Blue découpage pas de danse

Pteroma - Templul lui Hephaistos, Athina, Grecia

Misterul prin care lumina naște zebra s-a vrut a fi rezolvat matematic în minunatele câmpuri ce definesc grafurile, câmpuri matematice în care variabilele trebuie aduse la rangul doi, astfel că rădăcinile au simetria datorată semnului, plus și minus, rezultate date de constantele ce se află în ecuație.

Nici măcar să nu respiri, să nu numeri, să nu înțelegi, să păstrezi cât poți emoția, să decupezi albastrul. Fiind alăturat timpului, vei vedea cum se nasc lateral umbrele, cum aleargă (în timpul lor). Poți vedea cu sufletul la gură cum lumina nu ocolește nimic, cum lacomă cucerește și prin asta pune în evidență, cele mai subtile erori. Erori datorită cutremurelor, ale eroziunii eoliene și acvaticei prezențe autumnale. Omul a știut să fie perfect, un timp, apoi natura și-a spus cuvântul.

Asasinat de cuvânt ar putea fi titlul primului meu roman, nu-l voi scrie niciodată. Dansul în acest caz nu există, în schimb cunosc dansul albastru al cerurilor.

Viaţa e vis

Cioran
≪Am scris despre catastrofa nașterii fără să-l citez pe Calderón [Pedro Calderón de la Barca] și fără să fi citit Viața e vis, în care e vorba despre „delictul de a te fi născut”. Omisiune de neiertat. ≫ *

Începutul piesei:
„Pe un munte intră Rosaura, îmbrăcată în haine bărbătești de călătorie, și, rostind primele versuri, coboară.”

Piesa s-a jucat la Timișoara acum o săptămână. Altă ratare. L-am citit prea încet pe Cioran. Mă mişc încet.

___________________________

* Cioran, Caiete III, 1969-1972, Humanitas, 2010, pag.337

De altundeva oamenii-corăbii

Plaja pietroasă de la Perati

Din toată călătoria lor, din toată cunoașterea împărtășită, s-au păstrat trei artefacte. Astăzi studiate pe rând, la coadă, în toate toate muzeele lumii. Au fost găsite pe rând -nu în ordinea aranjată; o ramă de ochelari, o carcasă -partea superioară, de ceas electronic și o cheie, încă nedefinită precis a cărei încuietori.

Toți cei care analizând la prima vedere obiectele pierdute, au bănuit ca fiind zestrea popoarelor mării, alții ca fiind obiectele lui Oannes, o parte din cercetători, bănuindu-l chiar pe Ulise.

„Există la începutul secolului al XVII-lea o interesantă discuție privind sursele cunoașterii. Întrebarea umaniștilor este: de unde aflăm mai multe, din cărți sau din călătorii? Erasmus sau Lipsius elaborează un răspuns ce pledează în favoarea cărților. În De Constantia, un tratat care s-a bucurat de mare succes în Anglia secolului XVII-lea, Lipsius argumentează calitatea superioară a cunoașterii obținute din cărți și pledează în favoarea unei vieți întemeiate pe lectură. Odată cu Bacon, balanța pare să se încline în favoarea studiului naturii. Așa spun, cel puțin, manualele care-l clasifică pe Bacon printre întemeietorii empirismului. În fapt, lucrurile nu stau chiar așa. Bacon însuși este destul de aproape de spiritul umanist. De pildă, într-o serie de scrisori care conțin sfaturi privind modul în care putem învăța din călătorii, scrisori trimise Ducelui de Rutland, Bacon subliniază, asemenea lui Lipsius, pericolele călătoriilor și avantajele cărților. Ecourile acestei discuții se mai aud încă la Descartes, în prima parte a Discursului asupra metodei.” *

≪Și chiar dacă acela care călătorește într-o țară străină cunoaște, de regulă, mai multe cu ochii săi decât cel care stă acasă și află despre ea din relatările călătorului, totuși ambele căi duc la constituirea unei cunoașteri comune, cu un anumit grad de certitudine pentru amândoi.≫ (Francis Bacon, Noua Atlandită, vezi *)

