De la Jamu Mare la Cişmigiu, pe Marcovici

Muzeul Agora, Stoa lui Attalos, Athina, Greece

„ ... Și această lume mitologică a devenit identică omului real, identică materiei imobile, existentă și insesizabilă în spațiu și timp. Căci poate oare cineva considera că aspectul uman al Silenilor este mai puțin real decît aspectul uman al lui Socrate?...”

Gheorghios Kournoutos *

În anii când Orientul Nordic stabilea granițele, România devenea mai mică, al Doilea Război Mondial izbucnea. Gheorghe pleca de undeva din Bucovina, din nordul Prutului, din nordul Nord al tracilor spre Iași. Anii aceia mișcători nu i-au marcat viața, frontul i-a fost invizibil, a învățat să citească și să scrie. Abia prin 48 a putut să-și de-a seama că fusese fiu de „chiabur”, chiar a citit de multe ori cuvântul, dar nu l-a priceput deloc. Ori pentru asta o fugă în Banat, în Vestul vest al lumii de pe atunci însemna poate o evadare.

Gheorghi, cum era alintat, știa să cioplească lemnul precum gospodinele tăiau cartofii pentru a fi prăjiți. Gheorghi construiește o moară la Jamu Mare și ajută sătenii să-și vândă recolta printr-un magazin. Nu poate prin asta să supraviețuiască și duce lână la Capitală. Stabilește relații, reînvie comerțul estic, cel vestic este mort demult. Gheorghe știe că un drum se poate termina sau se poate construi de la sine, din dorință. Gheorghe este un om doritor.

Cineva știe cine este Gheorghe și la rândul său Gheorghe află asta. Fuge la București, cu banii pe care-i avea intră în gazdă pe aleea Marcovici. La etajul întâi un bătrân inginer de Sorbona îi explică curentul electric. Un an mai târziu, Gheorghe, fiu de C.A.P-işti din Banat intră la Universitate. Un an mai târziu, Gheorghe are bursă, este şi zugrav, şi zidar și om bun la toate. Când termină, Stalin moare, o mică lume respiră.

Ascendentul politic nu se poate explica, se pare că avem de-a face cu un oportunism tipic meridional, Gheorghe nu a fost niciodată un om politic. Mai târziu Gheorghe proiectează antena de pe Casa Scânteii, intră în protipendada comunistă, vede lumea, Argentina este țara cea mai sudică...

În felul său Gheorghe a născut o lume, asta pentru că nu a avut moștenitori, rude destule. Cu femeia lui a împărțit multe, dar nu a unit niciodată un fruct. „În lumea asta toate le știu numai zeii” spune el și asta într-o liber cugetare și cuprindea nu numai viața lui, dar și dorința de călătorie: „vremurile m-au împins să călătoresc”.

Am uitat să scriu că Gheorghe era tare urât.

http://www.individuatio.de/sokrates-zugeeignet/sokrates/

____________________________________________________
* Kostas Assimakopoulous, Gîndirea Greacă, Eseiști contemporani, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1975, pag. 94, mijloc.

Cum se pierde o mână

din înțelepciunea anticilor

„nu mâna ce-a cutezat este de vină,

ci mintea;

ce-a care în clipa din urmă,

a înșelat!”

În lumea în care zeii privesc de pretutindeni, lumina zilei apare palidă sub înfățișarea unui felinar stins.

Suntem departe în timp, sunt jocuri, lumea se strânge la stadion pentru a vedea atleții, acasă femeile se preocupă de cele casnice, sclavii nu mai prididesc.

Venit prin istm, Stavros abia ajunge-n cetate, trupul lihnit de foame abia înaintează, numai mintea-i cea care-l împinge înainte. Înainte!

Venind din sud, întâlnește râul Eridanus, se odihnește puțin. Pe malul său lutos își ține picioarele în apa rece, în fața sa cetatea își arată emblema, Acropole; colina cea mai înaltă. Pe colină Parthenonul.

