luni, 26 martie 2012

Despre cai

Caii în antichitate au apărut în Sumer -scriu de antichitatea indo-europeană, poate de aceea acei cai pur-sânge arabi sunt cei mai frumoși. Prin colonizarea premergătoare primului mileniu dinaintea erei noastre (sau mileniul înainte de Cristos), caii au ajuns în Europa prin regatele grecești din Asia Mică. Cresus, regele Lidiei, era un mare crescător de cai, mai apoi perșii, care au început și ei creșterea selectivă a cabalinelor.


Nu putem să-l uităm pe Alexandru cel Mare și al său cal:
„Pe calul lui Alexandru cel Mare, știm cu toții, îl chema Bucefal = Βουκεφάλας


βου = bou (βούβαλος = bivol)
κεφάλι = cap (de unde encefal = ενκέφαλος = ce ai în cap)


Așadar, Bucefal = Cap de bou (avea capul mare, adicătelea)”, ne scrie Silvana.


Poate puțini știu că în lumea antică, înaintea Romei Imperiale, două cavalerii își întreceau numele ca fiind cele mai puternice; cea thesaliotă (din Thesalia, Grecia continentală de mijloc) și cea numidă (regatul numid de pe teritorul actualei Tunisii).

Muzeul de Antichitate și Istorie Națională din Athina, Grecia

La fel ca și acum, a crește, a dresa și a călări era și este o adevărată știință, astfel calul a ajuns, la fel ca și gladiatorul, o personalitate aparte. Caii erau îngrijiți și respectați, în luptă nu se urmărea uciderea calului, dar exemplele contrare abundă, chiar moartea lui Bucefal s-a aflat în luptă.


Fără a avea pretenția unui eseu, cele scrise mai sus alcătuiesc doar o amintire și cei care au călărit și practică acest sport, pot să-mi dea dreptate.

21 de comentarii:

  1. Mare dreptate ai !! Îmi place postarea despre căluți :) . Caii sunt divini...emană libertate, elegantă, gingășie!! Îi ador ....

    RăspundețiȘtergere
  2. Da...m-am dat și cu calul :) . Senzația este ... hmm minunată!! Relaxare totală !!! Te încarcă pozitiv o astfel de experientă...îți deschide orizontul ;)

    RăspundețiȘtergere
  3. asin, zebra, elefant, dromader etc, etc - "mijloace" de locomotie pentru om.

    totusi, despre masini spunem ca au 100 de cai putere, nu spunem 1 elefant sau 100 de zebre!

    ce chestie aiurea!

    RăspundețiȘtergere
  4. Atunci pentru mine totul este clar, fiind aproape de ființă (de cal), sportul nu mai devine unilateral, dar nici în echipă, devine o suflare.

    O comparație, ar fi aceea pe care ochiul antrenat al îmblânzitorului de șoimi, urmărește ceea ce ochiul șoimului vede de sute de ori mai bine, o simbioză.

    RăspundețiȘtergere
  5. Anonim
    și eu văd în aceste comparații, ceea ce toată lumea trebuie să știe, dar este atât de puțin de fapt.

    asistăm încetul cu încetul la o schimbare majoră a mentalității în ceea ce privește comparația, felul arhaic comparativ este dăunător uneori.

    RăspundețiȘtergere
  6. Incitant! (Cît pe ce... Incitatus!)

    De la Plutarh citire:

    Bucefal (nume pe care i l-a dat stăpînul său după achiziționare), un exemplar de excepție, a fost oferit spre cumpărare contra 13 taleri, tatălui lui Alexandru, Philippos, de către un geambaș din Thesalia. Părea însă nărăvaș foarte, încît nimeni nu putea să-l încalece și deci urma a fi respins de cumpărător. Dacă nu ar fi intervenit Alexandru, tînăr, poate chiar adolescent, insistînd să încerce, la rîndul său, a domoli calul. Precocele Alexandru observase că pe animal îl speria umbra proprie (mai degrabă, preschimbarea propriei umbre în momentul în care călărețul încerca să se arunce în spatele lui, aș preciza eu). Pentru a putea să-l încalece îl întoarse cu capul spre soarele orbitor. Încercarea a dat roade și Alexandru a făcut cîteva ture de galop în ovațiile celor prezenți. Philippos însuși, încîntat, pare-se că i-ar fi spus: „Fiule, caută un regat pe măsura ta. Cel al Macedoniei nu te încape.”
    Bucefal a murit - veteran - la 20 de ani, vîrstă a senectuții pentru un cal, mai ales cu uzură în campanii războinice.
    Alexandru și-a onorat tovarășul de cuceriri dînd numele de Bucefal(i)a la un oraș din Asia.