≪De la vârsta de zece ani tânărul Leopardi se închide în biblioteca părintească. Iese de acolo un deceniu mai târziu, cocoșat, ftizic și acrit; nu mai era decât un „sepulcru ambulant”, pe jumătate orb. Dacă Pascal lăsa moștenire posterității tulburarea confuză a Cugetărilor sale, Leopardi abandonează în mâinile noastre, cu Zibaldone, jurnalul său intelectual, fragmente dintr-o confesiune pe care ar fi vrut să o numească Enciclopedia lucrurilor inutile.

Schopenhauer, pentru care orice biografie este o patografie, prețuia mult mesajele de condoleanțe pe care Leopardi și le adresa lui însuși: „Deriziunea și mizeria existenței noastre, iată tabloul pe care-l trasează în fiecare pagină a operelor sale, și totuși cu o așa diversitate de forme și túrnuri, cu o așa bogăție de imagini că, departe de a plictisi vreodată, suscită de fiecare dată interesul și produce emoția.”

Schopenhauer insista astfel pe ceea ce este esențial la Leopardi, mai exact: că în opera de artă, chiar și neantul prinde viață. Arta nu disecă decât pentru a ne deschide inima și a o însufleți.

Leopardi distingea trei categorii de oameni. Prima, rasa oamenilor fericiți, pentru care lucrurile au mai mult spirit decât materialitatea: totul vorbește inimii și imaginației lor, ei își urmează elanurile sufletești. A doua, cortegiul oamenilor obișnuiți: în ochii lui, lucrurile au materialitate, fără a avea deloc spirit. În sfârșit, ultima categorie, cea mai funestă, acelor mai mizerabili: pentru ei, lucrurile nu au nici materialitate, nici spirit, ci sunt toate zadarnice și golite de substanță.

Leopardi își petrece sfârșitul vieții plimbându-se prin Napoli, pe versanții Vezuviului. Când îl copleșea oboseala, se instala pe terasa unei cafenele, degustând băuturi și gândindu-se că totul este nebunie pe această lume, în afară de a te abandona nebuniei... Adeseori era auzit șoptind: „Dacă aș deveni nebun în acest moment, cred că nebunia mea ar face să rămân mereu așezat, cu ochii larg deschiși, cu gura căscată, cu mâinile între genunchi, fără să râd, să plâng sau să mă mișc, dacă nu aș fi obligat, din locul unde mă aflu.” ≫**

Spre liceu (spre vârsta respectivă), în plimbările mele de la Păltiniș, o dată pe săptămână, plimbări care niciodată nu s-au intersectat cu cele ale lui Noica, eu fiind prea mic, Noica prea mare și păzit; am văzut la chioșcul din stația de autobuz o carte pe a cărei copertă era bustul unui bărbos. A doua zi, după rugăminți fierbinți am primit banii de la mama și am alergat să cumpăr unicul exemplar (aflat acolo) din Odiseea lui Homer. Am alergat de la Șanta, căci noi acolo stăteam de câteva ori pe lună, la cinci km de stațiune, prin bunăvoința șefului de Ocol Silvic.

De fiecare dată, o dată la câțiva ani, urc la Păltiniș și opresc pe stânga, mai urc puțin spre fratele Alexandru, văd crucea și mă închin lui. Poposesc în parcarea lată unde nu mai întoarce decât rar vreun microbuz și printre gratiile subțiri ale ghioșcului ruginit, ghicesc marile păcăleli ale acestui ev.

Am decis că este mai bine să călătoresc, și ar fi și mai bine dacă mi-aș cumpăra o barcă.

______________________________
* Francis Bacon, Noua Atlantida, Nemira, 2007, nota 183, pag 113,
** Roland Jaccard, Tentația nihilistă, Bastion, 2008, pag 78-79.

