Valoarea dereglării sexuale

citat

"Profită de toate acestea ca să faci economii acum, îi spuse Ursula strănepotului ei . Norocul n-o să-ţi surâdă toată viaţa." Însă Aureliano al Doilea n-o asculta. Cu cât desfunda mai multe sticle de şampanie pentru a-şi îmbăta prietenii, cu atât animalele lui se înmulţeau mai frenetic, cu atât se convingea el însuşi că steaua norocului nu datora nimic purtării sale, ci atârna de influenţa Petrei Cortes, concubina lui, al cărei amor avea darul de-a exaspera natura. Era atât de convins că aici se află originea averii sale, încât o ţinea mereu pe Petra Cortes în preajma crescătoriei sale şi, chiar atunci când se însură şi avu copii, continuă să trăiască în preajma ei cu consimţământul Fernandei.
...
După câteva zile, voind să mai elibereze curtea, Petra Cotes schimbă iepurii pe o vacă, iar după două luni vaca fătă trei viţei. Aşa au început lucrurile. Aureliano al Doilea se pomeni peste noapte proprietar de pământuri şi de turme şi abia avea timp să-şi lărgească grajdurile şi cocinile neîndestulătoare. Era o prosperitate atât de delirantă încât îl făcea să izbucnească în râs şi tot ce făcea pentru a-şi potoli veselia era să adopte atitudini extravagante. "La o parte din calea mea vacilor! striga el Viaţa e atât de scurtă!" *


Roger Caillois; în 1950 scria un subcapitol cu titlul: "Valoarea dereglării sexuale" în studiul profund "Omul şi Sacru":
"Actul sexual posedă deja în el însuşi o putere fecundatoare. El este fierbinte, cum spune tribul thonga, adică dezvoltă o energie capabilă să le sporească, să le excite pe toate celelalte care se manifestă în natură: orgia de virilitate căreia sărbătoarea îi serveşte de prilej ajută deci funcţia acesteia prin simplu fapt că încurajează şi reînsufleţeşte forţele cosmice." **


Gabriel Garcia Marquez, scria în romanul său "Un veac de singurătate" de Petra Cortes, "al cărei amor avea darul de-a exaspera natura" ceea ce Roger Caillois sublinia prin energia care o dă actul sexual,"energie capabilă să le sporească, să le excite pe toate celelalte care se manifestă în natură". Similitudine clară şi totodată veridică în toată accepţiunea umană.

___________________________________________________
* Gabriel Garcia Marquez, Un veac de singurătate, Rao 1995, pag.174 jos şi 176 mijloc.
** Roger Caillois, Omul şi Sacru, Nemira 2007, pag.141.

Photo
http://www.dailygalaxy.com/photos/uncategorized/2007/03/19/matisse.jpg

Under pressure

Într-o ţară, aflată la marginea civilizaţiei, conducătorii ei au preluat o idee din acele state puternice prin care populaţia ar trebui să facă mai mult pentru sistemul medical şi nu invers.

Au ridicat o instituţie plină ochi de funcţionari, care se numeşte Casa de Asigurări de Sănătate. Aici se întâlnesc oamenii sănătoşi cu cei bolnavi, primii depun nişte hârtii, numite "situaţii" iar ceilalţi iau nişte hârtii, numite "adeverinţe".

În situaţia în care un om sănătos nu a depus situaţia că el este sănătos, mai târziu când va reuşi să fie bolnav acest lucru nu se va putea adeveri. Am scris va reuşi, pentru că şi în situaţia în care eşti bolnav, duci boala pe picioare deoarece eşti descumpănit de efortul pe care trebuie să-l faci până a întâlni un medic specialist. Totul se referă la situaţia în care doreşti ca statul, ţara, să facă ceva pentru tine având în vedere anii buni de cotizare în fondul, buzunarul acestei Case. Dacă treci uşor peste acest proces de conştiinţă, atunci plăteşti.
Plătind o dată, de două ori, tot nu scapi, pentru că iniţiind acest proces de plată personală asupra medicamentelor, analizelor, consultaţiilor mai mult sau mai puţin particulare, statul nu te iartă; odată ajuns în spital trebuie să-ţi adevereşti pentru a nu ştiu câta oară faptul că ai fost odată sănătos. De ce spun asta? Pentru că fiind sănătos ai fost în situaţia să depui "situaţii" şi nu ai făcut-o! Nu este suficient că plăteşti lunar, este insuficient că nu te situezi pe o hârtie.