    P.S. Cu mulți ani în urmă, în Salonic, am avut ocazia de a vizita muzeul municipal care expunea obiectele găsite relativ recent într-un mormînt antic, la Vergina, Macedonia, Grecia de nord. Bijuterii (care depășeau cu mult sfera frumosului, obiecte de uz casnic, unelte, zăbale. Acestea din urmă, mărturisesc, m-au descumpănit. Unele dintre ele ar fi putut trece drept unelte de tortură.

    RăspundețiȘtergere
  7. Corectez: În loc de „la un oraș”, „unui oraș”. :)

    RăspundețiȘtergere
  8. Acum vreo 5 ani eram aproape sigur ca ma voi apuca de calarit. Din pacate, am ramas departe de calarit. Dar caii au ramas mereu pentru mine cele mai maiestuoase animale pe care le cunosc... personal.

    RăspundețiȘtergere
  9. Felul în care omul din vechime stăpânea (sau încerca să stăpânească) natura este mult diferit din cele ce se petrec astăzi.
    Calul, sigur că era prietenul omului, dar intra primul în luptă și pentru asta trebuia strunit.
    Ceea ce astăzi ni se par unelte de tortură atunci ținea doar de figură, exemplu; bagă azi un om în armură! :)

    Elefanților, pentru a fi coordonați foarte bine, li se băgau țepușe în spate, în interiorul pulpelor, foarte aproape de anus și răspundeau imediat la stânga-dreapta, cred că de la Polybios citire. :)

    RăspundețiȘtergere
  10. Silvana am răspuns mai sus, prietenul Liviu a fost mai rapid ca mine.

    RăspundețiȘtergere
  11. Liviu,
    Eu m-am dat cu calul și atunci când nu se mai putea, m-am dat și cu berbecul (eram copil, puteam călării un berbec). Atunci când berbecul mă simțea cum îl apuc de coarne, imediat o lua la goană în primul stâlp din saivan și mă lăsa lipit vertical de stâlp, dar am încercat de mai multe ori până când s-a mai potolit, dar nu-i plăcea.

    RăspundețiȘtergere
  12. Nu-mi place că mi-am terminat comentariul cu „tortură”. Și nici nu aș vrea să las impresia că mă iau de glorioșii străbuni. Cu atît mai mult cu cît sunt și în măsură să(-mi) explic fenomenul utilizării mijloacelor coercive mai severe în acele vremuri de metamorfoze.

    RăspundețiȘtergere
  13. silvana
    Și astăzi unii cresc cai după metode proprii, moștenite și primitive. Eu am înțeles ideea ta, așa cum am înțeles și teama unora de-a călări un cal. :)

    RăspundețiȘtergere
  14. Scorchfield,
    s-a intamplat sa merg, la intervale scurte, sa vizitez un grajd oentru cai de calarit, unii foarte frumosi. Ii priveam cu incantare in timp ce echipa de filmare ma astepta si nu intelegea ce dracu fac eu acolo atat de mult.

    Sunt foarte frumosi... :) Ma repet!

    RăspundețiȘtergere
  15. Liviu,
    Să nu crezi că n-am văzut accidente pricinuite de cai. Un cu totul și cu totul exemplu, dar tot referitor la cai, ne-ar clarifica mai bine frica. :)

    Asistam, copil fiind, la o împreunare cabalină, felul românesc (sau poate greșesc): o iapă, o murană, de numai doi ani, a fost legată de funia cu funia căpăstrului de un plop (avea numai un metru până la copac), picioarele din spate, au fost prinse pe rând și i s-au dat potcoavele jos, apoi i s-a dat drumul armăsarului fornăitor.

    - De ce fără potcoave? am întrebat eu.
    - Pentru că oricât i-ar place tot ar putea să-l nenorocească pe bietul armăsar, veni răspunsul simplu al unui om simplu.

    Viața mi-a dovedit că are dreptate și în felul uman de-a privi lucrurile.

    RăspundețiȘtergere
  16. Scorchfield:
    foarte tare intamplarea!!!!!! :)... ca si concluzia ta :)))))

    RăspundețiȘtergere
  17. cred ca din copilarie ai stiut ca vei fi fizician si faceai diverse experimente precum cel cu ciocnirea plastica!

    RăspundețiȘtergere
  18. Anonim
    corect, fesele mele pernă pentru coccis!

    RăspundețiȘtergere
  19. am vazut o singura data la o expozitie un pur-sange arab...
    as fi vrut sa-l ating...avea o piele atat de delicata...era inalt si frumos dar cand m-am apropiat de el si-a umflat narile si ritmul respiratiei i s-a schimbat...asa ca...doar ne-am privit

    RăspundețiȘtergere
  20. pandhora
    Caii, pe cât sunt de mari pe atât de fricoși, o frică instinctivă pune stăpânire pe ei atunci când tu (ca necunoscător) habar n-ai de ce!
    Caii sunt animale foarte calde.

    RăspundețiȘtergere

mesajele anonime nu se citesc