Arsenalele făuritorilor de vise -Isher

Muzeul din Agora, Stoa lui Attalos, Athina

”...de aceea, orice ipoteză, ar fi infinit mai valoroasă,

dacă s-ar putea referi la locul unde se aflau arsenalele;

ar fi mai valoroasă decât o concluzie...„

din Manualul Vânătorilor de Vise

Porni alarma instantaneu. Am smuls cuțitul din trupul victimei, am cules în fugă caietul ce-l ținea pe masă, era încă destul de cald. În stradă lumea se opri o clipă și în acea clipă eram departe. Am dus caietul inchizitorilor.

„Este gol, este un caiet cu pagini goale...”

„V-am adus ceea ce ați dorit, se uita tot timpul în acest caiet, sigur este scris cu o cerneală invizibilă nouă.”

„Trebuia să iei și stiloul atunci...”

„Stiloul nu l-am văzut niciunde după eveniment.”

Arsenalele erau locul unde Făuritorii de Vise își concepeau instrumentele, locul în care își țineau Adunările, locul de unde totul se împrăștia. Un an de zile am urmărit un Făuritor de Vise, un an întreg din viața mea pentru a afla locul. Determinat de lipsa ipotezei a trebuit să-l omor, deja se făcuse prea multă vâlvă.

Undeva pe zidul nordic era un bust, un bărbat ce privea senin înainte, un nas drept și o frunte lată demarcau aprig întregul chip ce părea apărat de o bărbie puternică. Gâtul foarte gros amplifica privirea. Din păcate un umăr lipsea, și asta crea un dezechilibru geometric. Undeva mai văzusem această balansare, această fantoșă a celor se stau drepți în lumina grea a soarelui. Habar n-aveam pe cine reprezenta bustul, cred că nici nu mă interesează.

Mă interesează doar să știu locul Arsenalelor. Locul de unde vine Lumina lor.

Vechea tragedie masculină

Există de când lumea o tragedie strict personală a bărbatului, a celui ce provoacă, ce aruncă. Mai târziu toate evenimentele capătă -sub invenția sa, aspectele cele mai tragice, cum ar fi războiul, molimele, foametea. Nimic nu este surprinzător în înlocuirea adevăratelor scopuri cu surogate, cu idealuri ce momentan impun pacea, confortul sau plictiseala. Apoi, nu departe de-a fi târziu, totul se reia, se reeșalonează, sub alte fețe, sub alte aspecte.

Bărbatul când se plictisește devine periculos.

Le Dernier Combat (1983) un film marca Luc Beson, un film fără dialoguri, un film ce te poate plictisi imediat, pe tine ca bărbat.

Moartea prematură a „făuritorului de vise”

În jurul focului

Făuritorul de vise a deschis încă de anul trecut un birou în orașul meu. Biroul era de fapt o cămăruță cu intrare directă de la stradă, undeva prin centrul vechi al orașului. Sus deasupra ușii, pe o reclamă luminoasă scrie „Făurim vise”, mai jos, mai mic, și tot la mijloc; „prețuri minimale”. Lângă ușa de sticlă, o vitrină mică avea înăuntrul ei câteva obiecte, o carte, o copie sculpturală a unui nud feminin -probabil vreo zeiță, câteva flori de plastic, o litografie cu un templu antic aflat pe malul mării și multe alte nimicuri.

Multă vreme nu s-a știu nimic de acest așezământ, până când, sigur mai mult din curiozitate, cei care i-au trecut pragul au dus mai departe zvonul unei renașteri spirituale personale. Cine pătrundea acolo, oricum ieșea altfel, oricum nu mai era ca înainte. Mult mai târziu s-a observat că acei oameni se integrau din ce în mai greu în societate. A fost alertată poliția și, în urma unei descinderi neanunțate, urmată de o percheziție furibundă, nu s-a găsit niciun material sau probă care ar fi putut duce la vreo acuzare directă, la un probatoriu.

Un birou ocupa aproape încăperea, loc ce nu depășea 10 metri pătrați. În spate, după o perdea era o toaletă și atât. Pe birou, un caiet și un creion. Pe perete, un calendar, 12 peisaje naturale umpleau lunile anului. În rest vitrina care era plină de mărunțișuri, precum am scris. Am aflat toate acestea în urma unei vizite personale, vizită pe care a trebuit să o fac mai mult din curiozitate.

În urma pătrunderii -ziua în amiaza-mare, în micul oficiu, un domn prezentabil, cu mustață și cioc, apăru repede de după perdea. M-a poftit să iau loc pe scaunul de lemn, curbat, tare și incomod. În timp ce-mi roteam ochii în jurul meu, el a deschis caietul, a ales o pagină nouă, a scris ceva în partea de sus -probabil data și ora, iar mai apoi a început să mă întrebe despre o mulțime de lucruri simple. Nu l-a interesat cum mă cheamă și nici măcar ce profesie am. În urma răspunsurilor mele, nota un semn în tabelul ce-l desenase pe acea pagină nouă. Când în final mă plictisisem de interogatoriul lui nesfârșit l-am întrebat ce dorește să afle de fapt?

