Amintirea celui ce trece sau a celui ce vine?

M-am îndepărtat constant de cauzalitatea evenimentelor ce-mi radicalizează poezia înțelegerii lumii.
De aceea am împrumutat linia silogismelor ce-mi petrec viața în confuzia dorințelor lumii.
Ori titlul de mai sus, nu asta sugerează?


Amintirea este privită de cei mai mulți ca un film, ca o trecere, o derulare a unor evenimente petrecute - o cât îmi place verbul a petrece -; în felul acesta despărțirea - de amintire, nu devine radicală, nu se uită, ea va mai petrece și în viitor, sigur va mai petrece, o altă întâlnire cu realitatea de zi cu zi, sigur unii vor spune atunci că este doar un vis, că au uitat.


Acum eu doresc să vă scriu despre amintirea care vine, despre cea care trece prin tine, cea care te sufocă, care nu îți mai dă drumul, rămâne agățată de prezent, te înfruntă.
Amintirea care își face loc, și asemeni unui virus informatic se propagă în toate acțiunile realității cotidiene, devine perturbatoare, acaparatoare.
Ce facem ?


Cine-i vinovat? cel care trece sau cel care vine?
Răspunsul îl găsim în imagine, căci ea ne bântuie, ea ne zboară.
Răspunsul îl găsim în atitudine, în atitudinea noastră, oare a cui?
Mai târziu când treburile intră spre rezolvare ne vom aminti de întâmpinare.
Cea mai frumoasă amintire va fi cea în care am întâmpinat-o, tot pe ea, amintire.
Acum ea - amintire, cea care venea, se va petrece, odată cu noi.

CUM A AJUNS ÎN SFÎ(Â)RŞIT „LUMEA ADEVĂRATĂ" O FABULĂ

http://www.kawaikittens.com/

Istoria unei erori 
de Friedrich Nietzsche


1. Lumea adevărată, accesibilă celui înţelept, celui evlavios, celui virtuos — el trăieşte în ea, el este ea.


(Cea mai veche formă a ideii, relativ înţeleaptă, simplă, convingătoare. Parafrazare a propoziţiei: „Eu, Platon, sunt adevărul".)


2. Lumea adevărată, inaccesibilă în imediat dar promisă celui înţelept, celui evlavios, celui virtuos („celui păcătos care ispăşeşte").


(Progresarea ideii: ea devine mai rafinată, mai gingaşă, mai insesizabilă — devine femeie, devine creştină...)


3. Lumea adevărată, inaccesibilă, nedemonstrabilă, de nepromis, dar chiar numai închipuită fiind — o mângâiere, o îndatorire, un imperativ.


(Vechiul soare, în fond, dar răzbătând prin ceaţă şi scepticism; ideea ajunsă sublimă, palidă, nordică, königsbergiană.)


4. Lumea adevărată — inaccesibilă? Oricum, neatinsă. Şi neatinsă fiind, e şi necunoscută. Prin urmare nici mângâietoare, nici mântuitoare, nici implicând o îndatorire: la ce îndatorire ne-ar putea supune ceva necunoscut?...


(Zori cenuşii. Cel dintâi căscat al raţiunii. Cântatul de cocoş al pozitivismului.)


5. Lumea „adevărată" — o idee ce nu mai e de nici un folos, nemaiavând nici măcar caracterul unei îndatoriri —, o idee ajunsă nefolositoare, superfluă, prin urmare o idee infirmată: hai să lichidăm cu ea!


(S-a făcut ziuă; micul dejun; bon sens şi voioşie au revenit; roşeaţa de ruşine a lui Platon; lărmuială îndrăcită a tuturor liber-cugetătorilor.)


6. Lumea adevărată am lichidat-o: Ce lume a mai rămas? Cea aparentă, poate?... Dar nu! Odată cu lumea adevărată am lichidat-o şi pe cea aparentă!


(Amiază; momentul celei mai scurte umbre; sfârşitul celei mai lungi erori; punct culminant al omenirii; INCIPIT ZARATHUSTRA.)


Friedrich Nietzsche, Amurgul idolilor, Humanitas, 1994-2008, pag.39