Cununia

Tandreţe?!
Nu!
Dorinţa de-a nu fi singur.

Ziua Opricinicului - pentru mine un cuib de viespii

* o părere în versiune redusă *

Motto:
În absenţa albinelor, mă voi juca cu viespiile.

Dacă Alfred Kinsey colecţiona la început viespii, ca mare biolog ce era, mai târziu a scris Raportul, acesta se referea la oameni, la sexualitatea lor debordantă. În Raport se evidenţiau caractere umane incredibile, nebănuite chiar de artă.

În romanul Ziua Opricinicului, domnul Sorokin crează o tipologie umană, un erou nou, o stare de nouă. Nu inventează, ci doar aduce la suprafaţă, prin asta scriu că este noutatea.
Când am luat cartea nici nu am ştiut ce este opricinic, acum ştiu şi totuşi nu sunt de acord cu definiţia în totalitate, asta din cauza lui Sorokin şi a acestui roman, pentru că citind am descoperit “omul-viespe”; “oamenii-viespii”. Citind am descoperit un erou volatil.
Poate că această introducere este greoaie, dar vă va ajuta să citiţi mai uşor romanul; viespiile sunt şi folositoare, ele nu mor ca albinele după ce înţeapă, ele trăiesc “cam de pe azi pe mâine”, nu fac rezerve, consumă tot, îşi trăiesc mult mai intens viaţa şi asta din cauza stilului luptător.

Am vrut să scriu că în acest roman, -şi scriu roman, pentru că aşa mi se pare că este şi am vrut să scriu erou la fel, ştiu că sunt la modă antiromanele şi antieroii, cam totul pe deandoaselea, dar aici Sorokin ţese bine, ţese la un război, la o violenţă, la un conducător şi în final la o ţară.
Sunt asemănări, oglindiri cu alte mari scrieri, pomenesc doar de Orwell cu "1984" şi de Bradbury cu "Fahrenheit 451", dar acolo nu este sexualitatea debordantă, violentă, iar decadentă este deja un cuvânt sărăcit de această scriere.

Omul-viespe, Komiaga, numele acesta mi-a dus gândul la Orientul Îndepărtat, la Ţara Soarelui Răsare: “Acelaşi vis: merg pe un câmp fără de margini, rusesc,...” şi aşa începe Ziua Opricinicului.

Dacă Pasternak evoca bocetul, strigătul de durere ortodox rus în poeziile sale:
“Glasul durerii până-n zori.
Se plânge chiar pe săturate,...” -[Boris Pasternak, Lirice, Ed. Univers1989, pg.89 mijloc]

La Sorokin cităm din prima pagină
“Mă trezeşte telefonul mobil.
O lovitură de bici – un ţipăt.
Încă o lovitură – un geamăt.
A treia lovitură –un scrâşnet
Poiarok a scris asta în Ordinul secret, când îl torturau pe voievodul din Orientul Îndepărtat. Melodia asta poate să trezească şi un cadavru.”

Am citit în Roland Jaccard despre boemianul Ladislav Klima:
„Acest vagabond etilic, paznic la o uzină dezafectată, după ce a fost exclus din toate universităţile Imperiului, sub acuzaţia de insulte aduse puterii, nu preţuia nimic mai mult decât amarele băuturi ale lui Schopenhauer şi elixirele divine ale lui Nietzsche. Considera umanitatea moleşită ca pe un adormit pe care nu-l putem trezi decât strângându-l de gât. Şi, la citirea gazetelor socialiste, credea că aude bocetul unui regiment de bătrâne plătite să plângă la o înmormântare.”(Roland Jaccard, Tentaţia nihilistă, Ed.Bastion 2008, pag.72 mijloc)

Acum se plânge altfel în Rusia, şi Sorokin redă, poate chiar transparent, chiar irespirabil asta. Poate că ar trebui să pomenesc puţin şi de Dostoievski, pentru că şi autorul acestei Zile a Opricinicului a făcut-o, dar ceea ce m-a durut şi am simţit înţepătura, a fost lovitura curajoasă cu care l-a continuat pe marele Dostoievski. Cum trebuie să-l citim noi acum pe Dostoievski, -cum zice popa acum că trebuie să citim Biblia: altfel decât bunicuţa.

