Am să încerc în rândurile de mai jos, să arăt o altă linie pe care se poate merge în critica literară - în ceea ce judecăm într-un scriitor. Mai ales, dar nu în primul rând, felul în care cel ce citeşte, nu numai cititorul, arestează textul în favoarea propriei culturi, a ceea cel defineşte pe el ca persoană umană mai mult sau mai puţin educată pentru text.
Am să extrag pasaje din prefaţa lui Sorin Gherghuţ la cartea Prînzul dezgolit de William Burroughs, carte pe care a tradus-o. Apoi am să copiez extrase din procesul (nu singurul pe acest motiv) ce a a avut loc în anii 1962-1963 la Boston, Statele Unite ale Americii (din aceeaşi carte).
Sper ca prin trunchierea mea să nu se piardă prea mult din starea ce a înconjurat acest roman, dar spaţiul în forma de blog nu are un caracter atât de pronunţat asupra editării în întregime a unor texte, ci mai degrabă trimite, duce la căutarea surselor ce redau în întregime cele citate. Totuşi, pentru cei care doresc doar o părere cât de cât obiectivă, merită citite şi aceste câteva pagini extrase.
Extrase din prefaţa la cartea Naked Lunch de Sorin Gherguţ
În cuvintele unui istoric al cazului, Michael Barry Goodman, „Naked Lunch şi-a dobîndit însuşirea unică de a fi fost ultima lucrare literară cenzurată de academie, de poşta americană, de serviciile vamale ale SUA şi de autorităţile statale şi locale.”
[...]
Scandalul stîrnit de Naked Lunch la publicarea sa în SUA nu trebuie pus, totuşi, neapărat pe seama unor mentalităţi retrograde ori a unei pudori excesive, rezistentă în epocă. Unele pasaje din carte cuprind realmente scene la limita suportabilului, chiar şi pentru minţile şi stomacurile exersate şi tolerante. În sens tehnic, dacă se poate spune aşa, unele dintre ele, sînt, într-adevăr obsecene. Dacă prin absurd, categoria „Interzis celor sub 80 de ani”, indicată drept summum al obscenităţii de unul dintre personajele-copii din Orbitor al lui Mircea Cărtărescu, ar exista altcumva decît într-o imaginaţie de personaj literar, atunci aceste pasaje din Prînzul dezgolit ar putea candida cu asucces la o asemenea încadrare. Scrierea romanului a însemnat, pentru Burroughs, conform propriei mărturii, „să elimin educaţia, background-ul meu din Middlewest o dată pentru totdeauna. Este o problemă de catarsis, un loc în care spun lucrurile cele mai oribile care îmi vin în minte [...], cele mai oribile, mai scîrboase, groaznice şi zîmbitoare posturi cu putinţă.”
[...]
Dacă se pune problema unei cenzurări pe motiv de obscenitate, atunci este neîndoielnic că, aşa cum a stabilit în 1965 Curtea Supremă a Statului Massachusetts, Naked Lunch are o valoare literară şi, implicit, socială „compensatorie”.
Prînzul dezgolit la tribunal
La procesul din Boston care a precedat decizia Cuţii Supreme a Statului Massachusetts, Norman Mailer, Allen Ginsberg şi John Ciardi s-au numărat printre martorii care au pledat în favoarea Prînzului dezgolit. Avocatul care a apărat cartea şi pe editorul ei a fost Edward De Grazia, asistat de Daniel Klubock.
Extrase din procesul de la Boston al romanului Prînzul dezgolit
Edward De Grazia: Domnule Mailer, v-aţi referit la faoptul că în unele dintre scrierile dumneavoastră trataţi aspecte politice. Ar fi incorect să se spună că, într-o mare parte din scrierile dumneavoastră, atît ca romancier, cît şi ca eseist, trataţi teme şi pribleme morale?
Norman Mailer: ... Încerc să o fac. E ca şi cum aş spune –
Întrebare: Ce bine şi ce e rău?
Răspuns: Dacă eşti jucător de base-ball, nu-ţi convine să spui că eşti un bun apărator de linia a treia, încerci să joci în linia a treia. Încerci să tratezi teme morale. Dacă le tratezi bine e o altă problemă.
Întrebare: Referitor la cuvîntul „moral”, încercaţi să trataţi chestiiuni care ţin de bine şi de rău?
Răspuns: Da, încerc să tratez astfel de probleme.
Întrebare: Aşi citit Prînzul dezgolit, carte supusă acum judecăţii Curţii?
Răspuns: Da am citit-o.
[...] întrebările vin puse de către Curte:
Curtea: Cînd citeşti o carte o dată şi ai chef s-o citeşti a doua oară şi nu-ţi place, nu-ţi pui viaţa-n joc pentru ea în aceste condiţii, nu ?
Răspuns: Nu. În orice caz, am constatat că lectura mi-a impus mai multă consideraţie. [...] Ca scriitor profesionist nu-mi place să-mi fac obicei dn a conferi credibilitate oricăror alţi scriitori.
Curtea: L-aţi mai citit înainte?
