duminică, 5 iunie 2011

Un fluviu, o insulă, o fântână



Apa unei fântâni arteziene desenează forme abia vizibile şi indescriptibile pe pânze fine, vaporoase, create de vânt, de curenţi de aer ce vin de pe fluviu dornici să viziteze şi cunoască Insula, curenţi ce se vor duce mai apoi la vale odată cu fluviul, odată cu Dunărea.


Insula Margareta este un loc pe care Dunărea l-a sădit din trupul ei pe când îşi plănuia un loc de odihnă, a întins braţele să apuce o pernă, a rostogolit pământul, a înălţat insula.




Oamenii s-au preocupat de darul dat şi capitala Ungariei, Budapesta, a devenit mai vizitată şi mai căutată datorită acestei insule devenită raiul plantelor şi al vieţuitoarelor mici, fie ele înotătoare sau plutitoare.
Nuferii acoperă suprafaţa unui mic lac artificial.




Culorile atât de diferite te ameţesc, triunghiurile moi, curbe, şoptesc; nufărul respiră. O raţă îi ocoleşte, un peşte auriu le dă târcoale, o broscă ţestoasă numără vizitatorii; iese din când în când de parcă ar căuta pe cineva.




Şi în mijlocul acestui lac stă fecioara care pare trezită, odihnită; visul ce a împietrit-o i-a lăsat o urmă în memorie: o ultimă dorinţă.




Dorinţa se află împietrită, fiecare poate ghici din privirea ei, din gestura ei, cam care ar fi aceea. Lumea vie din jurul ei o ia drept statuie: "Păcat!" mi-a şoptit, dar nuferii prin răsuflările lor nu m-au lăsat să vorbesc, mi-au îmbătat mintea şi-am uitat. Ce fericire pe cei ce uită, scriu acum, să-ţi aminteşti totul ce chin perpetuu ar fi, închei acum.

9 comentarii:

  1. Natura este un nesfarsit laborator de sentimente umane!

    RăspundețiȘtergere
  2. nuferi de culoare asta nu am vazut...tare mai sunt frumosi :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Karina

    În acest laborator a luat naştere Omul! :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Pandhora

    :) nici eu! :)

    am să revin cu detalii!

    RăspundețiȘtergere
  5. Îmi place mult această descriere:

    "Insula Margareta este un loc pe care Dunărea l-a sădit din trupul ei pe când îşi plănuia un loc de odihnă, a întins braţele să apuce o pernă, a rostogolit pământul, a înălţat insula."

    E o frază ca o piatră preţioasă!

    Uitarea, da, e un blestem sau o binecuvântare. Depinde ce uiţi...
    :)

    RăspundețiȘtergere
  6. Scriam la mine, într-un comentariu:
    tot ce ştiu e că am plonjat repetat în inconştient până am dat de amintirea lui. Şi atunci, brusc s-au lămurit foarte multe.
    Sunt amintiri atât de intense încât e exclus să le uiţi, vieţi de-a rândul. Ar fi păcat să le uiţi.
    :)

    RăspundețiȘtergere
  7. Blue Freedom

    S-ar putea să nu uităm niciodată, amintirile devin vise atunci, din cauza asta ne trezim dimineaţa uneori tulburaţi, viselor trecute ne-au apărut ca şi cum le-am fi trăit.

    :)

    Să nu uităm nimic!

    RăspundețiȘtergere
  8. Fiecare cu...apele(sau bărcile) lui, nu?:)

    RăspundețiȘtergere

mesajele anonime nu se citesc