"...cu repovestirea injurioasă a nemuritoarei opere Crimă şi Pedeapsă:

O lovitură pizdoasă de topor pizdos a intrat exact în creştetul băbuţei, răsbelită de trei ori, şi asta şi din cauza înălţimii ei de târfă futută şi răsfutută, să-mi bag pula. Ea a ţipat ca o pizdă şi deodată s-a lăsat ca un căcat pe podeaua blegită, deşi a reuşit, ca vaca cu cur mucegăit, să-şi ridice mâinile care nici măcar nu ştiau să facă o labă ca lumea, spre capul ei pulesc, pieptănat ca la o curvă...”

M-a durut că eu licean fiind, n-am citit aşa, că atunci poate revolta nu atingea zona asta de paroxism, sau poate că nu trebuia; în schimb veninul căpătat acum mă ajută, chiar a vindecat zone ale creierului pierdute deja din cauza unor imagini despre o sexualitate precară, a unei educaţii plăpânde în domeniul acesta.
Am scris despre Komiaga că este un erou volatil, aura sa, cu care apare la început începe să dispară şi asistăm la acele “misiuni de pedeapsă” în care eroul bun dispare, dispare şi omul. Se aude doar zumzetul. Apoi, reapare din nou omul, reapare şi eroul. Romanul duce pe firul povestirii un regret, un mare regret; al unor vremuri apuse, poate, a disoluţiei societăţii contemporane, a unei stări gregare (cum scriu francezii) , este clar un singur lucru viitorul apare nedescris, neexistent şi aici Sorokin a reuşit să arate de fapt toată acţiunea într-un timp mort. Nu există nimic în fapt, iar eu aud doar zumzetul.


"
- Ei, ce mai vrei? mă priveşte fix [clarvăzătoarea] Praskovia.
- Ce o să fie cu Rusia?
Tace mă priveşte atent.
Aştept cu tremur.
- Nimic n-o să fie.
Mă înclin, cu mâna dreaptă ating podeaua de piatră.
Şi ies.
"

pag.110 jos

La cules, în vie

Decapotabila se opri. Se opri într-un norişor de praf, în dreptul cântarului, alunecând pe o ladă de struguri.
În halatul ce trebuia să fie alb, Gregorio, administratorul viei îi deschise portiera maşinii; şoferul sări peste ea, fără să-l atingă.
-Au venit turiştii? Unde sunt turiştii?
Gregorio, bângui ceva...
-Da, este 31 şi nu vin în 31... nervos tânărul şofer trânti portiera maşinii, deschisă de Gregorio.
Oamenii veneau cu lădiţele la cântar şi Gregorio nu ştia cum să se-mpartă; între muncă şi a-l servi pe fiul stâpânului. O chemă pe C şi aceasta se ivi de după câteva rânduri. C era frumoasă, bluza udă de must îi atârnă greoaie şi apoi la vârsta ei nu purta sutien. C se aplecă să-şi aranjeze fusta când ajunse în dreptul maşinii, iar fiul stăpânului holbă ochii. Un rictus al feţei îi ridică comisura dreaptă, părea un zâmbet, dar nu era.
La prânz toată lumea ştia de viol. Urmele pline de must ale roţilor se mai vedeau bine, mai târziu în soare păreau nişte şerpi morţi.
După-masa contele plăti gras familiei tinerei C, opt salarii de cules, în_vie.
Pe deal se cântăreau ultimile lădiţe, venise şi ultima remorcă; care când se-ntoarse frământă pământul umed, de parcă mistreţii se împreunară acolo. Călcând cu grijă, Gregorio semnă pe foaia şoferului.
Seara stoluri de corbi năpădeau via, nimeni nu mai alerga după ei. În vie nu mai era nimeni.
A doua zi, pe brumă, Gregorio cu încă doi inspectau rândurile; strângeau lădiţele rupte, mai aranjau via. Unul găsi nişte chiloţi rupţi. Râseră.
Spre prânz, pe când ceaţa se ridicase, la poalele dealului veni autocarul.
40 de ruşi, pregătiţi sufleteşte năvăliră în vie. Gregorio alerga în calea lor, strigând:
-Basta, basta...
Ghidul în urma lor, agale, plictisit. Gregorio cu toate că venise la vale, sufla greu, avea 80 de ani. Se întâlniră, ghidul întrebă de cramă:
-Basta, basta...
-Adică?
-Via a luat-o banca, nu mai aveţi voie aici...
Un tânăr moscovit se aplecă după un bob de strugure.
-Pe aici a fost un Ferrari! şi arătă prietenului amprenta din vârful cizmei.
În spate ghidul traducea la greu. Gregorio nu mai sufla, dar asuda.
Un rus la vreo cincizeci de ani vroia să cumpere via şi întrebă de bancă, de întindere, de soi, de oameni.
Seara, la o grapa, Gregorio povestea sătenilor ce bine l-au plătit ruşii. Explica ce fel de oameni sunt. Apoi, încheie:
-La urmă, după ce mi-a dat o sută de euro, rusu mi-a zis să nu spun nimănui, dar pe aici a trecut unul Suvovo, parcă aşa-i zicea, toţi sună la fel...
-Suvorov*, completă cineva din spate!
Toţi râseră.