Sun light

ivirea Nereidelor

≪[...]
Într-o dimineață de iulie, două oi ale părintelui lui Panaiotis au început să se clatine pe picioare. Molima s-a răspândit iute de tot, răpunând floarea turmei. Panaiotis plecă singur, în puterea soarelui și a arșiței, să-l caute pe medicul veterinar care locuiește de cealaltă parte a muntelui, într-un cătun ghemuit pe țărmul mării. Seara, nu se întorsese încă.

Temerile părintelui lui Panaiotis s-au strămutat de la oi la feciorul lui. Au răscolit degeaba câmpurile și văile din preajmă. Cât a fost noaptea de lungă, femeile din sat au murmurat rugăciuni în bisericuța satului, un biet hambar iluminat de douăzeci și patru de făclii, unde puteai să crezi în orice clipă că va intra Maria să-l nască pe Isus.

Peste o zi, pe seară, la ceasul de tihnă când oamenii se așază la mesele din piața satului în fața unui filigean de cafea, a unui pahar de apă și a unei chesele de dulceață, l-au văzut venind pe Panaiotis: era alt om, schimbat de parcă ar fi murit și înviat. Ochii îi străluceau, numai că albul lor și pupila păreau să-i fi mistuit irisul; era mai galben decât ar fi fost după două luni de friguri; un zâmbet silnic îi pocea buzele, însă nu vorbea. Totuși, nu era încă mut de tot. Crâmpeie poticnite de cuvinte îi ieșeau din gură, ca ultimele gâlgâituri ale unui izvor care seacă.

- Nereidele... Doamnele... Nereide... Frumoase... Goale... Minunate... Blonde... Părul... Blond...

Atât s-a putut scoate de la el. Încă de câteva ori, în zilele următoare, a mai putut fi auzit bâiguind: „Părul... Blond”, ca și când ar fi mângâiat mătase. Apoi a amuțit. Ochii și-au pierdut strălucirea; însă privirea lui, devenită vagă și fixă, a dobândit o însușire ciudată; cine știe dacă nu simte o plăcere anume să se uite la focul acesta de aur orbitor. Mai eram în sat în primele săptămâni ale delirului care îl stăpânea: nu avea febră și nu da niciun semn de insolație.

Părinții l-au dus la o mânăstire vestită, din vecinătate, ca să fie exorcizat. I-au făcut tot ce au vrut, se lăsa cu blândețea unui miel bolnav, dar nici sfintele slujbe, nici tămâierile, nici descântecele bătrânelor din sat nu i-au putut scoate din sânge nimfele nebune, de culoarea soarelui.
[...]≫

Marquerite Yourcenar, Povestiri orientale, Cel care le-a iubit pe nereide, Humanitas 2006, pag.87-89

1936 - altundeva

Akropolis, Propilaya, Athina, Greece

Felul în care visăm ar trebui să ne diferențieze la trezire, astfel că cel ce s-a visat rege să-l piseze pe cel s-a visat sclav, sau cel ce a devenit bogat peste noapte -în vis, să cheltuie fără măsură în ziua ce urmează.
Ori lucrurile nu stau chiar așa și nici visul nu reușește să-și propage reușita sau coșmarul. Cel puțin jumătate din visători își uită visul, cealaltă jumătate speră doar câteva secunde. Odată trezit, cel ce-și amintește visul nu face din acesta un parcurs al zilei. Doar o mică parte reușesc să se mire de vis și/doar povestindu-l să și-l aducă aminte mai bine, mai evoluat și chiar mai bine decorat. Conștientul lucrează.

Dacă ar fi să alăturăm, unei date precise; simboluri, care nicidecum nu ar defini perioada, ne-am da seama că totul este valorificat spre o definiție. Definiția nu există, ea la rândul ei este urmare a tuturor lucrurilor ce încearcă să o definească, să o înconjoare.
Putem vedea un tablou renascentist și să-l definim ca fiind contemporan doar datorită necunoașterii parțiale. Știm și ce-i una și ce-i cealaltă, dar nu mai știm depărtarea, distanța, așa apare vidul. Nu-i greu să vedem un film și dă ne dăm cu părerea asupra modei, mai ales asupra acelei vintage. Aflăm mai târziu că filmul mut a încetat acum aproape un secol (aproape). Discuții, păreri, ipoteze pot apărea imediat asemeni legii nelegiferate și mult discutate.