Când ajunge la teatrul lui Dionysos este deja seară, se joacă piese choregice, râsetele publicului se aud până departe. Îi este foame și este obosit. Urcă alene prin dreapta teatrului și trece de parados în altitudine, de sus poate vedea chiar skena (scena). Urcă ușor spre grotă, un fum ușor se ridică din micul templu închinat Zeiței Vânătorii. Dar poarta este închisă. Se aud ușor cântecele fecioarelor, dar cântările nu țin de foame, așa că încet coboară spre templul lui Zeus. Pe drum se împiedică și cade. Când se ridică vede în lumina lunii o gaură în stâncă, este circulară și deosebit de neagră. Pipăie și își îndeasă mâna inconștient. Dă de nisip și printre firele sale simte o monedă. O scoate și numai frecând-o de degete își dă seama că este o tetradrahmă din aur. Hermes, zeul vestitor, patronul comerțului, minciuna dusă la stare de adevăr, toate aceste însemne, pe care Stavros le știe, sunt în palma sa, în această efigie ce înseamnă bogăție. Stavros este salvat pentru un timp.

Până a doua zi, jumătate din bogăție s-a dus. După încă două zile Stavros, după ce a colindat cetatea și a aflat că pământul este rotund și că un cub are toate colțurile lipite de o sferă, înțelesese că a supraviețui înseamnă a avea cât mai multe cunoștințe. Și el nu le cam avea deloc.

Așa că, superstițios fiind, în a treia seară de la intrarea în cetate, bâjbâind pe întuneric, Stavros găsi gaura. Ar fi cam greu de explicat cum de a găsit-o atât de repede. Trebuie doar să credem că cele întâmplate stau în atenția zeilor.

Stavros bagă mâna, și în nisipul călduț în urma arșiței zilnice, în fundul găurii ce se afla între stânci; găsește o monedă. Poate mai emoționat ca prima dată, scoase pumnul închis și deschizându-l, chiar și în lumina slabă a lunii își dă dădu seama că are o minunată tetradrahmă din aur, în căușul palmei lui. Adoarme puțin mai încolo, în umbra selenară a unui măslin. Între picioare, în pumnul strîns, înconjurat de palma celeilalte mâini doarme și moneda de aur.

A doua zi Stavros mâncă puțin, cu restul își cumpără un chlamys și aruncă cârpele de pe el. Acum, după ce și-a ras fața, tinerețea sa putea fi vizibilă. Și tot în această zi, drumul său se opri la poalele colinei, în dreptul Templului Fecioarei. Acolo găsi repede locul unde, de unde doar pentru o clipă, mâna sa scoase repede o nouă tetradrahmă din aur.

Stavros găsi în toate aceste întâmplări voința zeilor și, superstițios cum era, donă o parte din bogăția lui zeului Hermes. În același timp gândi că nu are rost să mai aștepte noaptea și că ar putea să încerce să vadă, la lumina zilei, dacă va izbuti să mai culeagă o monedă din fundul acelei găuri strâmte aflate între stânci. Lucrul se adeveri foarte repede și Stavros, bine îmbrăcat, sătul, odihnit, se afla ziua în amiaza-mare cu orașul la picioarele sale cu o minunată tetradrahmă de aur în mână. Stavros se gândi că ar putea să cucerească acest oraș și plecă la vale.

Nu trecu mult timp și se reîntoarse, în mintea lui tânără stăruia dorința acestei reîntoarceri: și băgă mâna, pentru a doua oară în aceeași zi. Și tot pentru a doua oară o monedă de aur strălucea în lumina unui soare ce apunea spre istm, de acolo de unde venise.

Scenariul, asemeni pieselor de teatru ce se jucau la mică distanță se repetă în fiecare zi, numai că reprezentațiile erau foarte dese și monedele apăreau în palma lui Stavros asemeni pescărușilor ce-i însoțeau triremele spre Ionia. Stavros a devenit bogat.

Bogăția era însoțită de mândrie, cu trufie Stavros dădea lecții celor ce se avântau întru cunoașterea lumii. Stavros fusese deja la Abdera, lecțiile lui Democrit l-au lăsat rece, Aristotel cu Lyceum-ul său era un mediocru, hm! Platon, cu Akademia lui lângă cimitir, ce tip dezorientat...

