Victima

≪Spuneam mai devreme că, în ritualul hindus, construirea altarului consta în a trasa pe pămînt un cerc magic. În realitate, toate operațiunile trecute în revistă pînă acum au același obiect. Ele reușesc să traseze o serie de cercuri magice concentrice, în interiorul  spațiului sacru. Pe cercul exterior stă sacrificantul; apoi vin succesiv preotul, altarul și stîlpul. La periferie, în dreptul laicului în interesul căruia are loc sacrificiul, religiozitatea este slabă, minimă. Ea crește pe măsură ce spațiul în care se manifestă se micșorează. Întreaga viață a mediului sacrificial se organizează astfel și se concentrează în jurul aceleași vetre; totul converge spre victima ce urmează să apară acum. Totul este pregătit pentru a o primi. Este adusă.

Uneori, ea este sacră chiar prin naștere; specia căreia îi aparține era unită cu divinitatea prin legături speciale. Astfel, avînd un caracter divin congenital, nu mai acea nevoie să-l capete special pentru acea împrejurare. Dar, la modul cel mai general, erau necesare rituri adecvate pentru a o introduce în starea religioasă cerută de rolul căruia îi era destinată.

În anumite cazuri, atunci cînd victima fusese desemnată cu mult înainte, aceste ceremonii avuseseră loc înainte ca ea să fie adusă la locul sacrificiului. De asemenea, frecvent, ea nu avea încă nimic sacru în acel moment. Trebuia doar să îndeplinească anumite condiții care o făceau aptă pentru a primi consacrarea. trebuia să fie fără cusur, fără boli, fără infirmități. Să fie de o anumită culoare, o anumită vîrstă, un anumit sex, în funcție de efectele urmărite. dar pentru ca virtualitățile ei să se realizeze în act, pentru a o ridica la nivelul de religiozitate cerut, trebuia ca ea să fie supusă la un întreg ansamblu de ceremonii.

În anumite țări, era împodobită, pictată sau albită precum bos cretatus din sacrificiile romane. I se aureau coarnele, i se punea o coroană, i se prindeau bentițe. Aceste podoabe îi transmiteau un caracter religios. uneori chiar, costumul ce i se punea a o apropia de zeul care veghea sacrificiul: așa era obiectul deghizărilor folosite în sacrificiile agrare, din care n-au mai rămas decît urme.

De altminteri, semi-consacrarea conferită putea fi obținută și într-o altă modalitate. În Mexic, la Rodos, victima era îmbătată. Această beție era un semn de posedare. Spiritul divin cuprindea deja victima.

Însă ritualul hindus ne va permite să urmărim mai bine întreaga înlănțuire de operații în cursul cărora victima devine în mod progresiv divină. După ce a fost spălată, e introdusă în scenă în timp ce se fac diferite libații. I se adresează atunci cuvîntul, înmulțind epitetele laudative și rugînd-o să se liniștească. În același timp, e invocat zeul, stăpînul animalelor pentru a-i cere să consimtă ca proprietatea sa să fie folosită drept victimă. Precauțiile, ofrandele, semnele de cinstire au un dublu rol. În primul rînd, ele scot în relief caracterul sacru al victimei; considerînd-o un lucru excepțional, proprietate a zeilor, ea devine astfel. Dar mai ales, e vorba de a o convinge să accepte sacrificiul cu calm, spre binele oamenilor, iar după cea murit, să nu se răzbune.

Aceste obiceiuri extrem de numeroase nu înseamnă, așa cum s-a spus, că animalul sacrificat este întotdeauna un fost animal totemic. Explicația este mai simplă. Există în victimă un spirit pe care sacrificiul își propune tocmai să-l elibereze. Trebuie deci să se împace cu acest spirit ce ar putea, astfel, o dată eliberat, să devină periculos; de aici, toate lingușirile și scuzele prealabile.

Pe urmă, se leagă victima de stîlp. în acest moment, caracterul sacru pe care îl capătă este deja mare încît brahmanul nu o mai poate atinge cu mîinile și sacrificatorul însuși ezită să se aproprie de ea. Are nevoie să fie invitat acolo și încurajat printr-o formulă specială, adresată de un preot. Și, totuși, pentru a duce la ultimele ei limite această religiozitate deja atît de înaltă, sînt necesare trei serii de rituri.

Animalul e pus să bea apă, pentru că apa e divină; e stropit pe deasupra, pe dedesubt, peste tot. Apoi este uns cu unt topit pe cap, pe greabăn și pe umeri, pe crupă și între coarne. Aceste ungeri le corespund celor care se fac cu ulei în sacrificiul ebraic, în timpul ceremoniei mola salsa, la Roma, ούλαι -ului sau grăunțelor de orz pe care în Grecia asistenții le aruncau asupra animalului. La fel, sînt întîlnite cam peste tot libații analoge celor despre care tocmai am vorbit. Ele au drept scop să producă o acumulare de sfințenie pe capul victimei.

