Acestea ar fi fazele succesive ale imaginii:
- e reflectarea unei realităţi profunde
- maschează şi denaturează o realitate profundă
- maschează absenţa unei realităţi profunde
- e fără raport cu orice fel de realitate; îşi e propriul simulacru pur.

În primul caz, imaginea e o bună aparenţă - reprezentarea e de ordinul sacramentului. În al doilea, ea e o rea aparenţă - de ordinul vrăjitoriei. În al treilea, ea se joacă de-a aparenţa - e de ordinul sortilegiului. În al patrulea caz, ea nu mai este nicidecum de ordinul aparenţei, ci de acela al simulării.

Trecerea de la semnele care disimulează ceva la semnele care disimulează faptul că nu mai există nimic marchează cotitura decisivă. Primele trimit la o teologie a adevărului şi a secretului (din care mai face parte ideologia). Celelalte inaugurează era simulacrelor şi a simulării, în care nu mai există un Dumnezeu care să-i recunoască pe ai săi, nu mai există Judecată de Apoi pentru a despărţi adevărul de fals, nu mai există realitatea învierii lui artificiale, căci totul e deja mort şi înviat dinainte.


Jean Baudrillard, Simulări şi Simulacre, Ed. Idea Design & Print, Cluj, 2008, Pag. 9 sus.


Telles seraient les phases successives de l’image : elle est le reflet d’une réalité profonde, elle masque et dénature une réalité profonde, elle masque l’absence d’une réalité profonde, elle est sans rapport à quelque réalité que ce soit : elle est son propre simulacre pur. Baudrillard en résumé.

Dans le premier cas, l’image est une bonne apparence - la représentation est de l’ordre du sacrement. Dans le second, elle est une mauvaise apparence - de l’ordre du maléfice. Dans le troisième, elle joue à être une apparence - elle est de l’ordre du sortilège. Dans le quatrième, elle n’est plus du tout de l’ordre de l’apparence mais de la simulation.

http://www.lexisarte.com/Essai/Simulacres-et-simulation-Jean-Baudrillard.html

Jean Baudrillard

“Oamenii au chef să ia tot, să fure tot, să mănânce tot, să manipuleze tot.
A vedea, a descifra, a învăţa nu îi afectează. Singurul afect masiv e acela al manipulării. Organizatorii (şi artiştii şi intelectualii) sunt înspăimântaţi de această veleitate incontrolabilă, pentru că ei nu iau în calcul decât învăţarea maselor cu spectacolul culturii. Ei nu iau niciodată în calcul această fascinaţie activă, distrugătoare, răspuns brutal şi original la darul unei culturi incomprehensibile, atracţie care are toate trăsăturile unei efracţii şi ale violării unui sanctuar.”

Jean Baudrillard, Simulări şi Simulacre, Ed. Idea Design & Print, Cluj, 2008, Pag. 53 mijloc.

