Lord Byron acum 200 de ani

http://www.civilization.ca/cmc/exhibitions/cmc/grecs/greeks01e.shtml

« Astăzi, -scria lordul Byron acum mai bine de două sute de ani *,
oraşul cel mai de seamă din Moreea [Peloponez] nu mai este Napoli din Romania [denumirea veche a oraşului Nafplio sau Nauplio (în engleză), prima capitală a Greciei independente de la 1821],
ci Tripoliţa [oraşul Tripoli de astăzi, aflat aproape în centrul Peloponezului], reşedinţa paşei şi sediul guvernului. Napoli se află în vecinătatea Argosului. În 1810 şi 1811 am avut prilejul să vizitez aceste trei localităţi, iar de la sosirea în Grecia, am străbătut de trei ori istmul Corint, fie de la Atica la Moreea, peste munţi, fie pe altă cale, spre golful Atenei şi al Lepantului. Drumurile sînt amîndouă la fel de pitoreşti şi frumoase, deşi nu seamănă deloc unul cu altul. Drumul pe mare este mai monoton. Cum însă nu pierzi niciodată din vedere ţărmul, şi de multe ori aluneci foarte aproape de ele, insulele Salamina, Egina, Paros etc., precum şi întreaga coastă oferă ochiului privelişti admirabile. »

Templul lui Poseidon de la Capul Sunion

Ajuns la Atena în acei ani, Byron vizitează Capul Sunion unde se aflau două temple: unul închinat zeului mării, Poseidon, celălalt mai în spate, închinat zeiţei Atena -acesta din urmă având astăzi vizibile numai fundaţiile.


Legenda spune că regele Egeu (Aegeus) a privit de pe acest promotoriul spre sud în aşteptarea fiului său Teseu plecat spre Creta, cu tributul uman închinat Minotarului aflat în labirintul de la Knossos (Cnosos), asta pentru ca atenienii să evite represaliile pe care Minos, fiul lui Zeus, rege peste un imperiu maritim, le-ar fi pus în practică în urma refuzului. Trebuie adus aminte că fiul lui Minos, Androgeus a fost omorât de atenieni sau chiar de însuşi regele Athinei (Atenei), Egeu, pentru că acesta câştigase toate premiile din cadrul jocurilor Panateniene.


Regele Egeu vede flamura neagră fluturând pe catargul triremei ce se întorcea din Creta, semn că fiul său Teseu a murit. La plecarea din Athina (Atena) această flamură neagră a fost ridicată pentru a semnala mai puternic sentimentul tragic al trimiterii celor şapte tineri atenieni şi şapte tinere ateniene spre Creta. La întoarcere, poate din cauza bucuriei, poate din alte motive, Teseu şi tinerii însoţitori uită să schimbe flamura neagră cu una albă, cum ar fi fost convenţia. Înnebunit de durere regele Egeu se aruncă de pe stâncile înalte în mare; de aici numele mării: Marea Egee.

Byron petrece ore în şir privind marea, apoi începe să-şi scrijelească numele pe unul din pereţii templului, ce arată ca o coloană dreptunghiulară. Până în secolul trecut, dorinţa de a se semna pe coloane, a feluriţilor vizitatori a luat o aşa amploare, încât lucrul acesta a fost interzis.

Monumentul lui Lysikrates

La Athina (Atena), Byron dădea nas în nas cu monumentul lui Lysikrates atunci când ieşea din mănăstirea capucină unde a fost cazat. Monumentul a fost încorporat în 1669 în zidul mănăstirii, dacă asta la rândul ei poate fi socotită blasfemie în sensul antic, atunci de ce Omer Pasha, în 1824 distruge mănăstirea, dar lăsând intact monumentul antic?


Istoria nu iartă, sfera culturală în care am fost educaţi îşi arată colţurile. Merg în Grecia să mă adap, să citesc acolo şi să-mi dau seama că lumea este oarecum altfel şi sfera este mult mai mare, când am să ajung să dau şi de colţurile acesteia, numai bine am să mor.


