Locul gol este plin de alb și albul este aspru, acel cearceaf ce te ascunde. Albul dă contrastul, nu negrul; suntem plini de alb nu de negru, dar ne place să credem că negrul dă conturul, cel care plin de alb va fi locul gol.
În cel mai mare amestec, albul devine frigid, tremură. Dacă n-ar fi cerul aliatul său, atunci albul ne-ar scoate ochii, astfel cerul îi temperează intenția și cerul este la fel de alb ca și albul care ne-ar scoate ochii.
O panglică de nea coboară crenguța, la fel sunt toți arborii cuprinși de zăpadă, aplecați, n-au curajul să privească în sus, s-ar putea ca cerul -prin albul său, să le scoată ochii.
O panglică galbenă, un fermoar, a deschis cerul ca pântecul unei oi albe; de acolo, din crăpătură, soarele și-a manifestat doar intenția de-a apune, fuioare de nori au închis cu nasturi albi, opaci și netransparenți, dunga orizontală. Noaptea albă și aspră ce veni, a păcălit stelele și ele în căutarea unui loc gol au dispărut. În noaptea aceea nu a strălucit nimeni și nici nu a visat nimeni.
