Arta de-a face poezie, începe devreme, ar putea începe şi mai devreme, ar putea dacă scrisul n-ar fi un obstacol.
Muzica, pictura, ceea ce este audibil şi ceea ce este vizual, se propagă mai repede, în schimb scrisul devine o povară uneori.
Tinerii se întâlnesc, citesc fiecare, ascultă şi privesc, în toate acestea sunt încă semnele candorii din copilărie, unde nu există orgoliu, frustrare, sau vreo "parşivă stare" cum am auzit.
În schimb, căci trocul există, ei tinerii trebuie să obosească, să piardă într-un fel timpul de creaţie, orice formă de conservare le-ar anula toate dorinţele şi de aceea nopţile pierdute, căutările, iubirile devin un catalizator ce mai târziu îşi va dovedi eficacitatea.
Nu există o reţetă în a face poezie, filologia le arată doar regulile jocului, dar acest joc al literelor, al cuvintelor şi rimelor este infinit, căci poezia este stare insesizabilă de infinit.
În fotografie, în fundal, sunt tineri poeţi de la Chişinău, tineri neprinşi de vreo criză, de vreo politică, de vreun anevrism social, cu dorinţe mute, pe care numai poezia lor pot să le exprime.
Am rămas undeva suspendat în tot ceea ce cunosc eu, ceea ce scriu ei, ceea ce scriu eu şi ceea ce au ei. Pentru că ei au cel mai puternic atu al acestei lumi, tinereţea, şi cu ea pot încă trece mai departe.
Starea boemă încă există, există aşa cum n-am citit-o la alţii, este perpetuă şi este un semn de civilizaţie.
Am toată admiraţia faţă de efortul lor, de ceea ce ei speră că vor face.