În cazul cel mai bun, se presupune că ai fost sănătos şi asta reiese din situaţiile depuse de omul ce răspundea de personal, la firma unde ai lucrat sau lucrezi, de contabil, de patron, de omul patronului, nu contează; dar ai o sincopă: cândva în viaţă, în umbra legii, ai profitat de ea: de lege, cum? Ai fost şomer, ai fost în maternitate, ai avut un concediu de maternitate, sau ai fost în îngrijirea copilului, ai fost la un curs ai vreunei instituţii a statului, într-o delegaţie externă...sau orice alt lucru pe care Casa nu-l ştie. Casa nu vrea să-l ştie, pentru că atunci tu vei fi pus în situaţia să-ţi repari greşeala, să-ţi recunoşti umilinţa pentru că ai lipsit o perioadă din umbra ei. Umbră rece dealtfel, şi neprielnică sănătăţii. Atunci printre toate situaţiile care ţi se oferă, pe care tu le-ai oferit, în 10, 20 poate mult mai mulţi ani lipsesc trei, patru hârtii din cele trei sute, patru sute posibile şi ai de ales să mergi frumos şi calm la acea instituţie, care te-a dat în şomaj, ţi-a dat concediu de maternitate, de îngrijirea copilului etc. şi să adeverească ei prin tine, din nou asta. De multe ori tu nu mai poţi face asta şi cel care o face în locul tău, trebuie să-l iubească pe notar, pe portar, pe "badigard" şi pe alţi mijlocitori prin care el va obţine "adeverinţele" şi se-ntoarce Acasă. Acasă la Casă.

Se ia un bilet şi se stă la coadă. Frustrările le aude în spate, în faţă... şi constată că şi pensionarii stau la coadă, tot pentru a adeveri faptul că sunt pensionari, dar au greşit că s-au îmbolnăvit. Cineva povestea "că cea mai grea boală este bătrâneţea", aş ar spune Domn' Mitică: cel mai greu este să dovedeşti asta! Nu bătrâneţea, ci boala, şi nu în ochii unui medic, mai mult sau mai puţin specialist, ci în ochii sinceri şi gravi ai statului.
Nu pot să nu închei cu un citat mai amplu scris de un specialist al pudorii statului:

"Morală pentru medici. - Bolnavul este un parazit al societăţii.
Când te afli într-o anumită stare este indecent să mai trăieşti. A continua să vegetezi într-o laşă dependenţă de medici şi practici terapeutice, după ce sensul vieţii, dreptul la viaţă s-a pierdut, ar trebui să atragă după sine un adânc dispreţ al societăţii.
La rândul lor, medicii ar trebui să fie mijlocitorii acestui dispreţ - nu reţete, ci în fiecare zi o nouă doză de dezgust faţă de pacientul lor... A crea o nouă responsabilitate, aceea a medicului, în toate cazurile în care interesul suprem al vieţii, al vieţii ascendente, impune desconsiderarea şi îndepărtarea fără cruţare a vieţii ce degenerează - de exemplu în privinţa dreptului la procreaţie, a dreptului de a te naşte, a dreptului de a trăi...
A muri într-un mod demn atunci când nu mai e posibil să trăieşti într-un mod demn."

(Friedrich Nietzsche, Amurgul idolilor, Humanitas 2008, pag. 104)

"... senzualismul lui Marino:
"Scopul poetului e să uimească... Cine nu ştie să uluiască, să se ducă la ţesală.""

din Benedetto Croce, Estetica, Ed. univers, 1971, pag. 267 jos.

Scrot

Cei care utilizează acest cuvânt trebuie să citească următoarele rânduri, apoi tot romanul, altfel să-şi păstreze cuvântul în minte, nu în scris:

"— Doamne, spuse încet. Nu e marea întocmai cum îi spune Algy : o mamă căruntă şi dulce ? Marea verde-flegmă. Marea care te strînge de scrot. Epi oinopa ponton. O, Dedalus, grecii. Trebuie să te-nvăţ şi pe tine. Trebuie să-i citeşti în original. Thalatta ! Thalatta ! Ea este maica noastră, mare şi blîndă. Vino şi uită-te."

din
James Joyce, Ulise, Ed. Univers, Buc. 1984, pag.7 mijloc.

Nota traducătorului Mircea Ivănescu:
Replică tipică pentru un personaj joycian: amestec jovial şi cam pedant, de aluzii, citate şi referiri livreşti, caracteristice pentru un tânăr estet din epoca respectivă. Algy este Algernon Charles Swinburne, poet „decadent” englez, autor aici al unei invocaţii celebre către mare – maică mare, blîndă cenuşie.
Epi oinopa ponton – marea de culoarea întunecată a vinului – este un epitet homeric.

