În fața templului

Delphi văzut de jos, de la Athina Pronaia

Imaginile spectaculare conțin umbra sacrului, contemporanul le susține prin cunoaștere.
Nu se desăvârșește aici arta fotografică, în sfera asta intră tot ceea ce susține natura, de la plantă și gândac, la om și planete, stelele apar ca meteoriți și comete în dungile lor lăptoase.

Deasupra Tholosului -în stânga (cele trei coloane reconstituite înainte de al II-le Război Mondial), se află Templul, de aceea Pronaia se numește înaintea Templului, asemănător și la fel cu pronaos.

Ne aflăm în coasta muntelui Parnassos, la Delphi. În jos, în vale, canalizat, este Pleistos, râu asemenea celui nemuritor Eridanos.

Imaginea perfectă este cea care îți redă ceea ce tu știi cel mai mult despre acel loc.
Poza mamei la bucătărie, a tatălui în garaj, a bunicului la clasorul cu timbre, bunica în grădină... și toate acestea trecute prin filtrul emoțiilor referitoare la persoana în cauză; despre lucruri, imaginile devin mai greu de înțeles.

Acum, nu doar acum, v-am arătat una din pozele mele perfecte. Atât cunosc.

Marmaris - la sud de sud de Mani

Una din rarele locuințe ce par lipsite de locatari

Am împrumutat o nuanțare de Hitchcock asupra celui mai cunoscut punct sudic al Greciei continentale. Această localitate se prezintă ca fiind „raiul” turistic al celor care, lipsiți de orice prejudecată, de griji, de oboseală, reușesc să poposească aici.

Marmaris este un soi de alb sfârșit al lumii, ceva indestructibil, ceva păstrător și în același timp inițiator. De aici încep să curgă celelalte, cele care în absența voastră se manifestă.

Trebuie să ceri ca să primești și să cioc-cioc pentru a ți deschide. 
MENE, MENE, TEKEL, UFARSIN
Fiindcă am lipsit îndelung de la orele de religie, n-am îndrăznit.

Mânuța de cioc-cioc de la Marmaris sud

Am îndrăznit în schimb să iau martor sunetul cuprins între mânuța de bronz și scândura ușii.
M-am aplecat mai jos, și din umbră l-am luat în căușul palmei mele, care, asemeni unei scoici spiralate, a reușit să-l atragă, la fel cum Cocalos -un rege din preajma Siciliei, a mânat o furnică, prinsă de-o sforicică spre punctul sudic, cel mai de jos, care fiind găurit artificial, i-a dat speranțe insectei. Odată ieșită, ața a trecut prin cochilie și astfel Minos a știut unde se ascunde Daidalos (Dedal) -meșterul, fugitivul, evadatul zburător din Labirint.

Cioc-cioc face palma mea la deschidere și în umbra unei mici porți de lemn îmi apare Icar, fiul meu, cel care niciodată nu m-a înțeles.
Cioc-cioc, devine semnalul unei atenții, dar nu din partea mea, ci din partea lui.
Cioc-cioc, îmi este atât de greu să-i înțeleg pe cei tineri.

Zorba grecul -un ghid național al Greciei

Firidă în minunata casă de piatră de la Agios Nikolaos, Mani de Vest, Peloponez

Cunoașterea începe cu harta, cu ochii, cu imaginația.
Apoi vin celelalte -ceilalți cu părerile lor, celelalte fiind locurile văzute de alții, dorințele, ideile.
La urmă și nu cea mai mică, vine cartea lui Nikos Kazantzakis - Zorba Grecul.
Pentru cei care n-au răbdare să înceapă cu Diodor din Sicilia, cred că mâna asta de cărți le ajunge pentru a vedea Grecia.

Poarta Nordică Arcadiană - Messenia

Legendara poartă rotundă (tholos) de la Messenia

Nu sunt multe cuvinte pentru a exprima trecerea. Lipsa acestora, a cuvintelor -preludiul tăcerii, ne face cuminți în fața monumentului. Aici mi-ar fi plăcut să fie și Brâncuși.

Una din poate singurele porți rotunde aparținând Greciei antice se află aici; la Messenia, la nord-vest de Kalamata, iar poarta este la nord, nord de Messenia.