photo by
http://blog.lib.umn.edu/loyd0008/villain/images/jean-baudrillard.jpg

Marea părere de rău

Privind printre rânduri îl cuprinse o mare părere de rău. Lumina aluneca pe toate suprafeţele lucioase, îi inundă vederea şi mersul său se opri brusc, împiedicat de căruciorul proptit în raftul cu brânzeturi. Albul strălucitor al ambalajelor dansa cuprins în fondul pe care denumirile, preţurile, figurile geometrice, reclamau produsul ascuns acolo. Prin el, ambalajul, încercă să-l străbată prin interior cu gândul, înăuntru, să vadă laptele sau iaurtul şi prin asta să simtă că este aproape de origini.
Imensul magazin, cu înălţimi ciclopice îi părea un labirint. Dar nu era aşa. Proiectantul a avut grijă ca acesta să se dezvăluie; prin rânduri paralele, prin chenare desenate pe podea, prin afişe, care atârnate îţi indicau raionul, sectorul etc., deci era imposibil ca cineva să se rătăcească.
Degeaba, căci lumea devenea decolorată în faţa ţipătoarelor culori ce îmbrăcau produsele prin ambalaje cu diferite texturi, din materiale diferite, cu forme inepuizabile. Ai fi zis că asişti la un teatru în care spectatorii îmbracaţi cu cele mai frumoase haine, moderne, retro sau de epocă, eclipsau actorii ce jucau în haine jalnice, cu decoruri sterile, într-un scârţâit continuu al podelei de lemn. La sfârşit, în aplauzele minunaţilor spectatori, aceştia; ei actorii, se vor îndrepta spre casa de bilete să achite intrarea la teatru.
Măsurând gesturile oamenilor ce bântuiau ca nişte fantome rândurile supermaketului, îşi imagină ceea ce ei reflectau deja în figuri de sclavi, aplecaţi şi uimiţi asupra mărfurilor. Toate acestea până la casa de marcat, unde se plătea această şedinţă obtuză de valorificare a dorinţelor, de remarcare a poftei.Aşa remarcă persoanele care treceau pe lângă el, îl remarcă şi pe fiul lui care îi puse ceva în coşul imens pe rotile. Fiul plecă mai departe la vânătoare. Cubajul coşului îi trezea ambiţia de-al umple, de-al cocoşa sub greutatea propriei dorinţei de cumpărături.
Cineva se strecură pe lângă el şi fără să-l atingă luă ceva de pe raft exact din faţa lui. Nu spuse nimic. Nici celălalt nu spuse nimic. În jurul lui nimeni nu spunea nimic. Nici măcar fiul său nu-i spusese nimic. Îl căută cu privirea şi-l văzu că vorbea cu o doamnă, deci vorbeşte. Mai atent fiind, îşi văzu pe nevasta. Îi arăta ceva fiului, îi explica cu răbdare, dar de aici el nu auzea nimic.
Hotărâ singur că ajunge şi se îndreptă spre ieşire. Deveni parte din coadă, o vertebră a acesteia. În spatele lui, coada creştea prin alte vertebre adăugate. Privi neutru în faţă şi nici măcar nu catadicsi să se-ntoarcă când nevasta se strecură lângă el printre ceilalţi, printre coşurile acestora, apoi fiul. Mai târziu trecu de casa de marcat. A plătit nevasta şi fiul aranjă din nou produsele în coş, împingea doar coşul. Cineva îl trase de mână. Recunoscu pe un vechi coleg de şcoală şi la întrebarea „Ce mai faci?” răspunse că „Aşteaptă!”.
„Nimic nu se mai întâmplă, doar aştept şi acum aşa dintr-o dată, am ajuns să socializez în hipermarket!”