Ostrov

M-am declarat tot timpul ca fiind un ateu, prin asta am respectat credinţa altora.
Perioadele când am discutat cu dumnezeul meu îmi aparţin şi nu se comentează.
Dacă au fost nopţi, când în urma coşmarului, o clipă m-am îndoit, posibil.
După exemplele din jurul meu nu m-am luat, clasa prelaţilor nu m-a atras, o singură dată în tren, pe vremea când eram la liceu am prins unul care vroia să mă convertească, atunci când şi ateismul meu era mic copil; un popă.
Oricum le-aş desface, aceste lucruri rămân aşa, dus la biserică am fost de mic şi cred că poate aici s-a cam exagerat.
Oricum le-aş povesti, ele, faptele şi credinţa rămân la fel. Uimirea mea vine din altă parte, tot din acea zonă a creaţiei, din artă, din cinematografie şi văzând acest film - Ostrov - n-am putut să nu-i văd valoarea, povestea, trăirea şi trăirile. Dacă m-am îndoit, nu, dar filmul mi-a arătat cât de mare este omul, cât de mic este omul, cum se joacă dracul cu el, cum se joacă dumnezeu cu el. Omul ce fiinţă abjectă poate să devină dacă vrea şi ce fiinţă minunată se poate ciopli dacă se lasă, şi cine-o ciopleşte? Timpul! Asta am înţeles eu din film.


http://www.imdb.com/title/tt0851577/

http://www.youtube.com/watch?v=inlvzNL_UsI

Remuşcarea ?

Doar dormea! Apoi visă din nou ceea ce visa de fiecare dată atunci când dorea să se relaxeze, să se desprindă de realitate:

"Pictorul pictează!
Scriitorul scrie!
Muzicianul cântă!"

Se-ntoarse spre fereastră şi privi întunericul de după! Reiteră din nou:

"Marele pictor pictează!
Marele scriitor scrie!
Marele muzician cântă!
Măcelarul tranşează!"

Tresări, dar nu deschise ochii; dintr-o singură mişcare pipăi noptiera, prinse ceasul şi cu un gest tangibil nimeri minutarul, îl mângâie spre punctul lui de origine, apoi orarul şi automat ştiu cât "îi bate ceasul"; adică era spre ora 2 noaptea, iar ceasul lui nu avea sticlă. A spart sticla ceasului la sfatul unui prieten, care i-a explicat necesitatea învăţării simţurilor tactile. De atunci au trecut mulţi ani şi el le-a învăţat, şi încă cum! O luă de la-nceput:

"Genialul pictor pictează!
Genialul scriitor scrie!
Genialul muzician cântă!
Criminalul ucide!"

Sări din pat, amintindu-şi poziţia, realiză că vine fereastra şi se opri în calorifer, forţat şi dureros! Nu putea dormi, acum cel puţin nu mai putea nici să se pună în pat; tremura! Reuşi să ajungă la frigider: "Cui pe cui se scoate!" şi scoase o bere! Era desfăcută, cu un dop de plută (de la o sticlă de vin) înfiptă-n ea! Era de trei zile berea, nu ea! Pe ea o ucisese ieri, plătit - curat şi totuşi nefiind prima dată, totuşi avea remuşcări!

Cum întorsese şişul spre ea, ea zise: " Ce dacă! "

Acuzarea

- Dar te acuz!

Nimeni nu a observat semantica acestui răspuns, nimeni nu s-a întors la întrebarea ce a dat naştere răspunsului; întrebare care trebuia să deturneze totul.

- Pentru ce sunt aici, pentru ce m-aţi chemat, pentru ce m-aţi adus?!
- Dar te acuz!

Şi aruncat acest dar în sala de judecată; după care, el, publicul a judecat numai răspunsul, care nu era răspuns, care nu urma întrebarea, era doar acuzare pură, ghilotină.

Aşa ne pierdem, zi cu zi - noaptea bănuim că dormim şi nu-i aşa. Noaptea, atunci când bănuim că dormim, atunci când visăm, în spatele ochilor trec trenurile, încărcate cu toate gândurile acelei zile obosite. Şi cum scârţâie roata, cum mârâie macazul, cum zbiară semnalu’. Aşa ar fi trebuit, ca somnul să ne odihnească, să ne perpetueze viitoare zi. De ce nu se-ntâmplă aşa tot timpul?
Reuşim să avem nopţi liniştite din ce în mai puţine şi asta din cauza trenurilor încărcate ce ne traversează conştientul în inconştient, din cauza acestui „dar te acuz!” şi noi în această „boleşniţă” nu ştim de ce!