învârteală, provin tocmai din falsitatea mişcării; trebuie puşi la zid "PIGS"-şii, este momentul socotelilor, momentul în care criza trebuie nu numai reevaluată, dar şi exemplar anunţată: "Nu mai avem bărci de salvare!"
Să încheiem în onoarea acelora care s-au aruncat abisal la Kasopi, tot în decembrie, tot în Grecia, tot aşa... nu este deajuns să ne trezim?

"A disimula înseamnă a te preface că nu ai ceea ce ai. A simula înseamnă a te preface că ai ce nu ai. Una trimite la o prezenţă, cealaltă la o absenţă. Dar e mai complicat decât atât, căci a simula nu înseamnă a te preface..." Jean Baudrillard

Mario Garcia

Dr Mario Garcia. Photograph: James Powell


Întrebarea cititorului

"Cititorul de ziar accepta jurnalul nu atât ca pe o imagine absolut artificială care are oarecum legatură cu realitatea, cât are tendinţa să-l considere realitatea însăşi. Probabil ca mediile substituie realitatea exact în măsura în care devin capabile de virtuozitate în ceea ce priveşte detaliul realist.", a scris Marshall McLuhan. Sunteţi de acord cu faptul că numai cunoscând mediul si realitatea de aici, veţi reuşi schimbarea? (era vorba de schimbarea care trebuie să se producă la România Liberă, în urma observaţiilor şi sfaturilor d-l Mario Garcia.)

Mario Garcia

Difficult and complilcated question, for sure.
You have to understand the medium, both as a practitioner and as a consumer. In that sense, McLuhan's the medium is the message still resonates. Now we have more "media", and more ways to express the messages. Wonder how McLuhan would react to the multiplatform world in which we live. Yet, we now see online as the medium of immediacy; print as the more contemplative one(sort of like books). Already, the medium conveys meaning to the process, before we even read the content involved.

traducerea efectuată de Hotnews

O intrebare dificila si complicata.
Trebuie sa intelegi canalul, atat ca practicant, cat si din ipostaza de consumator. In acest sens, teoria lui McLuhan, mediul este mesajul, inca rezoneaza. Acum avem mai multe medii si mai multe cai de a exprima mesajele. Ma intreb cum ar reactiona McLuhan in fata lumii multi-platforma in care traim. Totusi, in prezent vedem mediul online drept mediul informatiei imediate; presa scrisa - drept mediul mai contemplativ (asemanator, cumva, cartilor). Deja, mediul transmite un inteles procesului inainte chiar de a citi continutul respectiv.

Ca să nu mă împiedec pe sol,
Am învăţat să zbor.
Aşa uşor.

Din dorinţa de-a comenta comentariul

"cerculete intr-o apa buna de supravietuit - mandala absoluta si ideala prin caracteristica-i de a se mula, de a inconjura tot ce se vrea cuprins."

"Mandala este o imagine arhetipală, a cărei existenţă poate fi confirmată de-a lungul mileniilor. Ea desemnează totalitatea sinelui sau ilustrează totalitatea temeliei sufletului - exprimată în termeni mitici: manifestarea divinităţii încarnate în om..."

C.G. Jung, "Amintiri, Vise, Reflecţii", Humanitas 2008, pag.380

thx Ruxy

O încercare

În mediul şcolar primar, orele de religie nu sunt facultative, încercăm o programă imaginară, neexistentă azi, aşa cum nu va fi vreodată.

Ora întâi: Geneza

Dacă Pământul era plat atunci, sigur ar fi trebuit să fie o insulă.
Adam şi Eva pe o insulă. Ce fac ei şi la ce peripeţii se aşteaptă? (Discuţii libere)
După alte surse (necanonice), femeia primordială se numea Lilith.
În partea cealaltă parte a pământului, la Soare Răsare, perechea esenţială era formată din Izanagi - bărbatul care îmbie şi Izanami - femeia îmbietoare.
Existenţialismul cunoaşterii; adică ce câştiguri şi ce pierderi avem de pe urma cunoaşterii? (Discuţii libere)
Acum peste două sute de ani acea insulă a fost descoperită de către Darwin, un pitic pe lângă Dumnezeu şi numită Galapagos în urma unui vis.
În 1985 un anonim numit Vonnegut publică romanul numit Galapagos, roman care se citeşte numai după împlinirea celor 18 ani.
Temă: a se reţine că Eva înseamnă; "Cea care dă viaţă" din ebraică hawwah, iar Adam este omul prin excelenţă, din ebraică ha'adam.