„Visul tău? cel mai lăuntric vis, cel mai dorit!” mi-a răspuns el repede, așteptând parcă întrebarea mea. Mi-a explicat simplu că prin aceste întrebări succesive el poate afla lucrul pe care-l doresc cel mai mult.

„Imaginează-ți un foc mare undeva la munte, oamenii vin și se așează în jurul său, mai pun un lemn, mai beau un pahar... fiecare se gândește sigur la ceva, dar focul este de fapt motivul aflării lor acolo.”

A făcut o pauză, s-a mai uitat prin caiet, l-a răsfoit o clipă.

„Eu sunt Focul, oamenii vin la mine pentru răspunsul întrebărilor mele...”

„Întocmai ca la psihiatru”, am continuat eu.

„Întocmai, numai că eu le aflu visul !”

M-am foit pe scaun.

„Visul !” am repetat eu mai târziu.

„Eu făuresc visul, eu îi dau consistență, valoare, până la mine visul plutește ca o ceață, un volum nedefinit și diluat!”

„...”

SL
Un cuplu a venit la mine, cred că alaltăieri -dacă bine-am notat, s-au învârtit destul de mult pe aici, stăteau pe rând pe scaun. Nu era greu de stabilit ce doreau.

JK

Un domn între două vârste, ce nu părea singur, a răspuns pe nerăsuflate la toate întrebările, apoi m-a privit îndelung de parcă aștepta un diagnostic. I-am spus că-i trebuie o curvă, nu o amantă.

YWE

Un tânar, mai tânăr ca tine, dorea să câștige la loto, i-am explicat că pentru asta trebuie multă știință și ar fi cazul să dea pe la școală mai des.
EGR


„Bun, bun, dar asta poate face orice psiholog! am încercat eu să-l contrez, numai că tu ești un mic escroc”
„Iau numai o bancnotă de 10, este mult?!”
„Nu!” am îngăimat.
„Și acum știu ce vrei de fapt... de fapt vrei să mă omori!”

Am sărit repede peste biroul său înalt, din buzunar am scos cuțitul cu mâna stângă și i l-am înfipt undeva deasupra inimii, în centrul superior al pieptului. I-am privit figura uimită, era uimit de el însuși. I-am atins bine cava, un sânge moale îi acoperi încet pieptul, ar fi vrut să spună ceva, dar se înecă, respira din ce în ce mai greu.

„Făuritorii de vise” trebuiau vânați, erau singurii care percepeau realitatea fizică, care știau cu adevărat ce înseamnă hedonismul. Ori societatea trebuie să elimine astfel de specimene, aceste caractere ce doresc numai să viseze, să aibă un scop în a-și îndeplini visul: cât egoism!

Amazoanele

≪Femei războinice avînd, după mitul grec, un regat în bazinul fluviului Thermodon din Pont; fondatoare de mari orașe (Ephesus, Magnesia, Smyrna), conduse de regine (Antiope, Hippolyte, Penthesileia) omorîndu-și copiii de sex masculin, păstrîndu-și numai fiicele (după o variantă colaterală, tăindu-le acestora sînul drept, pentru comoditatea încordării arcului) și petrecîndu-și viața în exerciții militare și războinice. Pe bărbați nu-i admiteau în comunitatea lor decît temporar, pentru procreație.

Capitala mitică a regatului amazoanelor era plasată pe fluviul Thermodon (identificat cu Termeçay, din Turcia de azi), în preajma Pontului Euxin, numindu-se Themiskyra (Herodot, Istorii IV, 110, 17).

Plutarhos citează în Viața lui Theseus (28) nume de amazoane ilustre: Molpadia și mai ales regina Antiope, răpită de Theseus de la care a născut un fiu, iar mai tîrziu, murind a fost înmormîntată lîngă sanctuarul din Olympia.

Dintre campaniile militare ale amazoanelor, sînt mai spectaculoase: invazia Atticei pentru pedepsirea lui Theseus și participarea la războiul troian în ajutorul lui Priam. Amazoanele erau ocrotite de zeița Artemis. Nu s-a putut stabili o etimologie exactă a numelui acestei populații mitice feminine; s-a propus  a mazós - cu sînii plini, fie a-mazós - fără sîn (dar mitul sînului retezat e contrazis de toate imaginile plastice antice); de asemenea, în nordul Caucazului există cuvîntul maza - lună, de la care pornește altă ipoteză, bazată și pe asocierea cu Artemis, presupunîndu-le consacrate lunii.

Herodot relatează (Istorii IV, 110) că sciții le numeau oiorpata - femei care ucid bărbații; alți autori antici transmit numai episoadele mitului (Iliada III, 189; V, 186; Eneida I, 490). O confruntare curioasă a devenit posibilă în sec. XVI, cînd s-a spus că exploratorul spaniol Osellana ar fi intrat în conflict cu niște femei luptătoare localnice, pe malul fluviului numit după aceea Amazon (derivat însă dintr-un cuvînt băștinaș: amassona - distrugător de bărci).