În sfîrșit, după lustrații și ungeri, în ritualul vedic urmează o ultimă ceremonie avînd drept efect închiderea victimei înseși într-un ultim cerc magic, mai îngust și mai divin decît celelalte. Un preot ia un șomoiog aprins din focul zeilor și, cu acest șomoiog în mînă, înconjoară victima de trei ori. În India, așa erau înconjurate victimele, cu sau fără foc. Zeul Agni înconjura animalul din toate părțile, îl sacraliza, îl separa.

Dar, tot înaintînd astfel în lumea zeilor, victima trebuia să rămînă în legătură cu oamenii. Modalitatea folosită pentru a asigura această comunicare este furnizată, în religiile studiate aici, de principiile simpatiei magice și religioase. Uneori, există o reprezentare directă, naturală: un tată e reprezentat de fiul său pe care îl sacrifică etc. În general, pentru că trebuie întotdeauna să susțină personal sacrificiul, sacrificantul este - chiar prin aceasta - o reprezentare. În alte cazuri însă, această asociere a victimei și a sacrificantului se realizează printr-un contact material între sacrificant (uneori preotul) și victimă. În ritualul semitic, acest contact este obținut printr-o punere a mîinilor, în alte părți, prin rituri echivalente.

În urma acestei apropieri, victima, care îi reprezenta deja pe zei, îl reprezintă acum și pe sacrificant. Nu este suficient să spunem că îl reprezintă, căci se confundă cu el. Cele două personalități fuzionează. Identificarea se face într-o asemenea măsură încît, cel puțin în sacrificiul hindus, începînd din acel moment, destinul victimei, moartea ei viitoare au un fel de influență asupra sacrificantului. De aici rezultă pentru aceasta din urmă o situație ambiguă. Are nevoie să atingă animalul pentru a rămîne unit cu acesta și, totuși, îi este teamă să-l atingă pentru că riscă să-i împărtășească soarta.

Ritualul rezolvă dificultatea printr-o soluție intermediară. sacrificantul nu atinge animalul decît prin mijlocirea unuia din instrumentele sacrificiului. Astfel, această apropiere între sacru și profan, pe care am văzut-o desfășurîndu-se de-a lungul diferitelor elemente ale sacrificiului, se desăvîrșește în victimă.

Iată-ne ajunși în punctul culminant al ceremoniei. Toate elementele sacrificiului sînt date; ele tocmai au fost puse în contact pentru ultima oară. Dar operația supremă rămîne încă de îndeplinit. Victima este deja eminamente sacră. Dar spiritul care sălășluiește în ea, principiul divin pe care-l conține acum se află încă în corpul său și este prins prin această ultimă legătură de lumea lucrurilor profane. moartea urmează să-l elibereze, consacrarea fiind astfel definitivă și irevocabilă. Este momentul solemn.

Începe o crimă, un fel de sacrilegiu. Astfel, în timp ce se aduce victima la locul uciderii, anumite ritualuri prescriau libații și expieri. Se cerea iertare pentru actul ce urma să fie îndeplinit, se jelea moartea animalului, se plîngea după el ca după o rudă. I se cerea iertare înainte de a fi lovit. restul speciei căreia îi aparținea victima, ca un mare clan familial, era implorat să nu se răzbune pentru pierderea ce avea să-i fie pricinuită prin persoana unuia dintre membrii săi.

Sub influența acelorași idei, se întîmpla ca autorul crimei să fie pedepsit; era lovit sau exilat.La Atena, preotul sacrificiului din ceremoniile Bouphonia fugea, aruncîndu-și securea; toți cei care luaseră parte la sacrificiu erau chemați la Prytaneion; ei aruncau greșeala unii asupra altora; în sfîrșit era condamnat cuțitul, care era aruncat în mare. Purificările la care trebuia să fie supus sacrificantul după sacrificiu semănau de astfel cu expierea criminalului.

Astfel după ce animalul este așezat în poziția indicată și orientat în sensul determinat de rituri, toată lumea tace. În India, preoții se întorc; sacrificantul și oficiantul se întorc murmurînd mantrele propițiatorii. Nu se mai aud decît ordinele date cu voce egală de preot sacrificatorului. Acesta strînge atunci legătura care înconjoară gîtul animalului, „îi liniștește suflarea”, cum spune eufemismul folosit. Victima a murit. Spiritul ei a plecat.≫

Marcel Maus - Henri Hubert, Eseu despre natura și funcția sacrificiului, Polirom, 1997, pag.81-90.