Furtul armelor

Muzeul din cadrul Templului Zeiței Artemis (Braurona) din Vravona, Atica, Grecia

Mitul armei secrete sau a acelei știute ca fiind mortală inamicului dar inaccesibilă este atât de vechi încât urmele clare se văd abia în Iliada mică lui Homer. Înainte de aceasta se știe că triburile primitive, atunci când participau la lupte, se temeau să lase pe teritoriul inamic vreo urmă materială, un arc sau o săgeată, chiar și o piatră ce a plecat din mâna unui războinic, de teama că ceilalți -inamicii, prin magie vor sufoca efortul combatant data viitoare. Semnele spionajului abia apăreau, dar fiind vorba de arme și curaj, interpretările sunt pierdute în aburul în care șamanii încercau să deslușească ceea ce dușmanul pregătea demult.


În Iliada -în acestă poveste interminabilă a unui război inefabil, semnele în care învingătorul va apărea în ziua următoare, în perioada următoare, sunt legate de eroi și de armele lor. Apariția unor noi eroi pe câmpul de luptă duc dinamica balanței divine căreia zeița Nike -zeița Victoria la romani, să o încline în dreptul celor noi veniți.


Lupta continuă la fel ca înainte și prin asta poate se naște ideea că o armă ar fi salvatoare, o armă secretă, poate știută dar inaccesibilă, poate neștiută și trebuie căutată, poate doar enunțată. Așa apare și Ahile, nu ca nemuritor, ci ca purtător de scut impenetrabil. Un scut pe care însuși Zeul Făuritor l-a conceput ca fiind blindaj pentru armele vremii. Toate acestea în timp ce călcâiul rămâne descoperit.


De departe, în felul acesta, arcul lui Herakles, cu acele săgeți otrăvitoare (înmuiate în sângele Hidrei de la Lerna - zonă în nord-centrul Peloponezului) este arma cu care aheii pot să învingă. Prieten bun al lui Herakles, Philoctetes moștenește arcul cu aceste săgeți imediat mortale, dar în urma unei boli incurabile rămâne în insule, înainte de a ajunge în Asia Mică pentru a lupta împotriva cetății Ilionului -Troia. Paris, unul dintre eroii erotici ai Iliadei moare în urma acestei arme arhetipale.


Felul în care eroii greci; Diomede, Ulise și Neoptolem (Neoptólemos -fiul lui Ahile) ajung în insula Lemnos, unde a fost lăsat Philoctetes, nu este atât de important pe cât ideea salvatoare în a găsi o rezolvare. Astfel în marmura atică, figurile apar spontan, arcul legat de tolbă -cu săgețile ce nu apar, Diomede (Diomedes) și Ulise (Odiseus)  în planul de sus și figura cea mai relevantă: Philoctetes bolnav în pragul de jos. Toate acestea - fără Neoptelem, fac parte dintr-o epifanie în care bolnavul se poate vindeca dacă este chemat -și nu lăsat în pierzanie, este dus la luptă, la activitate. Sacrul este încastrat în figurile imobile ale unei priveliști rătăcitoare, neștiind mitul, acest basorelief pare un gotic în care eroul creștin suferă, iar îngerii îi privesc de departe -ca de peste deal, durerea: de obicei privirea directă doare.


Orice apare, la fel ca sunetul, ca mirosul, poate dispare; ori eroii veniți de la Troia doresc arcul, figura centrală și fundală -față de figura lui Philoctetes de mai jos, este umbrită de centru (oarecum geometric - placa fiind avariată, ceea ce scriu este doar un punct de vedere). De aceea arma secretă este vânată, dorită, visată, recompensată. Oare istoria nu se repetă, politica intimidării, a reprezentării forței proprii, a incalculabilului nu face din om piticul prost și neștiutor?