Întâlnirile cu cerul

Peretele vertical de la peștera Țolosu, Cheile Carașului

Celelalte întâlniri le las pe data viitoare.
Astăzi, urmează cea cu cerul.
N-am realizat niciodată cât de strâmt devine cerul datorită stâncii.
Datorită acestei strâmtori, cerul devine mai înalt, și cu cât strângerea crește cu atât el se înalță mai sus.
Toate lucrurile astea sunt firești, asemeni celor pământești, de aici ratarea mea în întâlnirea cu cerul.

Bună dimineața

Cuibul de pitulice supraviețuiește grozav de bine, părinții harnici ignoră ploaia și vântul.
Am citit că aceste păsări sunt migratoare, vin din nordul continentului. Are asta vreo legătură și cu oamenii de acolo?

Pitulice

Reportofonul

http://badattitudes.com/MT/archives/2009/02/

Ajuns la o vârstă venerabilă Marele Scriitor mai putea fi văzut încă pe stradă, pe bicicletă. Articolele pe care le mai publica în revistele culturale aveau parfumul unei tinereți veșnice și optimismul unei vieți fericite. Chiar partea criticii care-l tot scotea pe tușă pe Marele Scriitor se întreba de unde atâta vigoare și de ce nu, originalitate în aceste ultime scrieri?!

Poate că n-ar fi fost nici un secret, și numai amintirile pe care Marele Scriitor le evoca în întâlnirile cu foștii studenți ar fi putut marca izvorul acestor minunate scrieri. Totuși, cineva l-a văzut pe Marele Scriitor, oprit la semafor și vorbind într-un reportofon. Felul în care se uita în jurul său, a dat drumul unor zvonuri ce au alimentat critica defăimătoare privitoare la ceea ce scria acesta.

„Da, nu face decât să exprime talentat o realitate din jurul său, pe care ne-o servește ca fiind tinerețea și exuberanța sa, chin apoteotic având în vedere vârsta sa.
Da, ne plac cuvintele frumoase și bălțate de experiența  devenită deja muribundă și necrofagă a acestui scriitor naturalist.
Da, nu se mai poate gusta nici un fruct după mierea cuvintelor sale...”

Și tot așa, tinerii critici nu contenea să se lăbărțeze în cronici răuvoitoare. Ba chiar unul dintre ei a fost de acord să-i fure reportofonul pentru a auzi cele înregistrate și sigur a le lua în balon.

Planurile n-au fost duse până la capăt, căci Marele Scriitor, muri într-un accident rutier. Iar reportofonul a ajuns pe masa judecătorului de instrucție care ancheta cazul, devenit acum crimă cu premeditare.

Judecătorul, un tânăr abia ieșit din avocatură, dornic de afirmare, un admirator înfocat al Marelui Scriitor, dorea neapărat o mare vâlvă în jurul acestui eveniment. Și ca să fie totul bine făcut, chiar fără acordul magistraturii, a pus la microfonul unui mare post de radio, în interviul care i s-a luat; ultimele cuvinte ale Marelui Scriitor; omul ce a reușit să redea atât de pur tinerețea umană.

Nu se știe clar dacă judecătorul a mai auzit înainte înregistrarea sau pur și simplu a dorit ca totul să fie neașteptat și original. Oricum, nu pot eu acum să accesez acea înregistrare, dar pot să vă transcriu câteva fraze sublime, poate chiar ultimele, ale Marelui Scriitor:

„Este ora 14, două bucăți bune traversează strada, trec pe partea cealaltă...”
„Ooo ce cur adevărat, ce buci fanteziste, cum se petrec și se freacă în fața mea.”
„Îmi amintesc de cea mai bună muie ce-am dat-o privind la tipa pizdoasă ce vorbește la mobil, sprijinită de felinarul stradal.”

Să mai continui?!

Alien Giger a plecat spre planeta natală

Un cocoșat și-un crăcănat

Natura n-are nici un mijloc pentru a ne opri din nebunia noastră, ea înseși se oprește greu.

Eram în acele librării respectabile, care, la o carte cumpărată îți livrează o cană cu ceai; la două, bei o cafea și la trei întâlnești o fată. Eu am sărit rândul și-am întâlnit fata, eu cu bani puțini am devenit reținut, ea a comandat și pentru mine.

M-a citit ca pe un manual de clasa a II-a, cu greșeli, de tot felul.
Eu am rămas lipit de masă, nu mai vroiam să plec de acolo; era atât de frumoasă.

M-a întrebat dacă îmi place să citesc...
M-am uitat -locul meu era lângă marea vitrină exterioară ce dă în interiorul Mall-ului, asemeni peretelui unei cuști securizate dintr-o grădină zoologică, afară: nu era nimeni să mă ajute.

M-am uitat deasupra ochilor ei, citesc de plăcere.
Ce citești de plăcere?!

Nu-mi plăcea întrebarea ei, era ca și cum mă dezbrăca.
Tot felul!

Adică?!
Am citit de curând „Prințul fericit” de...
Și era fericit?

„Nu!”
A urmat o pauză, o jenă reciprocă, o cauzalitate de fapt ce își avea originea în... vă place cum scriu!

A trebuit să intervin. Tot cu o întrebare, așa credeam că-i firesc, natural adică.
„Ce școală faci?”
„Sunt studentă!”

„La Universtate?!”
„Da, de unde știi?”

„Felul tău advers m-a convins!”
„L-ai citit pe de Kock? mă întrebă ea repede.

„L-am citit pe prietenul lui Chateaubriand în original, în franceză.”
„Oooo! ironia fină mă doboară! Charles... de Kock era la fel...” și priveam cum se scurge...

Trebuia, poate era prea devreme, să licitez mai mult...
„... despre Selma...!!!”
„ ...Lagerlöf, știu tot!

Era prea de tot, am încercat altfel:
„Jean Paul Sartre?!”
„Oooo! Simone de Beauvoir...

Fata asta știe atât de mult că mi se scoală. Trebuie să-i arăt cine-i mai tare:
„Virginia Woolf?!”
„Farul, drumul din mintea celei ce împletește ciorapi de lână, drumul de a doua zi, drumul final...”

„Marguerite Cleenewerck de Crayencour?”
„Da, Marguerite Yourcenar, Alexis... ce minunăție...

Vin repede și eu:
„Hadrian...?”
„Asta nu mai importă, egal!”

Sculat deja.
„Dragă, nu știu cum te cheamă, dar vrea să ți-o pun!”
„Dragă, nu poți, sunt lesbiană!”

Nașterea Universului

Solaris -versiunea verde

Stanisław Lem a scris Solaris și a încercat o explicație.
Andrei Tarkovski a regizat filmul Solaris și a găsit o altă explicație.
Eu citind și vizionând, ieșind în neant, am găsit a treia explicație;  verde.
„U vert” de la Rimbaud -în fapt n-am găsit nimic, alții au găsit cu mult înaintea mea; n-aveau DSRL.