Byron se îndrăgosteşte la Athina, se întoarce la Londra şi scrie "Maid of Athens" (Fecioara din Athina), poemul a fost scris în 1810 şi este dedicat domnişoarei Tarsia Macri.


Într-o scrisoare către H. Drury, la 3 mai 1810, Byron scrie:

«  . . . I almost forgot to tell you that I am dying for love of three Greek Girls at Athens, sisters, two of whom have promised to accompany me to England, I lived in the same house, Teresa, Mariana, and Kattinka, are the names of these divinities all of them under 15 . . . .


Note: The last line of each stanza is written in Greek. This is Byron's translation: "My life, I love you!"»

Incandescenţa poetică care-l cuprinde pe Byron nu se va mai stinge decât odată cu moartea sa.
Fiind vorba de lordul Byron, este natural că s-au ţesut şi mituri, frumuseţea artistică a Eladei prin asta renaşte acum. Unul dintre ele povesteşte că ajuns la Delphoi (Delfi), a fost îndrumat şi către izvorul sacru Castalia, izvor din care preotesele Templului lui Apollo îşi luau apa pentru spălat şi pentru băut. În prezenţa celor prezenţi a băut din apa izvorului, pentru că această apă dă frâu liber creaţiei, imaginaţiei, sintetizării informaţiei, laconismului în expresie şi aflând apoi toate acestea, a sărit îmbrăcat în izvor.

În spatele monumentul lui Lysikrates este o stelă ce aminteşte vizita şi mai mult de atât, începutul unei mari iubiri faţă de Grecia, de fapt.

Strada Lysikratous ce dă spre Arcul lui Hadrian, mai departe Templul lui Zeus

Din piaţă, o stradă ne dezvăluie Arcul lui Hadrian, un alt împătimit al Greciei, nu englez, ci roman, nu lord, ci împărat, dar, vorba lui Herodot, asta este o altă poveste.
Despre Byron în Grecia vom mai scrie, la fel cum vom mai scrie şi despre împăratul Hadrian.

___________________________________________________
* Byron, Opere 2, Poezia, ed. Univers, 1986, la pag. 334 nota lui Byron la poemul Asediul Corintului pag.306,

Putea lua Steve Jobs premiul Nobel?

Steve Jobs a murit!
Unul din marii creatori ai lumii a murit.




Steve Jobs nu ar fi luat premiul Nobel oricum, acesta se dă numai unui grup exclusivist format numai din oameni de ştiinţă sadea, sau ca o excepţie, din scriitori şi mai departe ca o ultimă excepţie, se dă unor oameni ce au contribuit la pacea lumii, ultimul fiind de-o invenţie mai recentă şi neaparţinând Suediei, ţara de origine a marelui Alfred Nobel.


În felul în care Steve Jobs a arătat lumii visele sale, unii îl asemănă cu Thomas Alva Edison, şi nu greşesc mult.


Unul din producătorii şi directorii de film american, Spike Lee, a spus auzind vestea morţii că: 
"I only met Steve Jobs once, briefly at The Apple Store on 5th Avenue in NY. People VISIONARIES are always called CRAZY in the beginning... A VISIONARY sees things that everybody else says is IMPOSSIBLE, sees a World that People can't invision-MAC,IPOD,IPAD,IPHONE,ITUNES...And PIXAR. I have nothing but Love for Mr. Jobs and Apple,they have always given me and my Films L-O-V-E. Peace and Blessings to his Family.


http://edition.cnn.com/2011/10/05/showbiz/jobs-reax/


People VISIONARIES are always called CRAZY in the beginning... A VISIONARY sees things that everybody else says is IMPOSSIBLE


şi am reluat fraza de mai sus pentru a desemna privirea pe care o are umanitatea faţă de geniile sale, o nebunie ce nu trebuie tratată.