Prin sticlă

Casa bunicii

Acolo unde melcul lipsit de timidate şi lacom de stropii de ploaie urcă pe leuştean, acolo este casa bunicii.
Lipit de poteca pietruită, ferit de paşii împletuciţi ai bătrânei, după o lămâiţă arborescentă, leuşteanul creşte în voie şi frunzele lui cu contur de fractali flutură mirosul pe care ei, melcii, şi-l petrec prin cochilie, matematic, până la ultima spirală.
Se spune că Dedal după ce a evadat din labirint, prin zbor, prin aripi, a ajuns până în Sicilia, la regele Cocalos. Acolo îşi petrecu ceva timp asemeni lui Arhimede mult mai târziu. Minos, fiu de zeu, rege în Creta fu cuprins de remuşcări şi răzbunări. Nu după mult timp parcă mirosi umbra lăsată peste Mediterană de aripile cerate ale lui Dedal.
Îşi trimise flota spre Sicilia şi el însuşi poposi primul la regele Cocalos. În urma lui orizontul era înţepat de catarge.
Regele Cocalos era un tip blajin, îmbătrânit de pace şi sclerozat de aerul curat, nepoluat de incendii şi transparent în lipsa fumului şi a cenuşii ridicate de vânt. Regele îl ascultase cu luare-aminte pe marele Minos, fiul lui Poseidon şi regretă că nu-şi aduce aminte de un asemena personaj, de-a dreptul zburător precum el marele rege explică. Minos nu-l crezu o clipă şi gândii la decizia pe care o va lua când zecii de spioni se vor întoarce spre seară.
Regele Cocalos îl invită în grădină şi Minos trecând pe lângă leandrii imenşi era cât pe ce să calce pe-un melc, care se răsturnă fiind împins de vârful sandalei marelui rege. Atunci Minos gândi la ceva. De fapt nu avea timp până la întoarcerea spionilor şi de aceea hotărâ ca în urma ghicitorii pe care el o va pune lui Cocalos - căci el nu-l vedea rege pe acest bătrânel simpatic - el, micul rege să-i dea o soluţie, un răspuns până la asfinţit că altfel totul va fi distrus, sfărâmat şi îngropat.
Minos se aplecă şi luă melcul în mână şi-l învârti în lumina torţelor aprinse de-a lungul aleii, căci soarele trecuse deja de zidurile cetăţii spre Coloanele lui Hercule.
Înclinat atât cât îi permitea lombosciatica regele ascultă întrebarea. Nimic mai simplu, căci dacă cochilia acestui melc ar fi goală; cum am reuşi noi să facem ca o aţă, un fir subţire să ajungă până în fundul, în ultima spirală al acesteia?
Foarte atent la început şi dezamăgit de propria lui zestre intelectuală, neştiind pe loc răspunsul, regele Cocalos fugi. Minos mai privi o da la umbra leandrilor ce urca pe ziduri şi aşeză melcul la loc sigur, momentan, apoi zâmbi. Gândea la un viitor în care el îi judeca pe muritori, le judeca slăbiciunile şi temerile, speranţele; acestea din urmă erau poate cele mai preţioase.
Poate laş, poate nesăbuit şi în acelaşi timp naiv, Cocalos fugi departe, acolo unde Dedal ascuns într-o văgăună aştepta plecarea lui Minos.
Dedal ascultă întrebarea şi-i explică lui Cocalos capcana acoperită de acest tâlc.În acelaşi timp cuprins de remuşcări îi dădu răspunsul în care înţepând cochilia în vârful ei, acolo unde spirala se pierde în ea însăşi şi legând un fir subţire - cu mare atenţie - de o furnică, aceasta "aruncată" în cochilie şi simţând aerul ce străbate spiralele va alerga spre ieşire.
Marele rege Minos ascultă în întuneric răspunsul şi oricâtă lumină umplea grădina din cauza făcliilor verticale, în umbra leandrilor el părea tot mai negru. Ştiu atunci că Dedal se află acolo, aproape, în împrejurimi. Un cal n-ar cere apă pâna la el.
Aici legendele se despart, unele susţin că Minos prea curios ar fi rămas peste noapte şi făcând baie ar fi fost opărit intenţionat de apa fierbinte ce ar fi curs prin robinetele proiectate tot de Dedal, altele că ar fi trecut totul prin foc şi sabie, ca formă ultimativă a răzbunării lui, în urma faptului că regele Cocalos l-a minţit ascunzându-l pe Dedal.
Undeva în rădăcina uscată a unui leandru, sub pământ, melcul a adormit nefiind martor a niciunei din întâmplările menţionate; totuşi existenţa lui ca nevertebrată în grădina bunicii m-a făcut să vă spun această legendă.

Concediu

Locul care nu are nume este gratis. Toate cursele aeriene low-cost îţi promit cel mai mic timp şi ce-a mai bună rută, totuşi neacceptând banii în avans, nu reuşesc să te ducă până acolo. De ce? Pentru că acest loc nu înseamnă nimic, pentru că o promisiune lipită pe post de afiş nu ar însemna mare lucru, ar fi o altă promisiune, un alt vis. O parte din turişti, prea zgârciţi, scoţieni travestiţi, nu mai visează.
Totuşi cei care s-au întors de acolo laudă hotelurile "şterse de stele", acele spaţii în care uitarea face parte din peisaj. Poţi să vrei să spui orice, dar nemaiamintindu-ţi cele ce se doresc a fi spuse, vei coborâ în tăcere; poate după mult timp vei încerca să scri. De ce laudă asemenea locuri? Pentru că se întorc cu acelaşi sentiment cu care au plecat şi asta este mare lucru. De cele mai multe ori plecăm în vacanţe cu optimismul dat la maxim, cu portofelul plin sau cu un sold pe card cu multe zerouri. La întoarcere, dezamăgiţi poate de excursie, accidentaţi sau stresaţi, obosiţi sau buimaci, nu vă mai arde de a scrie "review-uri" şi a mai da asistenţă turistică vecinilor sau prietenilor. După un timp, portofelul se mai îngroaşă, vă vine inima la loc şi deveniţi un erou local al casei scărilor din blocul în care locuiţi, sau un pelerin renumit pe strada unde vă parcaţi maşina.
Din locul care nu înseamnă nimic şi despre care nu reuşiţi să scrieţi niciun rând, nu veniţi aşa, sunteţi plini de vervă şi cu cecul în buzunar. Toate condiţiile sunt îndeplinite: lipsa şi misterul, banii şi fericirea, sănătatea şi odihna, toate acestea pentru că de fapt nu s-a petrecut ceva.
Acolo am fost şi eu, după un timp i-am dat şi un nume. Un nume drag la care nu a trebuit să mă gândesc; "casa bunicii". Totuşi după cele două săptămâni petrecute acolo, m-am întors şi-am uitat să mai explic prietenilor şi vecinilor despre minunata mea vacanţă. Ştiam că sunt invidioşi şi cârcotaşi. Totuşi după un timp citind pe internet, mi-am adus aminte că am fost în Spania, în Grecia sau chiar în Asia. Era chiar şi o insulă pe care am vizitat-o şi nu am atins-o cu "mâna lui Dumnezeu", după cum povestea un mare fotbalist despre golul dat de el cu mâna, ci cu ochii minţii mele, minte tânără atotştiutoare a ceea ce însemnă Google.
Atunci le-am arătat tuturor ce poze şi ce impresii am postat.

