După apus

Crepuscular Koroni port

Tainic, fiecare luminiță arată ceva, toate unite în comun prin ceea ce ține de om. Soarele fiind divin, prin apusul său lasă loc luminii oamenilor, cea proteică înlocuită de cea prometeică. Crepuscular și ubicuu Zeul este prezent și prin coridoarele lăsate necercetate, bântuie oamenii, îmbrăcați în case, mașini, bărci, avioane.

Lumina oamenilor este invizibilă Zeului, fiind artificială, cunoscută, lipsită de frică. Lumina oamenilor le arată faptele, mersul, căutarea. De urmele acestei lumini Zeii fug, uitătura lor este cea a oamenilor, o întoarcere orfică în spate, în fapt oamenii au uitat nerăbdarea, transmisă de acum zeilor.

Într-un orizont frânt și triunghiular, catargele iahturilor apăsau la nord vârfurile muntelui Ithome, aproape de vârf, Messinia; cetate uitată de zei, cotropită de spartani. Este o greutate să privești în minte istoria atârnată de vârfurile unor catarge.

De pe un catamaran se auzea muzică, un ritm neștiut pe aici, venit din Africa prin America. Lumea știută de mine se schimbă, ceea ce aduce vântul antichității din spate, pe o corabie cu catargele goale, lasă un imens gol în fața ei, prin nemișcare, prin lipsa umbrelor.

Nemeea, privind în spate urma unei viitoare acropole

Nemeea 2015

Într-un șir lung de coline, pornind de la Micene (Mycenae), de la Profetis Ilias, culmea cea mai înaltă din jurul cetății lui Agamemnon, ajungem spre nord-vest la Nemeea.

Între Kalentzi și Soulinari, două sate, se naște o colină pregătită pentru o akropolă; templu pe un deal, pe o înălțime.

În spatele templului lui Zeus, spre Corint, un deal ne apare plat, ca și cum cineva a pregătit locul spre a înălța un templu.

Știind asta, coloanele prăvălite în urma cutremurelor, indicând sarcina, cele reconstruite, revărsând efortul, nu pregătesc nimic în afara unei priveliști înălțătoare unui templu asemeni celui din insula Egina, Aphaia.

Închipuirea unei treziri

Lachanou beach, near Koroni

Plaja urma linia dreaptă asemeni spinării unui dragon, iar în spate, cumva, lua formă coada lui. Pietrele păreau așezate asemeni solzilor, iar nisipul arăta ca transpirația unei zile de zbor. Totul trebuia întors drept, astfel ca marea să pară vânt. Din faleza uriașă pornea o aripă de-a lungul pământului, pe când cealaltă era îngropată simetric în sol.

Pe dragonul ăsta nu l-a văzut nimeni până acum și nici eu n-aș fi băgat de seamă dacă sforăitul lui n-ar fi urnit cuiburile de vulturi ascunse printre plopii mai înalți ca chiparoșii ce străjuiau valea prin care un firicel de apă încă se strecura spre mare.

În căldura unei zile de august bolboroseala animalului preistoric mișcă plaja asemeni unui cutremur și toate păsările agitară văzduhul în așteptarea primejdiei. Bestia se ridica, dar o barcă aflată aproape de mal se rostogoli spre capul dragonului izbindu-l în frunte. Înainte să-și dea seama ce se întâmplă, capul se plecă și se scufundă din nou în mare, lăsând trupul la fel cum a fost înainte.

Privitorul, un pictor, a promis atunci că va picta tabloul privind ridicarea dragonul din timp și spațiu.
Tablou pe care îl mai aștept și astăzi.

Existență

Historical and Folklore Museum of Kalamata

„Îmi povesti apoi cu resemnare că niciodată nu izbutise să-i scoată din cap bătrînei Eroria, priceputa lui menajeră, credința că era coborîtoare dintr-o balenă eșuată în golful Hotuiti. Eroria îi răspundea că el n-avea de unde să știe, chiar dacă era preot, pe cînd ea știa lucrul acesta de la tatăl ei, care îl știa de la tatăl lui, care îl știa de la părintele lui și acela știa cel mai bine ca oricine, din moment ce el însuși fusese balenă !”

Thor Heyerdahl, Aku-Aku, Ed. Științifică, 1961, pag.173.

Soare la Koroni

Greece, Peloponnese, Messenia, Koroni

Întors cu fața spre continent, spre nord, Koroni -cetate venețiană, cucerită de turci, recucerită de occident și din nou de turci, într-o poveste istorică lungă, în care intră personaje precum sultanul Suleiman Magnificul, amiralul Andrea Doria, regele Charles al V-lea, dogele Francesco Morosini, generalul francez Maison și până în al Doilea Război Mondial, când germanii în retragerea lor din 1944 au distrus două bastioane fiind depozite de muniții, devine astăzi emblema unui turism exacerbat al Greciei.

