Goticul vieții noastre

Clădire din Timișoara căzută în ruină, E.Ungureanu cu Eugeniu De Savoya (oglindă)

Toate lucrurile sale au fost risipite asemeni viselor și asemeni celor ce caută odihna străzii, viața lui se împrăștie în toate părțile uitându-și originea, sau cel puțin din clipa ce au izvorât aceste gânduri amintirile lui se amestecară, pentru ca în final să nu mai conteze începutul sau, cel puțin sfârșitul lor.

Viața, dacă ar fi un râu, a venit în fața unui baraj și puținul ce se scurgea era suficient pentru a merita trăită. Clipa aceea, când niște ingineri au luat hotărârea de-a face un baraj în mijlocul muntelui a fost clipa când a plecat ea.

Asta cu barajul este o coincidență pe care a găsit-o într-un calendar reprezentativ realizărilor societății din care făcea parte.
Nu există nici o dovadă că părăsirea poate dăuna sănătății, în schimb scriu că dăunează existenței. Este o ruptură, distanțarea de realitate, poate chiar căderea în hăul deschis de distanță. Ruina.