Raporturi

În definitiv nu există raporturi cu divinitatea. Strigătul neputinţei umane nu poate fi auzit. Cauzele ar putea fi obiective, în schimb subiectivitatea individuală acoperă ceea el, ca individ ar putea auzi. Dacă ascuns, un om, pierdut în relief; într-o peşteră sau în vreun bordei subpământean, ascultând n-ar auzi nimic. În schimb ca un exerciţiu de virtute, un om devine ascet, sihastru, schivnic pentru a auzi. Şi aude, el este exact în locul în care goarna sună cel mai tare. Sună pentru el, pentru ceilalţi nu. Comuniunea cu divinitatea începe acum. În schimb fugarul, evadatul cuprins de teamă şi atent la orice zgomot exterior, nu-l va auzi pe cel interior. De ce? Pentru că divinitatea are alte raporturi, alte frici. Frica individului de oameni, face ca răsuflarea zeiască să nu fie simţită. Atâta timp cât lui îi este frică de oameni şi nu de El, Dumnezeul lui, individul nu va avea nici o protecţie divină. Pe de cealaltă parte, omul nostru claustrat într-o binecuvântare cu spiritul, va auzi tot timpul vocea divină şi nu pe cea a oamenilor, care din pioşenie îi aduc de-ale gurii, haine, pături, pentru a trece iarna mai uşor, căci deh, acolo în peşteră este frig. Dar nu este frig iarna, temperatura constantă peste zero, când afară frigul crapă pietrele îl protejează. Marele nostru sihastru învelit în miţoase cu galoşii traşi până la genunchi mulţumeşte Zeului suprem pentru protecţie. Dincolo, fugarul, neprietenos cu niciun zgomot uman, nu primeşte decât umezeală şi frică. Ascuns, gheboş, el îşi doreşte să moară, măcar moartea îl va elibera definitiv. Căci ceea ce el a încercat se dovedeşte a fi de prisos şi din omul tare care a escalat un zid, a strangulat un câine şi a doborât un gardian, acum nu a mai rămas decât un ftizic, ce a alunecat şi şi-a sclântit piciorul.
Acest inuman paralelism nu dovedeşte nimic. În primul caz existenţa singulară s-a redus la o răsuflare, în cea ce-a doua la o nepăsare. Nimic nu poate dovedi înălţarea şi suferinţa.
În definitiv dacă auzim şi dorim asta, nu este niciun păcat, ci doar o păcăleală soră cu schizofrenia. Dacă totuşi nici nu dorim asta şi nici nu auzim, asta ne dă o părere despre această lume, la fel de claustrată ca şi fugarul, în care raporturile cu divinitatea nu există.
Neexistenţa nu presupune lipsa amintirii, căci într-un atavism, a cărui aducere aminte, se crează acel confort, acea protecţie dorită. Şi înfundat în noroi, acolo jos, fugarul percepe şi prin asta confundă stările, adormind el intră în hipotermie, moare fericit, îmbrăţişat de îngerul morţii.
În altă stare, omul cuprins de confort, dar singur, are probleme cu erecţia. Chiar dacă răsuflarea îngheaţă, acolo jos este cald şi el descoperindu-se, fugind cât îl ţin picioarele strigă că este cuprins de diavol.