În 1984 intra mai mult sau mai puţin legal în ţara noastră, un calculator portabil (nu era PC) şi era numit Spectrum, cu microprocesor Z80, în acelaşi an se lansa Apple Macintosh, nimeni nu bănuia că în numai 26 de ani vom ajunge aici, ori această lume virtuală, a internetului, a telefoniei mobile, a calculatoarelor personale este aici şi datorită lui Steve Jobs, una din minţile universale ale acestui secol.
Îmi amintesc uimirea celor din jurul meu privind la televizor ceea ce putea face acel mic computer. Spectrum era produs de firma Zilog, şi se conecta la TV pentru a lucra cu el, era mai mic decât o tastatură din zilele de azi. Firme de început, ca Zilog, s-au pierdut, cele ca Apple au rămas; în asta constă de fapt un mare conducător şi manager industrial, să vadă calea.


Sigur va exista în curând un premiu Steve Jobs, acesta se va da minţilor universale care au parte de-o creaţie profundă atât pe orizontală, cât şi pe verticală, ştiinţele exacte fiind doar suplimente alimentare acestor noi tipuri de abordări.

Melancolia diamantului Culinan

http://shopidc.com/the-cullinan-diamond.html

Prima observaţie asupra depresiei diamantelor a fost observată asupra lui Cullinan, el fiind cel mai mare, şi din această cauza efectul ce apăru, efect din cauze necunoscute, îi micşoră volumul.
Acuzaţiile ce au venit din partea tăietorilor din Amsterdam ţineau de faptul că diamantul a ajuns aşa din cauză că ori a fost tăiat, ori a fost schimbat, iar aceştia nu au participat în niciun fel: casele de licitaţii sunt de vină. Aceştia din urmă, au răspuns că ele nu au specialişti în domeniu şi nici nu au vreun interes în a înşela pe marii bogaţi ai lumii. Unul dintre premianţii premiului Nobel din anii trecuţi, Dan Shechtman, a emis ipoteza conform căreia cristale se transformă în quasicristale, de aici contracţia, felul în care corpul unui solid, învelit cu geometria figurilor, pierde din aria sa laterală - asta datorită faptului că dispar laturi din figurile plane ce alcătuiesc volumul, aşa cum mult mai devreme s-a demonstrat că uităm, că nu ne aducem aminte, că amintirile dispar, toate datorită dispariţiei unor neuroni, unor căi, laturi, prin care informaţia se corupe, se disipă şi se pierde.


Acum lumea este obişnuită cu uitarea, prezentul este dorit şi parcurs în dorinţa atavică de a uita trecutul, în general în urmă cu multe mii de ani, trecutul era demn de-a fi uitat, chiar şi acele secole de aur păleau în faţa mileniului de întuneric.


La câţiva ani de la "depresia" lui Cullinan s-a aflat că de fapt lumea se scufunda, devenea mai mică prin asta, volumul globului pământesc îşi micşora raza. S-a aflat că diamantul, alcătuit din poziţia hexametrică a atomului de Carbon suportă cel mai bine presiunea şi în acelaşi timp o reflectă, cazul efectului era o repoziţionare a cristalelor, o pierdere de volum în final.


Suntem în anul când ne scufundăm un metru pe an, oraşe celebre ca Veneţia sau Hong-Kong, au dispărut demult. Ceea ce a fost aeroportul oraşului Hong-Kong, este acum seră pentru fructe marine.


Oamenii au învăţat repede că volumele mari se scufundă cel mai repede; trăim în corturi deasupra caselor noastre. Turnuri celebre se fotografiază de la nivelul celor zece etaje ce erau acum câţiva zeci de ani. Eiffel şi-a pierdut bolţile, pare  deja o piramidă de fier.


Nu există o logică în cele ce se-ntâmplă, nu poţi să vezi cum îţi dispare casa în doi ani, dar poţi găsi soluţii. Una dintre soluţii se referea la apă, ca aceasta să fi pompată în adâncuri şi prin asta să se atenueze transformarea cristalină.


Toate ideile aveau succese pe termen scurt, marea speranţă consta în faptul că numai materia anorganică suferea de contracţie. De atunci s-au căutat soluţii organice, transformarea planetei într-un mare organism.


Dar vai, în urma micşorării volumului, planeta îşi repoziţionă traiectoria. Mult mai târziu s-a aflat că poziţia sa se datorează contracţiei universale, omul şi fiinţele salvate de Noe, erau independente de aceasta. Universul va ajunge să fie cât un om, cât ultimul om. Ciudată predicţie când te gândeşti că mii de ani l-am considerat infinit.