În acest loc exista o piață -după cum povestește Pausanias, unde comerțul arăta -după cum cred eu, asemeni unui duty free actual. Călătorii care intrau puteau să-și cumpere lucruri pe care de cele mai multe ori nu le găseau în oraș, acestea fiind aduse din împrejurimi și mă refer la elementele ce țin de transport: sfori, șei, zăbale, arme, curele, îmbrăcăminte... iar cei care ieșeau, găseau aici merinde, apă, aproape tot ce ține de supraviețuirea în fața unui drum lung.

În mijlocul pieții nu există ecou, cuvintele sunt înghițite de forma geometrică, zgomotul se strecoară afară, în felul acesta limbajul dispare. În locul acestuia apare mimica, socoteala pe degete, privirea... iar eu m-am simțit privit.

Curbura

Delphi - deasupra teatrului, a templului, a lumii

În pragul celei mai mari călătorii, deasupra tuturor, aflăm că drumul cel mai scurt, mai viu, este curba.
Contrar eticii antice grecești, datul la vale, pe curba de nivel, pe scurtătură, pe prundiș, face bine tuturor celor, care plictisiți de altitudine și de un soare bătător, doresc să ajungă în vale. În vale, acolo unde, un izvor -asemeni Castaliei, le poate potoli setea de cunoaștere.

La Delphi va trebui inventată telecabina, care -în amonte, cum există la Arachova la fel, duce turiștii sus de tot. Unii pe Fedriades, alții la schi.

În toate acestea există o scurtătură, datul la vale, beția vitezei, a cunoașterii momentane, a lipsei instinctului de conservare, a tinereții de fapt, a dorinței în final.

Pot vedea acum Delphi cu coada ochiului, pot vedea drumul sacru -platoul, templul -divinul, teatrul -arta, stadionul -sportul, întrecerea, competiția în toate cele ce au alcătuit acest tablou, restul este în umbra pleoapelor, a măslinilor, rodiilor, a stâncilor. Pot -în acest răstimp, să aud, scurt de tot -cicadele, molfăitul caprelor și zbieretele măgarilor. Mai jos, un plescăit puternic, asemeni unei stânci prăvălite -Byron s-a aruncat în izvorul creației, cel al Castaliei. Apoi scrie Fecioara din Athina, apoi eu adorm...

Încă o dată la Nemea

Nemea - Templul lui Zeus

Pentru a privi ceea ce a mai rămas din marele templu, nu există un unghi favorabil.
Există un unghi din care se poate vedea dispersia. Felul în care cutremurul a desprins capitelul coloanei din arhitravă, ca mai apoi, asemeni unui tăițel, toată coloană să alunece într-o parte.
Despre lumină nu scriem nimic, era divină.

Metropolis _ Mistras

Metropolis - Mistras

În viziunea mea, toată așezarea creștin-ortodoxă de pe pantele munților Taygetos; așa arată.
Este ceva înghesuit, străzi înguste și lipsite de ziduri, de unde poți vedea în sus Palatul și mai sus Citadela. Spațiul este aplecat, ridicat spre vest, spre creste.

Prima intrare este Metropolis, a doua PantaAssa... și tot așa, ceva aici ține de cei ce au fost înainte: spartani.

În 396 Alaric spulberă Sparta și mulțimile se urcă îngrozite pe înălțimi, sapă în piatră și înalță ziduri.
Cei care au rău de înălțime o virează invers, spre Est, și se retrag pe o insulă ce mai târziu se va chema Monemvasia.
„Universul grec este limpede” spunea Camus, rezolvarea se naște din supraviețuire, din adaptare.
La Mistras, în lipsa spațiului, morții se îngroapă în ziduri, apa se adună în vechile sarcofage antice găsite la poale, se cultivă pe o palmă de pământ -nimic nu este întâmplător.

La biserica Sf. Theodor, o încăpere laterală naosului, numită oarecum diaconos, locul corului, aerul mișcat de soarele ce pătrunde prin ferestruică, miroase a smirnă. La Mistras s-a locuit până în anul 1953, de atunci, locul a devenit muzeu. Nu au loc slujbe, dar zidul emană mirosul îmbibat de secole, de celebrări în numele celui ce a devenit atunci Dumnezeu, apoi Fiul, apoi Fecioara, apoi Arhanghelii, apoi Sfinții, apoi conducătorii și istoria se repetă.

Da, ca liber cugetător am văzut Mistras-ul în lumina celor ce au dorit să ducă mai departe cunoașterea, să o protejeze de hoarde, de barbari.
Acum nu este oare la fel în alte părți?!