Miturile mai multor populații primitive (Țara de Foc, Africa Occidentală locuită de triburile bantù, unele insule polinesiene) conțin memoria epocii matriarhale, exprimată uneori direct, ca într-un mit al boșimanilor din zona Tanganica: „În vremea veche armele erau în stăpînirea femeilor”. Bărbații s-au asociat vrînd să răpească aceste arme, ca să se poată duce la vînătoare nu numai ca auxiliari ai femeilor, care însă, aflînd complotul, își alungă bărbații și abia mai tîrziu, la intervenția zeului Yshoko, li se vor supune definitiv, transferîndu-le toate armele.≫

Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Albatros, 1983, pag.41-42

Amazoana

Muzeul Național de Istorie Pireas, Grecia

Există o memorie ancestrală a umanității care odată cu progresul tehnologic se pierde; amintirea unui matriarhat, existența unor femei luptătoare - Amazoanele. Miturile antice le-au încorporat, astfel că au primit chiar și nume, doar câte un nume.

Basoreliefurile ce îmbracă templele conțin scene din lupta grecilor cu amazoanele. Scenele sunt teribile, se poate crede că nu sunt scene de bătălie, poate vreun dans. Să estetizăm istoria, să o facem mai frumoasă, mai caldă, astfel ca viitorul să sune mai bine în pași de dans.

Apropierea de infinit

≪Iar religia este pentru Müller „o facultate a spiritului care, în mod independent, mai mult aș zice, în ciuda sensului și rațiunii, îl face pe om în stare să priceapă infinitul sub nume diferite și în deghizări  schimbătoare. Fără această facultate n-ar fi posibilă nici o religie, nici măcar cel mai degradant cult de idoli și fetișuri, și, oricât de puțin ne-am aplecat urechea, am putea auzi în orice religie un geamăt al spiritului, freamătul sforțării de a înțelege ininteligibilul, de a exprima inexprimabilul, o năzuință spre infinit, o iubire de Dumnezeu.≫ 

Max Müller, Introducere în știința religiilor *

Pentru că de fiecare când pleca pe drumul său ceva îi parazita elanul, a decis să nu mai vadă și lucrul acesta s-a înfăptuit cum nu se poate mai ușor. Totuși auzul reușea să-i tulbure mersul și fără el parcursul deveni mai moale. Și mirosul, pe care zidul, fereastra, mobila îl făcea suspect de evadare, a fost eliminat. Când s-a foit, ceva l-a atins, când s-a legat simțea că plutește deja. Ușor, ușor, în mintea sa a început să se deschidă enorma carapace a cunoașterii.

Cunoașterea este ca o scoică rară, când puțin se deschide, pentru ca apa să pătrundă, doar un fir de nisip este primit, restul afară. Este adevărat că noi pomenim de acele scoici purtătoare de perle și nu de toată familia moluștelor cu un singur picior.

Totul este să-ți găsești scoica, spuse tânărul. Prietenii au râs de el. Mai bine-ți găsești o femeie, i-a replicat unul dintre ei. Acum, într-un spațiu ce părea acvatic, plutea între două orizonturi. Se apropia, asta știa foarte bine, urma doar să găsească scoica, și chiar putea să o facă de data aceasta -nu era prima dată aici.

Pentru că nu răspundea nimeni la telefonul fix, rudele au spart ușa și-au cotrobăit prin casă, în final l-au găsit pe bătrânel, sub pat, ghemuit, cu genunchii la gură, legat cumva, acoperit și înghesuit în pături spre zid.

„A găsit scoica! -spuse o bătrânică, toată ziulica îmi povestea despre ea”.


__________________________________

Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Albatros, 1983, pag.484, prima coloană, sus.

Întâlnirea mea cu Odysseus (Οδυσσέας)

Nu suport întâlnirile cu schimbul cărților de vizită, nu suport nici acele meeting-uri în care apar toate revelațiile acestei lumi, multe nu suport, dar dintre celelalte, coincidența este cea care mă omoară.

Orice pregătire din partea lumii mă găsește nepregătit.

Orice coincidență îmi dă valoarea vieții pe care monotonia zilnică o aplatizează, prin asta dimensiunea în care eu viețuiesc crește, de sus văd tot timpul altfel, de sus din cireș.

Când m-am întâlnit cu Ulise (Odiseu), coincidența m-a făcut să aud imediat șoapta:

„Mă recunoști?”

„Cum să nu, ești tocmai debarcat de feaci pe Ithaca ta cea dragă, Athina ți-a preschimbat chipul și trupul într-un cerșetor...!”

O singură privire este îndeajuns, cea care orizontal ajunge totuși spre pământ.

O singură privire, dacă te străbate, îți este îndeajuns pentru a înțelege ceea ce privitorul nici nu a chiuit.

N-am mai primit nici-o veste de la Ulise, unii spun că de fapt călătoria lui, este călătoria bărbatului prin lume. Atunci de ce a trebuit să treacă atâția ani pentru ca eu să pricep asta?