Ora a doua: Apariţia răului

În insule (de fapt erau mai multe), noţiunea de "rău" nu a existat, aşa cum nu există nici azi. În schimb există lucruri rele, idei rele, dorinţe rele. Atunci mărul era un lucru rău, ca acum cocaina. Din cauza schimbării climei, proprietăţile halucinante ale mărului s-au pierdut. Probabil că în viitor se va putea face spanac cu marijuana, este adevărat că va fi cam aspru, dar dacă se fierbe mult în mult lapte, probabil că va fi mai bun. Astăzi copii de peste şase luni mănâncă biscuiţi cu mere rase pe răzătoarea de sticlă.
Exemplele nu mai contează atunci când dorinţa este mare. Adam şi Eva au fost influenţaţi şi au muşcat din măr. Acum situaţia este mai clară, se pare că au trebuit să mănânce tot mărul, aşa cum trebuie să face şi noi; să mâncăm tot din farfurie.
Sf. Anselm din Canterbury în "Monologion.Despre esenţa divinităţii" scria:
"Mai degrabă, după cum tâlharul cel puternic şi iute e rău fiind răufăcător, tot astfel calul puter­nic şi iute e bun fiind util. Şi nimic nu se obişnuieşte să fie considerat bun decât în vederea unei utilităţi, după cum bun se spune despre mântuire şi despre cele care folosesc în vederea ei, sau pentru orice onoare, după cum frumu­seţea este considerată bună ca şi cele care ajută acesteia."
(Discuţii libere)

Ora a treia: Prima crimă din istoria umanităţii

Adam şi Eva au trei copii; Cain, Abel şi Seth.
Primul era agricultor, al doilea păstor, al treilea s-a născut după ce s-a produs evenimentul.
Cain înalţă o jertfă Domnului din roadele pământului, iar Abel dintr-o oaie grasă; pe atunci Dumnezeu era carnivor, nu vegetarian cum este astăzi. Refuzul nediplomatic al divinităţii îl înfurie pe Cain şi-l omoară pe Abel.
Mult mai târziu John Steinbeck, scria romanul "La răsărit de Eden"...
"Un singur pasaj mă nelinişteşte... acolo unde Domnul l-a întrebat pe Cain de ce este supărat, Domnul spune: "Dacă faci bine, vei fi bine primit, dar dacă faci rău, păcatul pîndeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine dar tu îl vei stăpîni." Acest "tu îl vei stăpîni", m-a izbit pentru că era o promisiune făcută lui Cain că va învinge păcatul." *
Peste două pagini, prin personajul bucătarului chinez Lee se duce mai departe interpretarea:
"Domnii mei bătrâni [clubul de interpreţi chinezi pe unde se perinda şi Lee] simţeau şi ei că vorbele acelea sînt importante - "tu îl vei stăpâni" şi "tu să-l stăpîneşti". Şi iată aurul extras din mineritul nostru: "Tu poţi să-l stăpîneşti. Poţi să stăpîneşti păcatul." Bătrânii domni au zîmbit, au dat aprobator din cap şi au considerat că anii au fost bine folosiţi. Asta i-a scos din carapacea chinezească, iar acum studiază greaca. [...] Traducerea populară americană [a V.T.] le ordonă oamenilor să învingă păcatul, şi păcatul poate fi numit ignoranţă, [...] face o promisiune în "tu îl vei stăpîni", dînd să se înţeleagă că omul va învinge cu siguranţă păcatul. Dar cuvântul ebraic, cuvîntul timshel : "tu îl poţi stăpîni" îţi dă posibilitatea de alegere. Poate că e cel mai important cuvînt din lume. Asta înseamnă că drumul este deschis. Dreptul de a alege revine omului. Pentru că dacă e adevărat "îl poţi stăpîni", este tot atît de adevărat şi că "nu-l poţi stăpîni."
[...]
Am vrut să vă spun asta mai demult. Am şi anticipat întrebările dumitale şi sînt bine pregătit. Orice scriere care a influenţat gîndirea şi viaţa unui mare număr de oameni este importantă. Există milioane de secte şi biserici care simt ordinul "tu să-l stăpîneşti", şi se dăruiesc cu totul ca să-l asculte. Şi sînt alte milioane care cred în predestinare "tu îl vei stăpîni". Nimic din ceea ce ar face nu ar putea opri destinul. Dar "tu poţi". Asta îl face pe om măreţ, îi dă ceva asemănător zeilor, pentru că în slăbiciunea şi murdăria lui, în uciderea fratelui lui, el are totuşi posibilitatea alegerii. Îşi poate alege drumul, poate lupta şi cîştiga." **