_________________________________________________

*Suvorov, Alexandr Vasilievici, prinţ "Italiiskii" (n.13 nov.1729, Moscova - m.6 mai 1801 St. Petesburg)... (1799) a primit misiunea de-a izgoni trupele franceze din Italia de Nord. A orientat efortul militar ruso-austriac spre Lombardia, unde se afla o armata de 80.000 de militari francezi, subordonată generalului M. Scherer. Pentru început trupele generalului austriac Kray von Krajowa au respins atacurile adverse la Magnano (5 apr. 1799). Alăturându-se lui Kray şi preluând comanda superioară, Suvorov s-a lansat în urmărire; concomitent, a blocat Mantova şi Peschiera şi a încercat să ia sub control legăturile dintre Brescia şi Milano. Biruitor în bătălia de la Cassano (27 apr. 1799) în faţa generalului J. Moreau, a intrat în Milano (28 apr.1799) şi a asediat Genova...
pentru mai multe vezi "Comandanţi Militari - Dicţionar", C. Căzănişteanu, V. Zodian, A. Pandea; Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag.299.

Muzeul

Acesta a apărut brusc după colină; panta ce se dădea la vale te îmbia să scoţi maşina din viteză; să cobori geamurile şi în liniştea pneurilor ce mângâiau asfaltul să-l vezi: muzeul!

O construcţie ce ocupa toată valea şi se-ntindea pe coastele dealurilor calcaroase pe un singur nivel, ca un acoperiş delicat deasupra solului într-un deşert arid şi atroce prin temperatura din timpul zilei.
De sus, puţin puteau să anticipeze întinderea acestuia, deoarece coborârea lină dura cel puţin o jumătate de oră şi de altfel interesant prin relaxarea pe care ţi-o imprima imaginea şi coborârea, căci nu simţeai căldura la nici o oră a zilei.
Jos într-o parcare largă, cu puţine maşini, simţeai betonul cum dogoreşte. Umbra exista doar în apropierea pavilionului de la intrare. Beton, care te grăbea să intri şi să scapi de-un spaţiu neprietenos.
Uitând de măreţia trecută, Ea reflectă:
"Când te gândeşti cât am dat pe bilete şi cât am aşteptat..."
El, mai optimist, nu gândi nimic.
Decapotabila rămase în spatele lor, ca o broască ţestoasă lipsită de cochilie; ulterior El îşi aminiti că lăsase pielea banchetelor expuse în soare.
Ca-ntr-un film bun intrarea se dovedi pe măsura aşteptărilor şi al preţului plătit.
O doamnă trecută de prima tinereţe, slab machiată; care lăsa să se vadă diferenţa mare de vârstă între oaspeţi şi ea îi invită să se reculeagă în faţa unor imense monitoare ca ei să-şi aleagă domeniul şi timpul pe care doreau să-l viziteze.
La prima vedere trucajele păreau perfecte. Când li s-a spus că nu sunt trucaje, ei au apelat la profesionismul actorilor. Ea ulterior şi-a amintit că Doamna coafată le-a spus că sunt personaje reale.
El a ales Epoca de Aur a Greciei antice, din timpul lui Pericle, epocă...
Ea a dorit Franţa în timpul lui Ludovic al XIV-lea, undeva prin Versailles...
Doamna a înclinat din cap şi-a deschis o uşă glisantă prin care s-au pierdut; a tras linie şi mnemonic a calculat repede media şi i-a plasat undeva în secolul X al erei noastre, eră după Cristos: secol al întunericului şi al fricii de necunoscut.
După preţul biletelor vor sta cam un an, dacă vor supravieţui. Ceea ce nu ştiau ei este că la rîndul lor, ei deveneau personaje reale, cuprinse de un sentiment de supravieţuire identic cu ... "supravieţuirea".