Răspuns: Am citit o carte, Junkie, într-o ediţie ieftină; şi e chiar un roman foarte bun, de genul crud, fără menajamente. E un fals roman. L-a scris ca să cîştige nişte bani; dar e bine scris. Mici fragmente din el, de fapt apar în Prînzul dezgolit, ca una dintre teme.
Dar am sinţit, citindu-l cu atenţie această ultimă oară, am avut sentimentul că opera prezintă un fel de complexitate pe care n-o s-o compar cu Ulise a lui James Joyce, aş putea spune că nu este lipsită de termen de comparaţie. E posibil, fiind vorba de o operă care cere un studiu şi o cercetare considerabile. Am găsit-o semnificativ mai puţin şocantă, recitind-o acum. [...]
Dar ce e fascinant pentru mine e că această carte posedă o structură, vedeţi dumneavoastră, care e fără-ndoială imperfectă. Cred că unul dintre motivele pentru care nu o putem numi carte mare precum În căutarea timpului pierdut sau Ulise e imperfecţiunea acestei structuri. Nu există nici o-ndoială cu privire la talentul autorului; fiind stimulat şi stîrnit de influenţa drogurilor, a fost în acelaşi timp şi afectat. Acest om ar fi putut fi unul dintre cele mai mari genii ale limbii engleze dacă n-ar fi fost dependent. Astfel, în compoziţia acestei cărţi e o senzaţie de mare trudă.
Edward De Grazia: [...] Credeţi că Burroughs, în această carte, a scos la lumină din inconştient, într-un fel sau altul, o cantitate mare de materie care a devenit folositoare şi care, dîndu-i-se o formă artistică, a devenit ceva deosebit?
Răspuns: Cred că nu e doar deosebită şi folositoare, mai cred şi că oferă un portret în această lucrare. Cred că această operă – după cum unul dintre domnii care au depus mărturie mai devreme a vorbit de Sf. Augustin, eu nu m-aş gîndi la Sf. Augustin. Pentru mine, aceasta este pur şi simplu portretizarea Iadului. Este exact Iadul. De fapt, onorată instanţă, am scris despre asta – pot să citesc, dacă doriţi?
Întrebare: Aveţi nişte notiţe, înţeleg?
Curtea: Aveţi notiţe?
Mailer: Am nişte notiţe.
Curtea: Puteţi.
Mailer: Deci, în aceste notiţe, spuneam -
Curtea: În treacăt, cînd aţi scris aceste notiţe?
Mailer: Le-am scris duminică. Am mai scris despre William Burroughs înainte; şi am mai scris despre el în Esquire acum doi ani, cred, sau un an şi jumătate. Dar n-am fost tentat să revin, să mă întorc la ele. Observaţiile au fost pozitive, dar an avut imboldul să scriu ceva nou. Dacă doriţi pot să vă dau asta.
Curtea: Continuaţi, domnule Mailer.
Răspuns: William Burroughs este, în opinia mea – indiferent care i-ar fi intenţiile conştiente – un scriitor religios. Există în Prînzul dezgolit un sentiment al distrugerii sufletului, care este mai intens decît oricare altul de felul său pe care l-am întîlnit în vreun alt roman modern. Este o viziune a modului în care ar acţiona omenirea dacă legătura între om şi eternitate ar fi ruptă în totalitate. Ceea ce dă acestei viziuni o limpezime de răpăit de mitralieră este lipsa vădită de sentimentalitate. Exprimarea sentimentalismului în chestiuni religioase apare adesea ca un soi de pietate îndulcită, care contravine oricărei idei de sentiment religios pentru cei dotaţi cu sensibilitate, discernămînt sau profunzime.
[...]
Aşa cum Hieronymus Bosch a desenat cele mai diabolice şi mai înfiorătoare detalii cu o delicateţe şi cu un umor drăcesc, care-ţi induc o percepţie a ororilor de toate felurile la pîndă în Infern, la fel şi Burroughs îţi induce o viziune amănunţită, pătrunzătoare a cum ar putea să arate Infernul, un infern care ar putea urma ca o culminare, ca produsul final al revoluţiei ştiinţifice. La capătul medicinei e drogul; la capătul vieţii este moartea; la capătul omului ar putea fi infernul care izvorăşte din vanităţile minţii. Nicăieri precum în colecţia de monştrii, genii pe jumătate nebune, handicapaţi, şarlatani, infractori, perverşi şi fiare putride din Prînzul dezgolit nu se află o asemenea panoplie modernă a vanităţilor voinţei umane, a exceselor maligne care apar cînd ideea de putere personală sau intelectuală stăpîneşte compasiunea trupului.
Sîntem mai bogaţi cu această dare de seamă; şi sîntem mai impunători ca naţiune pentru că un editor poate tipări această dare de seamă şi o poate vinde liber într-o librărie.
[...]
William Burroughs, Prînzul dezgolit, prefaţă, note şi traducere de Sorin Gherghuţ, ed. Paralela 45, 2006, pag. 5-37
photo by:
http://bajoelsignodelibra.blogspot.com/2009/02/hippos-la-novela-secreta-de-los-beats.html
http://pamsink.blogspot.com/2010/04/hieronymus-bus.html