(Discuţii libere)
________________________________________________
John Steinbeck, La răsărit de Eden, bpt 1973, Ed. Minerva, vol. II
* pag. 44 mijloc
** pag. 47 sus - 48

Duşmani până la moarte

"Juan Fábregas Monleón, fabricant de cămăşi, îl ura de moarte pe Manuel Santacruz Ridaura, fabricant tot de cămăşi. A mers în Congo, a adus cu el la Barcelona doi antropofagi. Şi aşa a dispărut cu totul Manuel Santacruz Ridaura.
Juan Fábregas Monleón a păstrat până în ziua morţii neaşteptate, într-un colţ al biroului, într-o vitrină, atârnat, în întregime, scheletul lui Manuel Santacruz Ridaura; îi ţinea de urât atât de bine."

Max Aub, Crime exemplare, Ed. Art 2008, pag.61 jos


photo by http://carlosdelafe.wordpress.com/2008/05/22/crimenes-ejemplares/

Suprarelismul unei auzenii

Azi după-amiază, m-am urcat pe acoperiş. Acolo era ceva nelalocul lui şi din cauza asta la topirea gheţii, apa s-a strecurat înăuntrul casei. M-am urcat pentru că era soare afară şi prin asta frigul m-a luat prin surprindere. Soarele era parcă în spatele unui ecran transparent; doar lumină.

De sus, de pe acoperiş, casele sunt ca nişte turte obosite de pălăria imensă şi grea ce le acoperă. Trecătorii, rari pe stradă; grăbiţi, fac ca liniştea să fie deplină. Cu toate acestea frigul reuşeşte să facă orice zgomot mai plin ca niciodată.

Prins în conţinutul lucrării nu am băgat de seamă primele ţipete, dar ele se apropiau de mine ca nişte păsări. Atunci m-am mutat spre stradă şi-am privit peste coamă: pe trotuar trecea tânărul retardat al cartierului. Toţi îl cunoşteam, nu era violent, dar din când în când îl apucau furtunile pe creier şi atunci ca-ntr-un extaz bahic ţipa cuvinte de neînţeles şi gesticula ca un om cuprins de flăcări. În schimb cu toată această dinamică a mâinilor mersul lui era normal, fără grabă, drept şi fără oprire.

A trecut prin dreptul casei, stârnind cei doi câini, ce se agitau în corespondenţă cu el. Cu toate că aceştia lătrau mai tare ca el, gesturile lui, la fel ca şi ţipetele, ignorau prezenţa lor apropiată. Două lumi s-au unit acustic pentru o clipă şi despărţite doar de-un gard, au continuat să existe, atâta timp cât mirosul câinilor se pierdu în frig şi furtunile electrice încetară.

La rândul lor două vecine, trezite din somnul de după-masă, ieşiră în stradă în urma zgomotosul trecător. Înfofolite în cojoace se întâlniră la gardul meu, una traversă strada, cealaltă se-ndreptă pe trotuar spre ea.

Câinii au părăsit gardul şi poarta în ciuda ţipătelor care se mai auzeau încă, dar distorsionate din cauza depărtării, iar de aici de pe acoperiş căciula lui cu moţ mai putea fi zărită. Brusc, mai apoi, nu se mai auzi nimic.

Am vrut să continui în munca mea, să termin reparaţia, dar le-am auzit pe babe mirându-se cât se poate de clar. Dialogul, l-am auzit, l-am descifrat...
„
- Ai văzut, cum făcea?
- Da şi dacă te uitai la faţa lui când înceta să strige, părea ca un om normal.
- Cred că atunci când doarme nu se vede nimic anormal.
- Da, dar oare visează ceva?
- Cred că atunci când visează este normal.
- Da, aşa este, visează normal, arată normal şi totuşi...
- Cred că în el ceva este nelalocul lui.
- Da, dar nu se vede
- Ca şi cum ar ploua tot timpul în el; ferindu-se de stropii de ploaie strigă la ea să înceteze...”