P.S. Numai "maşina" din parcare a acoperit toate costurile...

Scrisori între activişti

Londra 28 iulie 2010

Miguel,

Sunt fericit, azi este ziua cea mare, voi aţi reuşit, vestea ne-a luat în surprindere şi pe noi. Este adevărat că acum, odată cu Campionatele Europene de Atletism, presiunea a fost şi mai mare. Nu poţi ignora lucrul acesta, aşa cum şi cele 140.000 de semnături din toată Europa şi-au făcut datoria; Barcelona este în fierbere şi asta trebuie evidenţiat. Gata cu coridele, gata cu aceste sacrificii bestiale, ştiu că şi data trecută ai pomenit de Picasso, de Pamplona, şi că şi alţii, lasă, uită, trăim prezentul cultural uman. Trebuie să protejăm viul şi asta cu orice sacrificii.
Miguel, nu fi supărat, teoria ta nu va ţine, vom găsi un înlocuitor la aceste violenţe. Mass-media găseşte rezolvare, vor mai multe filme porno, mai multe filme cu pac-pac, omul trebuie să vadă violenţa virtual, nu în arenă. Te rog data viitoare să nu-mi mai pomeneşti de balene, delfini, urşi polari, nu ţine, ştii bine că totul trebuie luat treptat. Aveţi şi voi timp până în 2012 să vă eradicaţi violenţa organizată pe stadioane. Oricum emigranţii voştrii nu suferă din cauza lipsei coridelor, nu se vor răscula, nu vor cere nimic în plus, problema tot timpul a fost la voi, la catalani. Sunteţi prea mândrii cu Gaudi şi cu biserica aia neterminată, ce? noi nu avem plaje; voi tot cu Cadaque şi cu cine s-o fi plimbat pe acolo.
În altă privinţă, nu pot să fiu de acord cu motivele în care eu aş semna pe site-ul acela cu grecii, nu-i treaba mea. Lordul Elgin a fost un lord şi cei cu asta că a luat ceva, şi Lord Carnarvon a luat ceva mai târziu, toţi l-a vremea aceea luau; da, lordul Byron nu a luat nimic, a rămas de tot acolo.
Statuile şi metopele au fost protejate la noi la British Museum, Atena este poluată şi ai văzut cum suferă celelalte care au rămas. Acum tu din Barcelona ce ştii despre Acropole, asta-i treaba lorzilor...
Nu mai insist, vreau în final ca toată Spania să abdice în problema coridelor, aşa trebuie!

Cu respect, Carmichael


________________________________________________
Photo: Taurul de argint, explicaţia de pe
http://www.sikyon.com/delphi/Art/delphi_eg08.html
The remains of a lifesize Silver Bull, made out of silver sheets and gold,
dedicated at Delphi in the middle of 6th century BC. Delphi Museum

elmo tide's photo

http://www.flickr.com/photos/28079824@N03/show/with/2618810587/

Dorinţa de-a fi baltă

A plouat.
Atât a plouat cât să se formeze bălţi; acele oglinzi de apă adunate în denivelările asfaltului, în gropile neastupate sau în jurul canalele înfundate.
Trebuia să fie frumos afară, căci dimineaţa primi ploaia ca un descântec al unei nopţi fără stele, înnegurate şi triste, dar nu putea fi aşa frumos: mirosuri pestilenţiale călătoreau de-a lungul străzii, iar bălţile erau negre, murdar de negre. Atmosfera presa, totul era static şi de aceea mi-a venit şi mie să o las baltă. Să fiu baltă, să fiu un mediu care stropeşte, atunci când mă calcă roata maşinii să pot sări pe oameni, să-i văd ferindu-se de mine ţipând la gândul că se vor murdări, "dar nu putea fi aşa frumos".
Oamenii nu vor să se murdărească, numai copiii fac asta. În jocul cu viaţa omul vrea să rămână curat, de gândurile lui să nu se atingă nimeni, căci s-ar putea nici să nu le aibă; dacă le are, şi ele -gândurile- sunt curate.
Aşa este şi dimineaţa asta, curată, numai pe ici pe colo constatăm că nu-i chiar aşa şi totuşi îmi vine să o las şi să fiu baltă.