Vravronia - Brauronia - Templul zeiţei Artemis

Sunt locuri în Grecia în care un râu obosit de căldură parcă, se pierde într-o deltă mlăştinoasă, marcând astfel un loc apărat şi izolat natural, ascuns şi liniştit.

De-a lungul râului Erasinos, delta care s-a format este bogată în vieţuitoare, apa aici este limpede pe tot parcursul verilor arzătoare, locul este binecuvântat prin asta. Valea calmă se află între Rafina şi Porto Rafti, în estul Athinei. Dealuri plantate cu viţă-de-vie, pomi fructiferi, apar domoale, iar şoseaua se strecoară în meandre largi printre ele pentru a ajunge aici.

Marea este aproape, se simte, dar nu se vede din cauză că locul este în umbra unor coline stâncoase. Aici este Templul zeiţei Artemis, zeiţă ce a căpătat de-a lungul antichităţii completări ale numelui ca Dadophoros sau Tauropolos.

Artemis Dadophoros

Artemis Tauropolos

Unul din miturile principale spune că Oreste şi sora sa Iphigenia, în urma unui vis premonitoriu dat de zeiţa Athina (Atena), au furat un renumit xoanon (ce sigur o reprezenta pe zeiţa Artemis) ce se afla în Templu lui Artemis din ţinutul Taurida  (nordul Mării Negre) pe care l-au adus aici pentru a celebra cultul acestei fecioare zeiţe. Ne amintim de Oreste şi Iphigenia ca fiind împreună cu Electra, copiii lui Agamemnon şi a Climtenestrei, astfel un mit paralel, cel al Războiului Troian, ne spune că Iphigenia a fost sacrificată de tatăl ei - Agamemnon, cel cei conducea pe greci, pentru ca flota să treacă marea Egee în condiţii ideale. Pentru că sacrificiul uman nu era bine văzut, s-a intercalat şi ideea că zeiţa Artemis ar fi răpit-o pe Iphigenia din faţa altarului şi ar fi pus în locul ei o căprioară. Astfel, la dorinţa zeiţei, Iphigenia ajunge mare preoteasă al templului din Taurida, acolo unde sigur vede renumitul xoanon.

Stelă reprezentând pe Zeus, Leto, Apollo şi Artemis

Nu trebuie să ne mirăm că miturile antice se intercalează, se întrepătrund, alcătuind de fapt un tot unitar al unui timp în care zeii locuiau împreună cu oamenii pe acest pământ.

Stela în muzeu, în dreapta se bănuieşte că ar fi fost Oreste cu Iphigenia într-un car tras de cerbi

La templul zeiţei Artemis din Vravrona (Braurona) avea loc o procesiune (theoria), o dată la cinci ani, care începea de pe Acropole, din mijlocul Athinei, deci de la o distanţă de câţiva zeci de kilometri. Aveau loc diferite concursuri muzicale şi atletice, chiar şi curse de cai. Dintre toate, cel mai important ritual era Arkteia, dansul fecioarelor-urs, o iniţiere a tinerelor ce trec de la copilărie la adolescenţă, zeiţa având un rol de protecţie şi orientare în viaţa matură ce va urma odată cu căsătoria. Trebuie să ne imaginăm doar că şi pe timpul acela, fetele aveau nevoie de un ghid al curăţeniei corporale, al muncii domestice şi al cunoaşterii de sine; zeiţa-fecioară Artemis, prin preotesele ei, era omniprezentă în toate acestea.

Arkteia

Pentru că locul nu este prea cunoscut, el este protejat de marea invazie turistică din timpul verii şi curatorii muzeului au fost surprinşi de apariţia matinală şi inedită a copiilor noştrii zgomotoşi.

Templul Zeiţei Artemis de la Vravrona (Brauron)

Situl arheologic a fost închis în schimb, se lucra; atât la reconstituiri, cât şi la lărgirea acestuia, parte din ceea ce însemna templul în antichitate fiind nedescoperită (gymnasium, palaestra, amphipoleion, grajdurile cailor).