A visa altundeva este forma ideală de autoconstrucție, nu de autocunoaștere. Faptul că visezi la un alt mediu te face să fii mai puțin darnic cu alții și mai introspectiv cu cheltuiala proprie. E timpul să-ți zidești propriul domeniu, chiar dacă are numai zece metri pătrați. Nu-i o celulă, este originea de unde unghiul cunoașterii poate avea cel puțin un sfert din sferă. Ori sfera este totul.
 
Fiind pe un câmp, cu cerul asupra mea, văd doar o jumătate de sferă -văd asta mișcându-mi capul de colo încolo. Având poate numai zece metri pătrați, zidiți cu cărți și cu acele tehnologii contemporane -una din ele fiind doar televizorul sau monitorul, văd poate doar un sfert. Este atât de mult.

Ymittos în zare

Am ales reculegerea în preajma Marelui Templu. Am ales pentru a încerca și n-am făcut asta pentru a demonstra ceva. În jurul meu Athina cea albă se desfășura până spre poalele muntelui Ymittos.

Nova literatura

Fata-n culori

Poetul nordic Leopold Gaspar Dorth, fiul unui dadaist și-a unei inginere chimiste, a renegat toată arta poetică ivită până în anul nașterii sale. S-a aplecat asupra lucrurilor și faptelor nebănuit de prezente în viața omului, dar ocolite, neevidențiate ca fiind adevăruri imuabile ale lumii în care trăim.

Volumul său de debut, Tren chei macaze („Lest yfir lykla”) cu un număr de 17 poezii, reușește să capteze atenția cititorului care cititor, devine astfel pradă ușoară unui mecanism eteric ce-i induce o stare de frustrare asupra vieții.

„Să fiu roată de tren,
nu copită de ren.
Să fiu din greu oțel,
Nu pui de cățel.
Mai bine să fiu o cheie,
Purtată-n geantă de piele.
Să mă strecor în motor,
Să simt gazul călător,
Al exploziei fum,
Ce se lasă-n drum.”

Din Nova Literatura nu lipsește nici poeta balcanică Iulia Indusa, care prin periplu ei meridional, călătorie ce a durat peste cinci ani, scrie o mână bună de schițe pe care le grupează într-un volum cu un titlu atavic: „Cum mi-am privit de fiecare dată căcatul”. Scriitura poetei este curgătoare, proza se abate de la standardele normale și prospectează cu luare aminte intestinele organice, umplerea și golirea acestora.

„Am privit marea catedrală [este vorba de Sf. Petru şi Pavel n.e.] din mijlocul Vaticanului, luasem un laxativ mai devreme, și uimită de înălțimea turnurilor ce-mi lungeau gâtul am simțit că vine marea scurgere. I-am dat drumul stând cu picioarele depărtate. Cei doi pamperși imenși, unul peste celălalt, s-au umplut, o căldură-mi străbătu trupul. Acasă am admirat fluturele maroniu și mi-am restabilit emoțiile.”

Nu trebuie să-l uităm nici pe marele traducător de filme porno, francezul Jean Pierre LaTont. Subtitrările sale devin explicații ale scenelor, ale imaginilor ce ne umplu cu nesaț poftele. Traducători de prestigiu s-au aplecat asupra textelor acestuia pentru a reda frumusețea carnagiului sexual în limbile materne, lucru uneori imposibil.

„Marele Penetrator a intrat. A intrat în marea lui chemare și-n toate golfurile ivite-n zare. Fetele s-au zbânțuit în soare, în lumină de geam și far de cameră. Ooo, cameră de locuit, cameră de filmat, cameră de scuipat, cameră de încălecat...”

Îmi pare rău că nu pot reda imaginile.
Data viitoare îi vom trece în revistă pe rușii Igor Levitatov și Natașa Sperianski și pe cehul Gores Slava.