Se afișează postările cu eticheta diamant. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta diamant. Afișați toate postările

joi, 7 martie 2013

Transparența

Athina, Greece

          Diamantul, în transparența sa este foarte valoros. Cu cât impuritățile lipsesc, cu atât valoarea sa crește. Încă de la descoperire diamantul a fost foarte dorit, mai mult ca aurul.
          Operele de artă transparente sunt și ele foarte valoroase, mai ales că sunt rare.
          Marmura translucidă era preferata sculptorilor renascentiști, se putea vedea prin ea la răsăritul soarelui, se putea divaga geometric.
          Astăzi, orice lucru transparent este comun, dar are valoarea sa intrinsecă, nebăgată în seamă.
          Lupta se dă pe celularul transparent, mașina invizibilă sau chiar omul nevăzut.
          Toate se trag de la același element chimic care ne dă viață, carbonul. Sticla a fost doar ocolirea, siliciul elementul ajutător. Cel mai impresionant lucru este întoarcerea în sine, răsucirea în interior, vederea inversă. Îmi închipui oameni transparenți diamantați, în care legăturile de carbon din lanțurile carboxilice să aibă starea cristalină simetrică. Oameni de diamant mâncând diamante, ultima verigă a vieții organice bazată pe carbon. Putreziciunea fiind exclusă, devenim nemuritori, reci ca sticla.

miercuri, 5 octombrie 2011

Melancolia diamantului Culinan

http://shopidc.com/the-cullinan-diamond.html

Prima observaţie asupra depresiei diamantelor a fost observată asupra lui Cullinan, el fiind cel mai mare, şi din această cauza efectul ce apăru, efect din cauze necunoscute, îi micşoră volumul.
Acuzaţiile ce au venit din partea tăietorilor din Amsterdam ţineau de faptul că diamantul a ajuns aşa din cauză că ori a fost tăiat, ori a fost schimbat, iar aceştia nu au participat în niciun fel: casele de licitaţii sunt de vină. Aceştia din urmă, au răspuns că ele nu au specialişti în domeniu şi nici nu au vreun interes în a înşela pe marii bogaţi ai lumii. Unul dintre premianţii premiului Nobel din anii trecuţi, Dan Shechtman, a emis ipoteza conform căreia cristale se transformă în quasicristale, de aici contracţia, felul în care corpul unui solid, învelit cu geometria figurilor, pierde din aria sa laterală - asta datorită faptului că dispar laturi din figurile plane ce alcătuiesc volumul, aşa cum mult mai devreme s-a demonstrat că uităm, că nu ne aducem aminte, că amintirile dispar, toate datorită dispariţiei unor neuroni, unor căi, laturi, prin care informaţia se corupe, se disipă şi se pierde.


Acum lumea este obişnuită cu uitarea, prezentul este dorit şi parcurs în dorinţa atavică de a uita trecutul, în general în urmă cu multe mii de ani, trecutul era demn de-a fi uitat, chiar şi acele secole de aur păleau în faţa mileniului de întuneric.


La câţiva ani de la "depresia" lui Cullinan s-a aflat că de fapt lumea se scufunda, devenea mai mică prin asta, volumul globului pământesc îşi micşora raza. S-a aflat că diamantul, alcătuit din poziţia hexametrică a atomului de Carbon suportă cel mai bine presiunea şi în acelaşi timp o reflectă, cazul efectului era o repoziţionare a cristalelor, o pierdere de volum în final.


Suntem în anul când ne scufundăm un metru pe an, oraşe celebre ca Veneţia sau Hong-Kong, au dispărut demult. Ceea ce a fost aeroportul oraşului Hong-Kong, este acum seră pentru fructe marine.


Oamenii au învăţat repede că volumele mari se scufundă cel mai repede; trăim în corturi deasupra caselor noastre. Turnuri celebre se fotografiază de la nivelul celor zece etaje ce erau acum câţiva zeci de ani. Eiffel şi-a pierdut bolţile, pare  deja o piramidă de fier.


Nu există o logică în cele ce se-ntâmplă, nu poţi să vezi cum îţi dispare casa în doi ani, dar poţi găsi soluţii. Una dintre soluţii se referea la apă, ca aceasta să fi pompată în adâncuri şi prin asta să se atenueze transformarea cristalină.


Toate ideile aveau succese pe termen scurt, marea speranţă consta în faptul că numai materia anorganică suferea de contracţie. De atunci s-au căutat soluţii organice, transformarea planetei într-un mare organism.


Dar vai, în urma micşorării volumului, planeta îşi repoziţionă traiectoria. Mult mai târziu s-a aflat că poziţia sa se datorează contracţiei universale, omul şi fiinţele salvate de Noe, erau independente de aceasta. Universul va ajunge să fie cât un om, cât ultimul om. Ciudată predicţie când te gândeşti că mii de ani l-am considerat infinit.