Stavros visă într-o noapte, în grădina sa, foarte aproape de Templul castei Artemis - dar nu atât de aproape încât gaura să-i aparțină, că un șarpe mare îl strângea de gât. A doua zi, doar în trecere spre teatru, băgă mâna, scoase aurul fără niciun efort și-l aruncă la câțiva pași mai sus pe altarul templului. I se păru că încheiase astfel un târg.

Stavros deveni un choregitor, un patron al unei trupe de teatru, chiar și închiria teatrul pentru alte trupe. Stavros era un mare iubitor de artă. Stavros o ducea bine și se îngrășa asemeni asemeni taurului de la Keramikos. Când o trupă din nordul îndepărtat, prezentă uciderea lui Orfeu, Stavros cumpără sabia curbată; sabie tracică, sabie dacică, cum i-au spus apropiații. O purta în agora cu mândrie, obiect străin, obicei străin, confuzie totală.

Într-o zi, ca în fiecare zi, ca de fiecare dată, Stavros băgă mâna pentru a găsi ceea ce de fiecare dată găsea. De data aceasta, ca de fiecare dată, moneda se îngrămădi în palma sa. De data aceasta Stavros nu mai putea scoate mâna, părea că moneda o ține prinsă și pumnul astfel devenit mai mare nu poate ieși. Stavros lăsă moneda -pentru prima oară, dar mâna tot nu putea să iasă. În toate aceste încercări noaptea îi răcori trupul mare și slinos, în umbra pinilor nimeni nu-l observă. În noapte el încercă de mai multe ori -în cornul lunii pline. Sabia încovoiată, în teacă de argint îi dădea poate rezolvarea.

Sunt ochi peste tot

„Sunt ochi peste tot!”, cântă politicienii. Teama bântuie, Marele Palat numit al „Poporului”, este numai Ochi, o arhitectură a ochilor. Sunt „ochi peste tot”; clipește până și femeia de serviciu.

”Seara asta mâncăm ochi!”, îmi spune mama.

”Ai ochi numai pentru aia!”, îmi spune iubita.

„Numai ochii-s de ea!”, îmi spune sora.

Și când colo, ochii sunt atât de masculini, așa cum eu i-am privit în mare venind unul după altul, sau venind uniți -tot în ochi, uitându-se la mine, privind la mine, toate acestea pentru o clipă. De atunci am rămas cu ochii acolo, lipiți de marginea mării, ai valului, ai stâncii, dorind să privesc ochii.

Aphaia - αφανής

Insula Aegina are unul dintre cele mai vechi temple dorice din Grecia. Stilul este chiar sever, adică de la începuturi - după anul 580 î.e.n. (Î.H), la câteva sute de ani după războiul troian. Dar în centrul insulei pe muntele cel mai înalt, pe vârful Oros (533 m, altitudine mare pentru o insulă mică) s-a descoperit chiar un altar dedicat lui Zeus cam de pe la 1200 î.e.n., perioadă ce coincide cu invazia dorienilor.

Templul este dedicat unei zeități locale, unei nimfe numită Aphaia, care înseamnă „invizibilă” (de la verbul grec afanis). Legenda spune că ea a ajuns pe insulă venind de departe, tocmai din Creta. Aphaia, inobservabila, este Britomartis. Nimfa dorită de Minos, care fugind de el, a ajuns aiurea aici. Pescarii locali erau să o prindă în năvoadele lor. Odată ajunsă pe insulă, Britomartis a devenit invizibilă. Localnicii au denumit-o Aphaia.

Desigur că în zilele senine, la fel de pe Acropole sau chiar de la capul Sunio (Sunion), ca și invers, Templul nimfei Aphaia se vede foarte clar. Cele trei temple, Parthenonul, Templul lui Poseidon și Templul nimfei Aphaia, alcătuiesc un triunghi echilateral ca poziționare pe hartă.

                      din

Flora Alifandi, The island of Aegina, F.Alifandi, 2002, Aegina, Greece.

Britomartis - nimfa călătoare

În muzeul din Pireas (Pireu), în muzeul de Arheologie există cel mai frumos bust (și tors, și șezut) al vreunei feminități umane, iar dacă greșesc -ceea ce nu ar fi prima oară, găsesc că rostul acestei greșeli se află în ființa vie care mă străbate, în dorința și visul ei, în marginea existenței mele.

[despre Artemis]

„ Dar când vine clipa să împărțiți prada cu ea, fiți cumpătați și vigilenți: Săgetătoarea și-a lăsat arcul și acesta-i momentul încercării voastre supreme: în Artemis, Elaphia ațipește, și se ivește Britomartis, blânda fecioară cu zâmbet gingaș: fecundabilă, dar încă nefecundată, vânjoasă și mai atrăgătoare decât oricând, dar încă prinsă în mijlocul nimfelor...” *

Suntem în Creta, la Knossos, unde Minos; regele ce va ajunge judecător subpământean privește ceea ce se află în jurul său ca o posesie primordială. De fapt aici este pământul unde Zeus a fost adăpostit de frământările lui Kronos, tatăl său. Regele, la una din serbările sale disperate pentru înfrumusețarea cultului propriu, o vede pe Britomartis, nimfa ce tocmai sosise din Argos, din Peloponezul continental al Eladei.

Să amintim că nimfele călătoreau asemeni gândului fiind libere de gând.

Minos, regele înscăunat de Poseidon, zeul mărilor, o vede. Britomartis înconjura izvorul. În jurul ei alte nimfe, locale. Poate că lipsea culoarea vreunui covor, culoarea vreunui peisaj, o lizibilitate a faptului că ne aflăm în mijlocul unui mit real.

Minos o place pe Britomartis, în mersul ei izvorăsc senzații tari, șoldurile ascunse bineînțeles, la fel ca umerii, aruncă reflexii în care lumina făcliilor pălește. Britomartis se apleacă la urechea unei nimfe și-i șoptește ceva. Nimfa îi răspunde cu-un râset zglobiu care împietrește gura căscată a regelui.

Minos o dorește pe Britomartis și el știe că este virgină.

Atunci într-o teofanie demnă de mitologia greacă apare Artemis. Orice lumină o ascunde, ea vine în noapte prin noapte, ceea ce mai târziu vor repeta creștinii în cor în lumina din zi în zi.

Apariția ei este secundară, Minos nu o vede, Britomartis este avertizată, gărzile regale puse pe fugă. Nimfa călătoare ajunge repede la semnele taurine ce marchează înălțimile falezei palatului regal; înălțimi mai joase, este adevărat, decât cele ale Labirintului. Labirint făurit de Dedal, de unde, doar pentru o clipă, Minotaurul; simțind feromonii regali a început să ragă și copitele lui de argint au săpat în zidul de marmură, însemne ce se văd și astăzi.

Nimfa Britomartis, de fapt una dintre însoțitoarele cele mai fidele ale zeiței vânătorii trebuie să se întoarcă acasă; vacanța, oarecum prea scurtă și pusă mai ales pe seama indiscreției agențiilor de voiaj, se încheie nedorit.

Într-un galop acvatic, nimfa Britomartis, în loc să ajungă în Peloponez, în golful legendar de la Nafplio (Nauplia), ajunge pe insula Aegina și împleticindu-se în năvoadele pescarilor, abia reușește să scape.

* Pierre Klossowski, Scalda Dianei, Nemira, 2002, pag.8

Să ridicăm ancora deci

Există o gestică, o mimică, o deschidere a umanului prin semne. Lipsa dialogului creează mișcare. Motivele țin de acustică, de aceea de obicei când se discută se stă pe loc, felul peripatetic de a dialoga a murit demult.

Priviți cu atenție hublourile vasului, priviți la stânga, la mijloc, numai acolo. Dacă priviți în ansamblul totul se schimbă, apar semnele. Această iluzie optică ne arată felul relativ de a privi lumea. Vom ridica ancora pentru a naviga în lunga călătorie a mitului antic grecesc, întru slava gloriei egeene.

Nimfa

„...pentru ca nimfa să apară și lumea să dispară,

Stavros a pășit afară...” versuri nescrise în Zorba Grecu`

Turistă pe Akropolis, Acropole

Stavros se întoarce în ţara lui după anii petrecuţi pe aleea Descartes, în Paris, acum este inginer. După războiul civil mai ales, țara lui are nevoie de intelectuali și el știe asta.

Este în coama dealului stâncos ce se pierde-n mare, în fața lui, marea insulă Evia, ceva insulițe mici, două la număr care îi aglomerează vederea, mai jos, printre puținele case și multele stânci, un doc trebuie să apară. Stavros se apucă de măsurat începând cu nivelul mării, își lasă motocicleta americană între pinii înghesuiți.

Stavros este pe plaja îngustă, pietroasă, limbă curbă ce definește satul Agia Marinas, casele încep și se termină în această scurtă scurtătură. În final cele aproape zece case reușesc într-un periplu geodezic să definească localitatea. Două scurte străduțe, intrări spre munte, înmulțesc geometria infrastructurii locale.

Stavros le ia în calcul, notează cu grijă altitudinea fiecărei case, strada viitoare să nu altereze nimic. Stavros sculptează grafic în muntele viu o arteră pe care oamenii o vor folosi pentru a coborî, iar jos va trebui să despartă pragurile, cele de mare de cele de uscat, cele de ferry boat de cele auto.

Înălțând pentru a nu știu câta oară trepiedul cu ocular pentru a vizualiza și a măsura distanțele până la marcajele dispuse de el, Stavros o vede pe ea, pe tânăra ce și-a așternut cearceaful pe pietrele fierbinți de lângă mare. Vede o tânără cu părul peste coapse ce se străduie să întindă pânza albă pe care vântul o joacă în curbura solară, lumina și umbra învârtindu-se continuu pe stânci. Și el, lăsând totul baltă o ajută alergând deja, o ajută înainte ca ea să-și dea seama. Oare?!

Stavros o privește în timp ce ea pleacă. Ea urcă niște trepte ivite în stâncă parcă anume săpate pentru ea. Dar asta nu contează căci Stavros este deja lângă ea și când ea se iuțește pe străduță el nu o pierde. Soarele arde de amiază și drumul este scurt în pasul iuțit, este scurt mai ales când tânăra intră deja în curticica celei de-a doua case spre munte. În urma ei poarta o închide Stavros încet, cu frica de-a n-o întoarce pe preafrumoasa călăuză, ea intră deja în casă.

Un măslin uriaș încondeiază intrarea și umbra lui liniștește trecătorul, astfel că Stavros pătrunde în interiorul răcoros al unei case ce nu pare zidită în lumea aceasta. Ajunge repede în mijlocul unei camere lipsită de lumina neiertătoare a acelei zile de vară, asta pentru că smochini imenşi se apleacă peste casa mică cuprinzând-o asemeni unei caracatițe. Un miros marin, sărat-amărui invadează penumbra atunci când Stavros-i cuprinde umerii acoperiți de părul cârlionțat. Mirosul vânat de vânt este înlocuit cu cel de scorțișoară atunci când ea se întoarce și Stavros o îmbrățișează și o sărută ca și când această întâlnire ar fi fost o preumblată regăsire.

Nu se știe cât timp Stavros a iubit. Se știe doar că atunci când dormea, Stavros visa lumea întreagă, când se trezea, iubea din nou, gândindu-se că au trecut doar câteva zile și își va putea relua lucrul din nou, poate are să se așeze aici, în locul acesta. Dar aceste gânduri dispăreau odată cu apariția minunatei fete, dornică de iubire.

Nu se știe cât timp Stavros a iubit. Se știe doar că odată s-a trezit că nu mai putea, pur și simplu nu mai putea iubi. Ridicându-se încet a ajuns la baia mică, unde într-o ciob de oglindă s-a privit. Era prima oară când se privea. Dincolo, în triunghiul parcă mai luminos decât încăperea scundă, un bătrân, adus de spate, privea la rândul său. Atunci Stavros a realizat că era foarte bătrân și că anii au trecut foarte repede. A trecut din nou prin umbra încăperii deschizând ușa de la intrare. Un soare fin de dimineață îi trecu vederea ca printr-o sită. Ameți. Ajuns încet în stradă nu recunoscu nimic și când coborî încet spre țărm, în fața sa erau două nave suple, întocmai ca cele pe care le-a văzut în timpul războiului în portul Pireas, nave de desant maritim. Erau ferry-boat-uri de ultimă generație, cu pescaj mediu, cu porți aflate și la prova cât și la pupa, cu motoare silențioase. Stavros înțelese că timpul a trecut asemena fuiorului de fum pe care unul din coșuri îl lăsa încet spre nori.

Agia Marinas, Marathonas, Attica, Greece

Oarecum nervos, sau poate chiar furios, Stavros s-a întors înapoi pe străduța pe care doar cu câteva clipe în urmă o părăsise. Dorea să o întâlnească din nou pe frumoasa tânără pentru a-i cere explicații. A doua casă se dovedi a fi o vilă impunătoare, cu câini imenși atârnați parcă de luxuriantele marchize, cu capetele ridicate, mirosind briza. A treia parcă la fel.
Largi palmieri își deschideau frunzele ramuri deasupra celorlalte case ale căror obloane ținute închise din cauza căldurii păreau inatacabile. Înapoi în colțul străzii Stavros privi coama muntelui, în jos găsi cu privirea poteca pe care venise cu multe decenii în urmă, se avântă în direcția aceea ocolind. În umbra unor pini uriași un schelet ruginit de motocicletă era înghițit de rădăcinile stâncoase ale coniferelor. Se întoarse.

Pe străduța care acum se dovedi a fi o alee betonată, se lipi de poarta înaltă a vilei care acoperea locul pe care el îl știa cu o precizie matematică ca fiind cel în care își pierduse mai mult de jumătate din viață. Un domn îi răspunse politicos că nu cunoaște nici o tânără care să corespundă descrierii. O doamnă mult mai bătrână aflată în spatele acestuia îl alungă prin semne arătând că este nebun.
Stavros încercă la mai multe case, de fiecare dată era chiar mai rău. Simți că i se face rău, lui Stavros îi era foame și buzele se crăpau din cauza setei.

În port Stavros găsi o cișmea, după mult timp găsi butonul aflat chiar lângă țeavă care dădea voie apei să vină cu o presiune nebănuit de mare.
De pe cheiul înalt Stavros văzu plaja care își schimbase puțin curbura din cauza danelor ce permiteau navelor să acosteze, găsi un loc de unde putea privi totul mult mai aproape, dar de departe o văzu pe ea. Undeva aflată în cornul depărtat al plajei, ea discuta, părea că nu înțelege nimic din semnele unui tânăr aflat imediat lângă ea. Tânărul era și arăta întocmai ca un turist.

Stavros se sculă repede și alergă prin nisipul fierbinte, alergă cu ochii numai la ea. Ea era și ea era atât tânără și de frumoasă. Se împiedecă în gălețile pline cu nisip ale unor copii ce săpau de zor. Când căzu, văzu cu coada ochilor cum ea se ridică și urcă treptele spre esplanadă, în spatele ei, tânărul, ce nu avea mai mult de douăzeci de ani o urma îndeaproape. Ar fi vrut să vorbească poate cu ea, sau poate să-l avertizeze pe tânăr, nici el nu știa ce ar fi spus prima dată.

Stavros se ridică și scurtă oarecum drumul spre locul unde bănuia că tinerii s-ar fi aflat. Ba chiar îi văzu dând colțul străzii urcând aleea. Când ajunse la rândul său acolo, privind spre coama muntelui, tinerii dispăruseră.