Fecioara ce ţine o pasăre în faldurile rochiei

Un ghid larg al muzeului şi sitului nu există încă, o broşură mică se dă la intrare în costul biletului de 3 euro de persoană (copii până la 18 ani intră gratuit în toate muzeele din Grecia), în schimb sunt o mulţime de înscrisuri care-ţi explică ceea ce era acest templu şi împrejurimile începând din epoca bronzului.


Legendele acestei zeiţe (Artemis) fac parte din largul panteon antic grecesc, trebuie să amintim că doar zeiţa Athina şi Artemis, erau văzute ca fiind fecioare, de aceea poate răzbunarea acestora asupra celor ce greşeau, era mult mai dură.


După vizitarea locului, şoseau urcă peste colină arătându-ţi marea, foarte aproape sunt stâncile Perati, un loc minunat de a face baie. În apa cristalină, în umbra stâncilor, în faţa unui orizont picurat de insule, mintea se dizolvă pentru a face loc vidului, a acelui gol ideatic ce te iniţiază în înţelegerea universală a lumii.


_______________________________________________


Este greu de stabilit de ce limba română preia de foarte multe ori sintaxa anglo-saxonă, aceştia l-a rândul lor pocind multe nume. Exemplul de "Brauron" nu este singular, "B" în greacă se citeşte ca "V" în română. Numele locului se citeşte ca "Vavrona". Exemple pot fi multe, ca mult mai cunoscutul nume "Eleusina", care de fapt se citeşte corect "Elefsina", ca să nu mai vorbim de numele zeiţei "Athina" care se citeşte corect "Atina" şi nu "Atena" cum am preluat greşit de la cuvântul englez "Athens": Pireas se pronunţă corect ca fiind numele portului şi nu Pireu etc.

Despre o coincidenţă

Scrisori către Rita - Kaos Moon

Această carte n-am cumpărat-o la vremea apariţiei ei, motivele erau personale şi subiective, poate că n-aş fi cumpărat-o nici acum, dar am cumpărat-o în nişte împrejurări cu totul personale şi de ce nu, subiective.


Unul dintre cele mai frumoase drumuri din ţara noastră este cel spre oraşul Victoria, pe lângă poalele munţilor Făgăraşi. Sâmbătă după-masa am admirat cordiliera în drumul spre Sibiu, ghiceam Negoiul cel acuţit şi Moldoveanul cel deluros. Drumul ce trece prin Sâmbăta este prost şi petecele dau impresia că şoseaua este acoperită cu o piele de elefant uzată, iar fiind ultima din lume, curatorii muzeului de ştiinţe naturale au cârpit-o cum au putut.


Din oraşul Victoria (care este deosebit de curat), un indicator mă ajuta să găsesc Cabana Podragu, am abandonat ideea din lipsă de timp, la fel cum am abandonat ideea de a urca pe Transfăgărăşan până la Bâlea Lac (drumul fiind deschis în mod excepţional din cauza vremii nesăbuit de frumoase).


Odată ajuns în drumul naţional Braşov-Sibiu, pot scrie ca am avut parte de surpriza unui drum de cinci stele, chiar nefiind autostradă. Izvorul Haiducului, intersecţia cu drumul naţional de Râmnicu Vâlcea, Şelimbăr, Sibiu.


Sibiul m-a primit cu braţele deschise, asta am simţit eu, noaptea apuca ziua din spatele meu, soarele spunea peste salba de hoteluri centrale; Ibis, Ramada, Continental... mi-am revăzut şcoala generală, am apucat spre Piaţa Mare, apoi prin spate, pe la Ursuline am ajuns la biblioteca Astra; biblioteca cea mai dragă mie, cea care m-a format ca om. Am rămas surprins de luminile şi de agitaţia din faţa unei clădiri vecine, eram de-a dreptul consternat: cum de-au tras vreun bar, vreo grohotecă,  lângă ceea ce numesc eu lăcaş de cult.

Era clădirea nouă, B, a Bibliotecii Astra (de care eu habar nu aveam) şi unde am primit un permis (!) spre stupefacţia mea, de vizitare a clădirii culturale până la orele ... 4 dimineaţa!
Nu intru în amănunte ce ţin de design arhitectonic, dar am fost îndrumat spre nivelul cinci, unde un balcon circular înconjura ceea ce se poate numi o expoziţie de cărţi. Am căutat ceva special, ceva nou apărut ce ţinea oarecum de ideea de bibliotecă exclusivistă, un jurnal al lui Jung. Am ţinut să văd figurile tinerilor, căci erau foarte mulţi, am pierdut timpul pe terasă agăţat de balustradă în a privi contururile clădirilor iluminate bogat, îmi plăcea panorama nocturnă.

Intrarea în clădirea nouă a Bibliotecii Astra, Sibiu

Am intrat din nou, cutreierând, standurile de cărţi, m-am oprit la editura Tracus şi un tânăr reprezentat al editurii mă citi după burta de bere, căci am făcut exces vara asta, că există o posibilitate. Am ridicat cartea lui Kaos, citisem blogul lui, comentasem pe blogul lui, consideram totul acum o coincidenţă. Cugetam (cum ar scrie autorul Scrisorilor către Rita).


Tânărul mă luă repede în primire în a-mi explica succesul acestei apariţii nou editoriale, i-am pomeni de blog, tăcu. I-am pomenit de comentarii, o lăsă baltă. Deja încerca să-mi recomande altceva, ceva ce avea chiar reprezentare în seara aceea. I-am spus că o cumpăr: 50 de lei! Deodată învie în urma dorinţei mele, pomeni de teatru, am căscat ochii: " - Nu ştiţi, va apărea un nou volum cu teatru de ..., autorul cărţii Scrisori către Rita!" Am tăcut eu. Bravo.

A doua zi am citit din carte, multe pasaje şi chiar fraze le cunoşteam deja, însă îmi aminteau de felul în care am păstruns pe blogosferă, îmi aminteau multe. Cartea sparge basmele despre lume, în carte nu există happy-end, Kaos, căci eu aşa l-am cunoscut, dizolvă tot optimismul unei lumi pe cale de a renaşte, în felul acesta a avut dreptate, criza i-a dat dreptate.


Felul în care se prezintă personajul masculin este declarativ, toţi pescarii ar tânji după ştiucile lui, tocmai acesta este farmecul: să crezi că se întâmplă şi minuni. Iar în timp ce adormi, dai din cap pe pernă, că niciuna dintre personaje nu există; noaptea visezi cu toate, eşti Nic Labiş.


Kaos nu s-a dorit a fi original până la capăt, însăşi structura cărţii, după cuprins, arată anotimpurile omului, arată un mare film, arată omul. Sunt vremuri în care poţi fi original după felul în care nu doreşti asta, regresul este tocmai acolo unde crezi că vei reuşi, marea salvare nu există în acest roman, personajele sunt îngheţate într-un timp mort, despre asta existenţialiştii francezi au scris mult mai multe. Aveam impresia, răsfoind cartea, că de fiecare dată la zece pagini, masculul feroce (al romanului) se scoală dimineaţa, apoi peste o pagină se culcă seara, peste o pagină fute şi tot aşa, o zi a cârtiţei în 365 de exemplare, un an al şobolanului.


Tânărul care ţinea viu standul editurii mi-a spus în treacăt că autorul a muncit mult în vederea marketingului cărţii. Am tăcut din nou. Aşa este bine să tăcem pe rând.

Biletul alb

Pe cutia de lemn (tot a Iuliei Haşdeu), aflată pe masă sunt câteva manuscrise ale ei

motto
"Lupt împotriva neputinţei de-a ajunge la voi, de a vă transmite ideea mea în întregime. Am în interiorul meu, înaintea ochiului minţii imaginea vie şi clară a gândului meu; îl văd plin de lumină şi limpede, şi totuşi nu sunt în stare să vi-l înfăţişez aşa cum îl văd; se umbreşte înainte de a-l atinge; între voi şi mine este un nu ştiu ce fel de pâclă care îl estompează pe jumătate. Dar dacă nu aş avea această imagine ce arde înaintea ochilor mei, aş putea oare spune ceva? Sau nu aş fi în stare să dezvălui nimic din gândurile mele?"

Iulia Haşdeu sub pseudonimul Camille Armand

ficţiune

Autocarul opri brusc şi toţi elevii strigară, coborâră la fel, în strigăte de bucurie, astfel, scăpaţi de drumul lung şi chinuitor de început de dimineaţă. O parte din ei trecură strada îndreptându-se spre muzeul Nicolae Grigorescu, cei rămaşi priviră clădirea ascunsă între nuci, lângă ei era intrarea la Şcoala de Poliţie din Câmpina. Un ofiţer îi aştepta pentru vizita programată, sigur o parte din ei îşi vor dori să ajungă poliţişti. Un tânăr în schimb se desprinse din grup şi sub scuza că se duce cu ceilalţi la muzeu ajunse în curtea castelului în miniatură. Ajunse, sări gardul, îl sări ferit de pinii ce încadrau proprietatea şi neştiind unde se află, elevul se ascunse repede în dosul unei case ce se afla în imediata apropiere a gardului, de acolo urmări cu luare aminte muncitorii ce trebăluiau prin curtea castelului, unul dintre ei îl văzu şi-i făcu semn cu mâna. Nu mai era rost de fugă, iar pe deasupra mai era şi curiozitatea, de aceea răspunse chemării îndreptându-se repede spre cel ce-i făcuse semn cu mâna.


Omul nu era muncitor, dar arăta aşa, asta pentru că era inginerul-diriginte, cel ce avea în grijă toată renovarea clădirii. Îl învită înăuntru, intrară prin spate, pe lângă o uşă metalică şi ajunseră repede în mijlocul unei încăperi imense, peste tot erau cearceafuri albe învelind mobilele, locul mirosea a var. "- Nu asta ai vrut să vezi?!"


Elevul rămase mut, privi în sus o boltă cerească, avea stele şi nori, şi în mijloc, sus de tot era un ochi, care parcă-l ţintuia. "- Poţi să te plimbi pe aici, nu atingi nimic..." şi omul nostru plecă. Elevul privi apoi în jurul său, pe jos bucăţi de ziare, de hârtii, ar fi vrut să găsească ceva de scris să scrie ce simte, să scrie că parcă zboară, că a ajuns sus, pe scările metalice ce duceau chiar în mijloc semisferei, ameţea. Se aplecă, văzu o coală de hârtie, imaculată, parcă pusă în mod special acolo, mai departe era alta, căzuseră dintr-o mapă poate, sigur locul lor nu era acolo şi le strânse pe toate, când le numără erau 102 coli.


Se plimbă cu colile în mână în dorinţa de-a le pune undeva bine, ajuns într-o cameră, văzu ceea ce îi păru a fi un birou şi când dădu încet cearceaful plin de praf la o parte, citi: "mescioara de lucru, IULIEI HAŞDEU..." Trase încet de un sertar, apoi de celălalt, erau închise toate, dar stând jos, privi la o crăpătură sub tăblia de nuc a biroului şi introduse o coală de hârtie acolo, dar mai era puţin şi intra de tot. Un zgomot târâit veni din spate şi îl sperie, era inginerul ce-l apostrofă: "- Ţi-am zis să nu atingi nimic!" Elevul se sperie mai tare şi fugi cu colile strânse la piept, afară, ocoli tot în fugă clădirea care acum i se părea imensă şi întunecată, poarta principală era deschisă, o maşină cu remorcă se străduia să intre încet, simţea că înnebuneşte; se strecură între maşină şi poartă. O luă la stânga şi ajunse la autocar, acolo toţi se pregăteau de plecare.


La un an după cele întâmplate, părinţii elevului au fost anunţaţi că la Câmpina au de luat un teren în moştenire, aceştia habar nu aveau de aşa ceva. În urma vizitei, lucrurile se lămuriră, era vorba de-o rudă foarte îndepărtată. În timpul acestor evenimente elevul vizită din nou castelul, despre care citise acum, dar multe lucruri citite nu le pricepea.


Ajuns în camera amintită se aplecă puţin, mai mult din curiozitate, sub tăblia biroul mai era coala, pe care o trase încet cu scrijelind cu unghia lemnul.


Când privi, văzu că era scrisă. O ortografie impecabilă, ce părea ascunsă de secole îi începu povestea vieţii lui. Simţi că înnebuneşte, sau chiar înnebuni.

"Mai şede puţin!"

Castelul-templu Iulia Haşdeu

Dacă lucrurile s-ar opri aici, dacă toată uitarea ar putea fi ...uitată?! aş putea să reinventez mitul labirintului -în  lipsa minotaurului, toate acestea în urma trecerii prin Câmpina în prima zi de octombrie a acestui an. Scriu acum sub impulsul celor văzute.


În calendarul turistic al călătorului se află destinaţii care se lasă uneori prea mult aşteptate; una dintre acestea era şi castelul-templu închinat de B.P. Haşdeu, celor două Iulii, soţie şi fiică, dar mai ales în ordinea a ceea ce castelul este adăpostul soţiei, a maternului, iar în cazul de faţă, templu închinat copilului, fiicei.


Dar, ca de fiecare dată când cred că neobişnuitul nu face parte din ordinea unei zile, la Câmpina, la castelul-templu construit de B.P. Haşdeu, creierul meu antrenat în a percepe şi interpreta rapid cele privite, a obosit de îndată. Construit pe principiul nimic pieritor, castelul-templu are în componenţa sa de bază numai granit şi fier, iar dacă granitul este ascuns în ziduri, în pavaje, în tavane, fierul este pretutindeni: la uşi şi ferestre, scări şi mobilier, candelabre şi decoraţiuni, prin asta totul devine apăsător.


Încă de la intrare, de pe trepte, în faţa ta apar simboluri, transced prin ele învăţurile ermitice şi ermetice antice, pitagoreice, astăzi cei necunoscători le numesc masonice. Şi aşa cum mi-am propus, ca nimic să nu mă mai mire, să primesc asemeni unui bolnav hapul, să nu mă întreb prea mult asupra celor privite şi nici măcar să nu mă intereseze poziţia în care mă aflu, am înregistrat automat cele din jurul meu. Acum în clipe de linişte, dar şi mai târziu, şi mâine, toată viaţa chiar, voi descărca fluent cele memorate, acolo unde mintea se va bâlbâi, o voi ajuta cu cele fotografiate, cele filmate şi cele înscrise, cărţile cumpărate de acolo.


Există o apăsare enormă datorată existenţei metalului, cei de acolo povestesc că s-a folosit pentru a alunga spiritele rele, până şi ghizii alunecă, cărţile de fapt scriu cea mai mare parte a adevărului. Nu căutaţi coincidenţe, vă caută ele pe voi.

Copie după tabloul în ulei, azi dispărut, în care Iulia Haşdeu apare pentru ultima dată.

Am citit despre Iulia Haşdeu, fiica marelui cărturar B.P. Haşdeu, dar n-am fost atins niciodată de marginea existenţei ei, aici în templul închinat ei am fost cuprins de-o disperare interioară, de-o fugă, de-un clivaj al simţurilor; nu este plăcut deloc să simţi o asemenea apăsare.

Fereastra camerei de spiritism în care  B.P. Haşdeu comunica cu spiritul Iuliei

Am primit o educaţie materialistă, mai ales existenţialistă, cu toate acestea am învăţat să respect nebunia celorlalţi, starea lor de veghe atunci când toată lumea doarme. Am plecat din Câmpina în starea omului nesalvat de explicaţiile optimiste ale vieţii de mai apoi, în urma mea am lăsat uitarea, peste toate praful. Castelul-templu nu poate fi salvat, starea lui, sigur mai bună decât în trecut, este totuşi lăsat în paragină, amănuntele nu folosesc nimănui.


Mergeţi şi vizitaţi acest monument eclectic, amestecat în religii şi simboluri, cumpăraţi cartea scrisă de dr. Jenica Tabacu; "Castelul Julia Haşdeu": merită.