Koroni oferă vizitatorului ineditul cosmopolit și labirintic al unui orășel contrastant prin suișurile și coborâșurile străduțelor, a lumii extrem de pestrițe și mai ales a culorilor. Seara, pe un chei lung de peste un kilometru, cu tavernele așezate rând pe rând, de-a lungul portului turistic, chelnerii îndeamnă turiștii să ia loc și să comande. Copiii localnicilor se amestecă în fuga lor cu cei ai turiștilor, bicicletele lor micuțe sunt gata să te descalțe și câte-o pisică miaună speriată de țipetele lor. Bărcile pescărești pleoscăie alături de iahturi și catamarane, pe celălalt chei, spre prim bastionul cetății, cheiul îngust, oarecum perpendicular pe cel principal, ce apără portul de valuri și vânt, este locul unei promenade, unde am văzut strânși într-o parte băieții, nu mai mari de șaisprezece ani, gălăgioși, puternici și nu mai departe de o sută de metri, gașca fetelor, cam de aceeași vârstă, care șușoteau doar în tăcere și aruncau ocheade în direcția orașului, spre băieți. O bicicletă se deprinde și trece pe o singură roată prin fața fetelor, un băiat tuns asemeni unui cardinal, învârte ghidonul repede în stânga și în dreapta, fetele chiuie reținute, lumina galbenă a lampioanelor înalte îi prelungește umbra, dispare. Tăcere, apoi apare invers, la fel, de data asta fetele râd tare. Un alt băiat se întâlnește la jumătatea drumului dintre tabere, cu o fată, pe lângă ei turiștii îi acoperă și astfel ei se pierd vederii.

Înaintea serii este bine de vizitat cetatea, urcușul greu inițial, pe străduțe fără trotuar, cu mașini ce vin din ambele sensuri și se opresc repede pentru a trece greu una pe lângă cealaltă, devine mai ușor atunci când căldura asfaltului dispare în dauna caldarâmului de piatră, iar înălțimea petrecută de vânturi moi aduce răcoarea unui crepuscul datorat promontoriului Akritas, spre sud, care ascunde soarele înainte de ora sa astronomică, astfel că lumina venită dinspre mare, prin reflexii nesfârșite, îmbogățește zidurile cu culori rozalii.

În cetate se mai locuiește încă, câteva locuințe uimesc privitorul prin hedonismul grădinilor și al așezării acestora față de ziduri și bastioane. Chiar mai sus, se poate trece prin cimitirul orașului, iar spre vest există o mănăstire unde biserica Sfânta Sofia ne apare spre stânga, biserică lăsată în conservare, construită pe un vechi templu al lui Apollo - Korynthos. În teritoriul mănăstirii este biserica impozantă al Sfântului Haralambie, înconjurată de grădini înguste în zidul cărora stau aliniate chiliile.

Peste zid, jos, spre sud, este Eleistria, biserica principală a orașului, locul unde au loc majoritatea sărbătorilor religioase, un spațiu deschis, plin de pini uriași, ce dorm parcă deasupra aleilor ce duc spre clădirile anexă bisericești, în spate, pe lângă o arteziană, biserica Panagia Eleistria, în dreapta un turn venețian.

Poate prea lungă introducerea, dar povestea continuă.

Ceea ce citind vedem

The Complete Greek Temples, Tony Spawforth, Thames & Hudson, 2006

Ar trebui în final și cărțile să dispară, să nu mai citim nimic, să vedem doar. Citind ne imaginăm și ceea ce vedem apoi ne transfigurează ideile în din nou, ceea ce mai târziu vom numi cea mai perfectă lume. Astfel au apărut Republica lui Platon, Raiul și Iadul lui Blake, Noua Antlantidă a lui Francis Bacon, Shangri-La a lui James Hilton și multe altele mai bune poate și nepomenite de mine.

Și totuși merg acolo unde văd ceea ce alții au scris înaintea mea și prin asta m-au împins, m-au îmboldit... cred că valoarea imaginii din fața mea rezidă din educația pe care am primit-o. Un sfânt Sebastian plin de săgeți s-ar putea să nu însemne nimic pentru un polinezian ce cu piroga lui ajunge în fața sfinților tăcuți din Insula Paștelui, acolo unde, regăsindu-și zeii, se apleacă în fața lor.

Deci și o memorie ancestrală poate conta, o întoarcere în trecutul propriu, în trecutul tribului, în trecutul pământului din care faci parte, poate așadar conta.

Le Mépris - Disprețul

 


Nu ultima reprezentare a lui Ulise, nu ultima peregrinare, nu ultimul „Le Mépris”.
Trăiesc constant călătoria; în așteptarea celei mai mari. Tovarășii sunt în jurul meu, peregrinează și ei, se rătăcesc și ei, la fel ca mine -oamenii.

Totuși, acest film: „Le Mépris”, ascunde ceea numai adevărații călători prin viață pot simți, o bandă uleioasă, lipicioasă, care se strecoară prin mersul celui ce se avântă, avânt nechibzuit de-a petrece prin viață. Ceea ce te ține lipit locului, lipsit de darul avântării, este tocmai nepăsarea, mai apoi disprețul. Ultimativ fiind disprețul, ce are darul nechibzuinței, ce face ca lumea să se spargă, lipsită de orice rezistență umană, dorință de-a a celebra contemplarea. Căci în engleză filmul este tradus în „Contempt”, ceea ce pentru profani ar însemna exact felul de a privi lucrurile -în contemplare. Dar oare nu acesta este disprețul ? nu felul acesta de-a ridica ochii spre cer în căutarea zeilor, ochi întrebători, contemplativi...

Nu cred că Jean-Luc Godard a pus pe masă toate cheile, toate lacătele spre a fi măcar sparte, dacă nu deschise, misterul deschis, evaporat să dea naștere duhului, dorinței, care vine și deschide la rândul ei lumea. Atunci, în mintea celui indus, de deschidere, de duh, lumea pare de cristal, optica ei foarte clară îl face pe privitor să se rătăcească, la unghiuri subtile, cadrul se mărește sau se micșorează spontan, împiedecarea urmează.

Priviți acest film asemeni unei transpoziții, fiecare dintre noi putem fi personajul, ceea ce nu înlătură misterul.