Dimineaţa soarele răsare din spatele Parnas-ului, muntele şi vârful ce străjuieşte anticul Delfi. Un soare timid, ce abia aruncă lumină numai după deschiderea sit-ului către vizitatori, după 7.30 a.m. Delfi rămâne în umbră mult după deschidere şi răcoarea se simte. Brusc, la ivirea faeton-ului solar, temperatura creşte repede. Urcatul pe munte capătă alte coordonate şi aerul dimensionează altfel ruinele, le tremură.
În faţa templului lui Apolo, coloanele ce au rămas stau în soare de peste 2500 de ani. Acum retezate, dau impresia că au devenit mai înţelepte, nu mai sunt aşa falnice şi ispititoare. O tăbliţă avertizează că este interzis să urci în templu, mai sus este interzis să escaladezi ruinele, iar peste tot este interzis să le atingi. Delfi a devenit mai sacru decât la origini.
Din dorinţa de a-l reţine în drumul lui spre praf, contemporanii se disciplinează. Existenţa lui ca atare este răspunsul la întrebarea copilului adresată oracolului; "Ce voi fi eu când voi fi mare?" şi răspunsul veni imediat; "La fel."
Delfi este la fel, Delfi este bătrân şi ruinat... dar la fel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc