treapta visului

mycenean gate at messenia

Dintre toate neștiutele, amintirea acelui vis îl tulbură cel mai mult în așteptarea anilor cei ofileau trupul. Și oricât încerca să-l deslușească, mai mult creșteau temerile în aflarea unui deznodământ.

Întocmai ca o poartă prin care trebuie să te strecori, să urci treptele care-ți convin, potrivit staturii tale, era acel vis. Vis care era un ghemotoc de ceață pe care călcai și acolo unde te sprijineai apăreau colțuri de piatră ce defineau un zid, jos trepte, sus triunghiuri de piatră, boltite. Portaluri. Porți una lângă cealaltă; gemene, dar nici o intrare, sau ieșire, doar ceață.

Visul l-a visat o singură dată, nu era un coșmar cel urmărea periodic sau meteoric, era un punct definit în calendarul vieții lui, de atunci, de la acea bornă temporală, viața lui s-a schimbat.

În prima lui călătorie a căutat două lucruri așa zis esențiale pentru el: trepte de piatră cu bolți triunghiulare și camere ieftine, liniștite. Greșise țara.

A doua călătorie a avut loc după zece ani de la vis. Învățase că o călătorie nu rezolvă un vis, așa cum o cană de apă nu ajunge să ude o floare.

În zece ani învățase tot ce se putea despre simbolurile distribuite în visul său, pentru asta mai învățate și vreo două limbi străine, scrise un eseu publicat în revista culturală a orașului natal.

Întâlnise oameni noi, se deprinse să-i înțeleagă. Încercă o relație. Nu reușise, visul nu-i dădea pace, lipsea mult datorită studiului individual. Călătorea din nou.

Pământul roșu, măslinii răsuciți de sute de ani, țărmul abrupt, valurile albe și ceva neliniști îi măsurară noua călătorie. Spre sud.

Găsi triunghiul, zidul și treapta. Visă din nou. Trebuia doar să urce și să spargă ceața din capul treptelor, dar asta nu putea.

Poarta Nordică

Micene, Mycenae

Poarta Nordică, locul după care soarele poate nu ajunge niciodată. Nordul ce semnifică nu numai întuneric, dar și frig. La Micene, Poarta Nordică, respectă întocmai misterul, este poarta pe unde a fugit Orestes după crima comisă din răzbunare. Nu fugi niciodată pe poarta din față, ci pe cea din spate. Poarta din spate care este Poarta Nordului, poarta evadării în fapt.

Scurt preambul

de la Homer citire

Înaintea războiului, zeii cer un sacrificiu.
Sacru, sacrificiu, ce cuvinte!
Și marele general primește visul dăruit de zei prorocului Tiresias.
Să moară fiica ta preferată, Ifigenia, de vrei mărire.
Atunci Agamemnon  se ridică și strigă; și eu am avut un vis!
Zeii:
Dar nu ne interesează!
Agamemnon nu mai are putere să intervină, visul său era visul zeilor.
Și lasă ca fiica sa să moară pentru a birui la Troia.
Ca mai târziu, după aproape zece de ani, să moară cuprins de o plasă de pescuit prin care intrau cuțite adânci.
Murea la el acasă, omorât de soția sa Klitemnestra.
Zeii priveau cu ură scena (skena).
Sacrificiul trebuia dus, cel puțin până la capăt, dar marelui rege de la Mycenes nu i s-a răspuns visului (coșmarului) că fiul său cel mai iubit va trebui să-și omoare mama.

Despre joc

Intrarea spre rezervorul cu apă, Micene, Mycenae

☫

≪Aceste jocuri erau niște mici drame, avînd aproape o structură de monolog pur, și reflectau ca un autoportret desăvîrșit al autorului viața lui spirituală individuală, în egală măsură pîndită de pericole și genială. Pe de o parte, diversele teme și grupuri de teme pe care se baza jocul, și a căror suită  și opoziție vădeau o mare ingeniozitate, erau concentrate și puse în conflict într-un mod dialectic ; pe de alta, sinteza și armonizarea vocilor contrarii nu duceau spre un final obținut în felul obișnuit, clasic ; mai curînd această armonizare suferea un șir de fracturi și rămînea  de fiecare dată ca istovită și deznădăjduită, în pragul soluției, pierzîndu-se în întrebări și îndoieli. Datorită acestor însușiri, jocurile căpătau o cromatică emoționantă și, după știrea mea, încă nemaiîncercată vreodată ; mai mult chiar, jocurile în întregul lor deveneau expresia unei îndoieli și renunțări tragice, căpătau aspectul unei demonstrații simbolice a caracterului îndoielnic al oricărei strădanii spirituale. Cu toate acestea,  în spiritualitatea lor, ca și în caligrafia și desăvîrșita lor realizare tehnică, erau atît de neobișnuit de frumoase, încît simțeai nevoia să plîngi. Fiecare dintre aceste jocuri năzuia atît de intim și serios spre o soluție și renunța în cele din urmă la oricare cu o atît de nobilă resemnare, încît căpăta caracterul unor elegii în sens absolut, care deplîngea caducitatea intrinsecă oricărei frumuseți și zădărnicia, în ultimă instanță, a unui țel spiritual superior.≫

Hermann Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă, Rao, 1994, pag. 145 mijloc.

Model mural de la Micene, Muzeul Arheologic Micene - Grecia

Micene (Mycenae)

Trecând de Poarta Leilor, dai brusc de-un deal; este „citadela”, care sub greutatea mileniilor s-a cocoşat şi parcă s-a aplecat spre poartă, spre intrare.
Micene se-nchină! În ruga ei se dovedeşte neuitarea. Dacă ar fi fost o broască ţestoasă şi nu o cetate, pe carapacea ei am fi putut stabili ordinea lumii. Ordine geometrică pe de-o parte, pe care grecii contemporani au reuşit să-i găsească un echilibru: palierele orizontale.Aici a fost „propylonul” (intrarea în palat), o suprafaţă dreaptă cu amprenta celor două coloane imense. Mai sus alt palier ce desemna „casa de oaspeţi”, apoi curtea mică şi în sfârşit, mai sus, pe un plan mare, acoperit ici colo cu folii de nailon, Megaronul; palatul regal. Toate suprafeţele paralele, ca nişte „idei” ce îşi aşteaptă desăvârşirea.
Pe de altă parte, locul –care ar încăpea în centrul civic al oricărui municipiu european- a fost scena unei mare tragedii antice. Urcând meandrele betonate şi odată ajuns sus, în cel mai înalt punct al citadelei, poţi spune că ai atins şi ai respirat paşii, urmele, umbrele celor dispăruţi, celor puternici, celor laşi, celor viteji, celor nemernici... aceasta este Micene, prin care cunoscând istoria sa, vedem cealală ordine: cea morală.
Plecând în grabă Agamemnon nu a putut lăsa vreun om de încredere; care ar fi trebuit să supravegheze ordinea cetăţii. Ideal a rămas nevasta, regina Clitemnestra, care contrar politicii masculine ar fi fost conducătoarea pe drept a uneia dintre celei mai mari cetăţi ale Eladei. Probabil de aceea mitul, sau poate chiar realitatea de atunci îl introduce pe Egist, ca viitor amant al reginei şi ulterior rege „pârât” al Micenei. Clitemnestra nu putea fi singură, motivele unei trădări cu „vărul” Egist existau. Flota împotmolită în dreptul capului Aulida (în apropierea Atenei), din cauza absenţei vântului, cerea o decizie. Întrebat, Chalcis, preotul; a îndrumat spre un sacrificiu.
Ordinea lumii este firească; tatăl pleacă la muncă, lăsând acasă copiii. Aceştia devin într-un fel educaţia mamei, prin asta „sacrificiul” tatălui. Ulterior orice viitor este aruncat în seama mamei, tatăl dispare. Arta prin toate formele ei de reprezentare a încadrat femeia ca fiind starea de creaţie, genomul artistic. Bărbaţii s-au întrecut în asta, au „cântat” de mii de ori „dorul de ţâţică”.
Într-un fel povestea se repetă, altfel. Astfel Herodot pomeneşte de regele Lidiei, de Candaleus care este ucis de Gyges, amantul reginei. Cum s-a-ntâmplat asta este altă poveste, cu alte motive.
Educaţia monoparentală s-a sfârşit. Agamemnon s-a-ntors şi-a fost ucis. Oreste, fiul, s-a-ntors şi l-a răzbunat pe tată, ucigând-o pe mamă şi pe Egist. Oreste a rămas fără părinţi şi „furiile” s-au pornit asupra lui.
Copiii din ziua de azi nu mai au parte de educaţie parentală, „ecranul” cu care vin în contact spre adolescenţă nu se pliază întotdeauna pe personalitatea lor, apărând astfel formele de violenţă juvenilă. Copiii nu se mai răzbună pe părinţi, ci pe societate. Societatea nu mai educă, ci impune; nu rezolvă, ci ignoră. Tata la muncă, mama la muncă; în spatele lor copiii la grădiniţă sau la şcoală, sau altundeva. Orice legătură cu familia dispare; membrii lor par alungaţi, împrăştiaţi, cuprinşi de monotonia faptelor zilnice. Nimic nu pare că va rezolva această problemă, poate doar timpul. Tragedia antică de la Micene este tragedia omului actual; a omului părăsit de familie şi de zei.